Decizia civilă nr. 432/2013. Legea 112/1995
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIA CIVILĂ NR. Nr. 432/A/2013
Ședința publică de la 24 Septembrie 2013 Instanța este constituită din: PREȘEDINTE O. -C. T.
Judecător A. -F. D. Grefier L. M.
Pe rol fiind judecarea apelului promovat de apelant reclamant M. I.
R. T. M. M. A. și de apelanții pârâți C. LOCAL AL M. C. -
N. și M. C. -N., împotriva sentinței civile nr. 13511/_, pronunțată în dos. nr._ al Judecătoriei C. -N., având ca obiect legea 112/1995.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentantul apelantei reclamante, av. T. Dragoș Voicu, lipsă fiind părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care reprezentantul apelantei reclamante depune la dosar un script și arată că nu mai are de formulat alte cereri în probațiune.
T. ul, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de propus, declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în dezbateri asupra apelurilor.
Reprezentantul apelantei reclamante solicită admiterea apelului formulat de reclamantă, fără cheltuieli de judecată. Învederează că reclamanta are calitatea de chiriaș al imobilului și a făcut dovada că a notificat, prin cerere, C. Local C. în anul 2002, prima dată, apoi în anul 2009 cu privire la intenția de cumpărare a imobilului. Arată că, C. Local C. nu a dat curs solicitării reclamantei. Totodată, arată că a fost efectuată o expertiză în cauză care a stabilit valoarea imobilului la suma de 18.000 lei, expertiză care nu a fost contestată de părți.
T. ul reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Prin sentința civilă nr. 13511/2012 din_, instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M. I. reprezentată de tutorele
M. M. A. , cu domiciliul procesual ales în C. -N., str.Calan, nr.5, jud.C., în contradictoriu cu pârâtul C. LOCAL AL M. C. -N., cu sediul în C.
-N., str.Moților, nr.1-3, jud.C., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală pasivă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M. I. reprezentată de tutorele M. M.
A. , în contradictoriu cu pârâtul M. C. -N., cu sediul în C. -N., str.Moților, nr.1-3, jud.C., a respins cererea prin care pârâtul M. C. -N. a solicitat înscrierea în cartea funciară, a respins cererea prin care reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
Prin încheierea de ședință din data de_, a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale pasive a pârâtului C. LOCAL AL M. C. -N. . În consecință, instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de
reclamantă în contradictoriu cu pârâtul, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală pasivă.
Instanța a reținut în fapt că prin contractul de închiriere nr.37259/_, pârâtul a închiriat reclamantei imobilul situat în C. -N., str. Câmpul Pâinii, nr.20, ap.1, jud. C., durata contractului fiind de 5 ani, începând din_ și până în data de_ .
Prin actul adițional nr.1 din_ la contractul de închiriere anterior indicat, părțile au convenit prelungirea duratei contractului de închiriere până în data de_ .
Prin actul adițional nr.4 din_ la contractul de închiriere anterior indicat, părțile au convenit prelungirea duratei contractului de închiriere pe o perioadă de 5 ani, începând de la data de_ până în data de_ .
În_, reclamanta a înregistrat la pârât sub nr.29122/45, o cerere prin care a solicitat cumpărarea imobilului pe care îl deține în baza contractului de închiriere mai sus indicat, dar în urma unei notificări trimise de reclamantă, la data de_ pârâtul a comunicat reclamantei că imobilul nu este intabulat în cartea funciară pe Statul Român și că pârâtul nu este abilitat de legislația în vigoare să întocmească și să transmită la OCPI înscrisurile necesare intabulării.
Imobilul situat în C. -N., str. Câmpul Pâinii, nr.20 a fost revendicat în baza Legii nr.1/2001, dar ambele cereri depuse în acest temei au fost respinse prin dispozițiile de respingere a notificărilor nr.3534/_ și nr.3535/_ .
Din copia de pe cartea funciară nr.1. C. rezultă că imobilul situat în C. -
N., str. Câmpul Pâinii, nr.20, jud. C. pretins de reclamanți este în proprietatea Statului Român.
Instanța a reținut că în conformitate cu dispozițiile articolului 42, aliniatul 3 din Legea nr.10/2001, imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la aliniatul 1 pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune, iar la aliniatul 1 sunt indicate imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III, nu se restituie persoanelor îndreptățite și rămân în administrarea deținătorilor actuali.
Analizând această dispoziție legală, instanța a reținut că ea nu instituie în sarcina proprietarului imobilelor vizate o obligație de a vinde, ci doar obligația de a respecta un drept de preemțiune în favoarea chiriașilor în cazul vânzării. Așadar, în temeiul articolului 480 din Codul civil, în calitate de proprietar al imobilului din litigiu, Statul Român beneficiază de toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv de dreptul de dispoziție asupra bunului și în virtutea acestui drept, are libertatea să aleagă conform propriilor interese dacă dorește sau nu să vândă orice bun aflat în proprietatea sa. De altfel, potrivit articolului 44, aliniatul 2, teza I din Constituția României, proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular și orice altă dispoziție legală în vigoare trebuie interpretată și aplicată în consonanță cu legea fundamentală.
Reclamanta a invocat dispozițiile articolului 9 din Legea nr.112/1995 cu titlu de normă imperativă, dar instanța reține pe de o parte că potrivit articolului 52 din Legea nr.10/2001, la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice alte dispoziții contrare, iar dreptul chiriașilor de a cumpăra imobilele prevăzute în acest text legal, drept care era recunoscut de art. 9 din Legea nr.112/1995 a fost înlocuit prin art.42, alin.3 din Legea nr.10/2001 cu un simplu drept de preemțiune al chiriașului aferent dreptului proprietarului de a vinde, care nu poate echivala cu și nici nu poate genera prin el însuși o obligație a proprietarului de a vinde la cererea chiriașului cu atât mai mult cu cât în noul text legal, art.42, alin.3 din Legea nr.10/2001, este prevăzută vânzarea imobilelor obiect al acestei legi, exclusiv ca o facultate a proprietarului. Or orice obligație a proprietarului de a vinde contravine libertății acestuia conferită expres prin art. 42, alin. 3 din Legea nr.10/2001 și prin urmare, orice normă legală care ar cuprinde o astfel de dispoziție de obligare a proprietarului la vânzare (inclusiv articolul 9 din Legea nr.112/1995) este contrară textului legal mai sus menționat și prin urmare s-a abrogat implicit la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
Pe de altă parte, chiar dacă articolul 9 din Legea nr.112/1995 nu ar fi fost abrogat prin Legea nr.10/2001, instanța a apreciat că acest text ar trebui interpretat nu numai în ansamblul normelor naționale ci și a celor internaționale incidente în cauză care au prioritate în raport cu normele dreptului intern potrivit articolului 20, aliniatul 2 din Constituția României. În acest context, instanța a apreciat că în nici un caz nu se poate reține în sarcina Statului Român în calitate de proprietar, existența unei obligații de a vinde locuințele către chiriași. În virtutea principiului libertății contractuale și a dreptului de proprietate, drept ocrotit și prin prisma articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Statul Român are libertatea de a stabili atât condițiile cât și oportunitatea vânzării, iar libertatea sa de voință în acest sens nu poate fi cenzurată de instanță, decât, așa cum am arătat anterior, cu încălcarea unui drept fundamental ocrotit prin Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale care face parte integrantă din dreptul intern în urma ratificării sale prin Legea nr.30/ 1994 și are prioritate în raport cu normele dreptului intern potrivit articolului 20, aliniatul 2 din Constituția României.
În plus, prin prisma stării de fapt concrete, acordând eficiență juridică opiniei reclamantei în interpretarea textelor legale invocate, instanța ar nesocoti flagrant esența dreptului de proprietate și distincția juridică dintre dreptul de proprietate și dreptul de folosință conferit printr-un contract de închiriere întrucât în varianta reclamantei, proprietarul imobilelor vizate de Legea nr.10/2001 nu ar mai putea închiria niciodată aceste imobile fără a-și pierde concomitent inclusiv dreptul de dispoziție asupra acestora întrucât ar putea fi obligat oricând de către chiriaș la transmiterea a însuși dreptului de proprietate asupra imobilului închiriat în disprețul articolului 480 din Codul civil, articolului 44, aliniatul 2, teza I din Constituția României și articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Sub aspectul cererii de obligare la plata daunelor cominatorii, dincolo de caracterul nefondat al cererii, instanța a reținut că potrivit art.5083, alin.5 din Codul de procedură civilă, pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în prezentul articol, respectiv a obligațiilor de a face și de a nu face, nu se pot acorda daune cominatorii.
Având în vedere considerentele anterior dezvoltate, instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă împotriva pârâtului M.
C. -N., ca fiind neîntemeiată.
În ce privește cererea prin care pârâtul M. C. -N. a solicitat înscrierea în cartea funciară, instanța a reținut pe de o parte că cererea a fost formulată de un neproprietar, proprietarul tabular al dreptului a cărui înscriere se cere fiind așa cum s-a arătat mai sus, Statul Român care nu are calitatea de parte, nefiind introdus în cauză și că prin această cerere formulată de pârât s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri în favoarea unui terț neintrodus în cauză, adică în favoarea Statului Român, dar nici o hotărâre judecătorească nu poate dispune decât cu privire la părțile din proces. Pe de altă parte, instanța a reținut că înscrierea în cartea funciară este o simplă operațiune de carte funciară și apreciază că această pretenție a pârâtului nu poate fi valorificată pe calea unei cereri adresate justiției pentru că ea nu constituie obiectul unei proceduri jurisdicționale (contencioase), ci al unei proceduri tehnico administrative necontencioase anterioare controlului jurisdicțional reglementat de articolul 1, punctul 2 din codul de procedură civilă Instanța a reținut de asemenea că potrivit principiilor generale de procedură, instanțele de judecată au menirea soluționării unor litigii născute între părți cu interese contrare, iar nu a îndeplinirii unor activități cu caracter administrativ. De altfel, Legea nr.7/1996 prevede expres și limitativ care sunt litigiile din acest domeniu care intră în competența instanțelor judecătorești, iar înscrierea în cartea funciară nu intră în această categorie. Inclusiv sfera de aplicare a articolului 6, paragraful 1 din CEDO vizează doar contestațiile cu caracter civil în care asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale persoanei care se adresează justiției este necesar să se poată pronunța o instanță independentă și
imparțială instituită prin lege. Or, pârâtul nu a făcut nici măcar proba că s-ar fi adresat în prealabil OCPI o cerere de înscriere, iar cererea formulată în acest sens ar fi fost respinsă. De altfel, instanța a reținut că o astfel de cerere nici nu poate fi formulată în contradictoriu cu reclamanta care nu are nici o atribuție în domeniul efectuării operațiunilor de CF
Pentru aceste considerente, instanța a respins cererea prin care pârâtul M.
C. -N. a solicitat înscrierea în cartea funciară.
Potrivit dispozițiilor articolului 274 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
În fapt, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost respinsă, situație în care culpa procesuală revine reclamantei, motiv pentru care instanța a respins ca fiind neîntemeiată cererea prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta M. I. .
Împotriva acestei sentințe au declarat apel și pârâții M. C. -N. și
Local al mun. C. -N., solicitând transpunerea întregului dosar al cauzei instanței competente în vederea admiterii apelului, modificării hotărârii apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefodată.
În motivele de apel reclamanta M. I. solicită:
admiterea apelului si pe cale de consecința,
modificarea sentinței instanței de fond in sensul de a admite acțiunea si de a se dispune obligarea paratei sa incheie cu reclamanta contract de vânzare cumpărare a apartamentului nr. l, situat in C. -N., str. Campul Pâinii nr. 20, la prețul de la data cererii mele de cumpărare din 2002, pentru următoarele motive:
Prin cererea de chemare in judecata precizata, arată că a solicitat obligarea paratei M. C. -N., la încheierea cu reclamantă a unui contract de vânzare cumpărare a apartamentului nr. l, situat in C. -N., str. Campul Pâinii nr. 20, având in vedere ca cererea de cumpărare pe care a inregistrat-o sub nr. 29122/45/_ a fost respinsa pe motiv ca imobilul nu este intabulat in cartea funciara, ceea ce s-a dovedit ca inexact.
Arată că intimata s-a aparat in cauza, invocând faptul ca potrivit art. 9 alin. l din L. 112/1995, pot opta pentru cumpărare doar chiriașii care la data apariției legii aveau deja calitatea de chiriași in baza unui contract de inchiriere, ori subsemnata as fi chiriașa doar din anul 1999, ceea ce este inexact.
Arată că este chiriașa in acest apartament cu mult timp anterior anului 1973 dar nu mai am dovezi scrise in acest sens.
In_, insa, a incheiat cu intimata contractul de inchiriere nr. 13082 anexat, insa la acel moment purta numele de Toroczkai-Szendrei I., după cum rezulta din copia Certificatului de căsătorie nr.9877/_ anexat.
Dintr-o eroare de identificare a reclamantei (urmare schimbării de nume- divorț si recasatorie), intimata recunoaște azi ca a greșit respingandu-i in 2002 cererera de cumpărare care era perfect legala si intemeiata pe art. 9 din L.112/1995, articol in baza căruia a vândut toate celelalte apartamente din imobil celorlalți chiriași.
Reclamanta arată ca este diagnosticata cu "Boala Alzheimer" si pusa sub tutela soțului său și nu poate beneficia de protecția acordata de Parlamentul României prin prevederile art.9 din L.l 12/1995, deși indeplinește toate cerințele legale, datorita unor erori administrative si de interpretare a legislației in vigoare.
Arată că instanța de fond a respins cererea reclamantei motivandu-si hotărârea pe interpretarea (greșită în opinia reclamantei) ca art.42 alin.3 coroborat cu art.52 din L.l0/2001, ar abroga prevederile art.9 din L.l 12/1995 si ca pe cale de consecința reclamanta in calitate de chiriaș ar avea doar un drept de preemtiune la cumpărarea apartamentului si ca decizia de vânzare ar aparține statului in calitate de proprietar si nu reclamantei.
Apreciază ca interpretarea data de instanța de fond celor doua texte de lege de mai sus este eronata, dat fiind ca cele doua texte de lege vizează si reglementează distinct doua situații de fapt, aparte:
art. 9 din L.l2/1995, reglementează dreptul persoanelor care aveau calitatea de chiriași anterior anului 1995, de a opta pentru cumpărarea apartamentelor inchiriate, in sensul ca ACORDA chiriașilor dreptul de OPȚIUNE si INSTITUIE OBLIGAȚIA statului de A VINDE iar
art. 42 alin. 3 din L.l0/2001, reglementează dreptul de preemtiune al persoanelor care au dobândit calitatea de chiriași DUPA anului 1995, de a cumpăra apartamentele inchiriate, in sensul ca DREPTUL DE DECIZIE privind vânzarea imobilelor este acordat ST. LUI, chiriașul având un privilegiu (preemtiunea), ceea ce este cu totul altceva decât prima situație.
Atât in opinia reclamantei cat si in opinia intimatei (care arata ca sunt indreptatiti la cumpărare doar persoanele care aveau calitatea de chiriaș la apariția
12/1995 - cazul reclamantei), art.9 din L.l 12/1995 nu este abrogat, este in vigoare si continua sa producă efecte in cazul chiriașilor care aveau aceasta calitate anterior intrării in vigore a L.l 12/1995 (cazul subsemnatei).
Pentru categoriile de chiriași care au dobândit acesta calitate după anul 1995, sunt aplicabile prevederile art.42 alin.3 din L.l0/2001.
Cele doua texte de lege nu se anulează ci se completează, reglementând doua situații practic posibile:
situația chiriașului anterir anului 1995,
situația chiriașului ulteior anului 1995.
Având in vedere cele de mai sus, aprecieză ca Statul R. si-a asumat printr- o norma legala adoptata de Parlamentul României si neabrogata, obligația de a vinde apartamentul in care domiciliază, chiriașilor care intrunesc cerința de a fi avut aceasta calitate anterior anului 1995 (art.9 din L.l 12/1995).
Arată că, în opinia sa, nu se poate spune ca cererea de chemare in judecata prin care a solicitat obligarea intimatei sa respecte o lege in vigoare, ar fi neîntemeiata, cu atât mai mult cu cat cererea sa este conforma atât doctrinei cat si jurisprudentei in materie si in plus, exista o practica de notorietate privind vânzarea apartamentelor către persoanele care erau chiriași anterior anului 1995.
Subliniază faptul ca pana si intimata i-a respins cererea de cumpărare, motivat de faptul ca imobilul nu ar fi intabulat in cartea funciara si NU deoarece NU AR ÎNTRUNI CONDIȚIILE LEGALE ale art.9 din L.l 12/1995.
Fata de cele de mai sus, aprecieză ca a făcut pe deplin dovada legalității si temeiniciei prezentului apel si pe cale de consecința solicită instanței:
admiterea apelul si pe cale de consecința,
modificarea sentința instanței de fond in sensul de a admite acțiunea si de a se dispune obligarea paratei sa incheie cu reclamanta contract de vânzare cumpărare a apartamentului nr.l, situat in C. -N., str.Campul Pâinii nr.20, la prețul de la data cererii sale de cumpărare din 2002.
La data de_ pârâții M. C. -N. și C. Local al mun. C. -N. depun înscris prin care arată că renunță la apelul declarat în prezenta cauză.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, a probațiunii administrate și a dispozițiilor legale incidente în cauză tribunalul constată următoarele:
Critica formulată de către apelantă, în sensul că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile art.42 alin 3, respectiv art.52 din Legea 10/2001 nu poate fi primită ca fiind fondată pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:
În conformitate cu dispozițiile articolului 42, aliniatul 3 din Legea nr.10/2001, imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la aliniatul 1 pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune.
În aceste condiții, în mod judicios prima instanță a reținut că ea nu instituie în sarcina proprietarului imobilelor vizate o obligație de a vinde, ci doar obligația de a respecta un drept de preemțiune în favoarea chiriașilor în cazul vânzării.
De asemenea în mod corect judecătorul fondului a statuat că potrivit art. 480 din Codul civil, în calitate de proprietar al imobilului din litigiu, Statul Român beneficiază de toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv de dreptul de dispoziție asupra bunului și în virtutea acestui drept, are libertatea să aleagă
conform propriilor interese dacă dorește sau nu să vândă orice bun aflat în proprietatea sa.
În continuarea acestui raționament în mod pertinent prima instanță a statuat că, potrivit articolului 44, aliniatul 2, teza I din Constituția României, proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular și orice altă dispoziție legală în vigoare trebuie interpretată și aplicată în consonanță cu legea fundamentală.
Contrar opiniei apelantei, potrivit căreia în speță ar fi incidente dispozițiile art.9 din Legea nr. 112/1995, tribunalul apreciază că prima instanță a făcut o riguroasă aplicare a dispozițiilor art. 52 din Legea nr.10/2001 potrivit căruia la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice alte dispoziții contrare, iar dreptul chiriașilor de a cumpăra imobilele prevăzute în acest text legal, drept care era recunoscut de art. 9 din Legea nr.112/1995 a fost înlocuit prin art.42, alin.3 din Legea nr.10/2001 cu un simplu drept de preemțiune al chiriașului aferent dreptului proprietarului de a vinde.
Astfel, prima instanță în mod pertinent a reținut că orice obligație a proprietarului de a vinde contravine libertății acestuia conferită expres prin art. 42, alin. 3 din Legea nr.10/2001 și prin urmare, orice normă legală care ar cuprinde o astfel de dispoziție de obligare a proprietarului la vânzare (inclusiv articolul 9 din Legea nr.112/1995) este contrară textului legal mai sus menționat și prin urmare s-a abrogat implicit la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
În faza procesuală a apelului, în virtutea rolului activ, tribunalul a dispus emiterea unei adrese pe seama C. ui local al municipiului C. -N. urmând ca acesta să-și exprime punctul de vedere cu privire la vânzarea către reclamanta M.
I. a apartamentului nr.1 situat în C. -N., str. Câmpul Pâini, nr.20.
Așa cum rezultă din înscrisul de la fila 44 din dosarul de apel Primăria Mun.
C. -N., Direcția Patrimoniului M. și Evidența Proprietății a relevat că în cadrul ședinței C. ui local al mun. C. -N. din data de 09 aprilie 22013 a fost adoptată Hotărârea nr.156, prin care s-a aprobat vânzarea către doamna M. I. a locuinței situată în C. -N., str. Câmpul Pâinii, nr.20, ap.4, corp.II, anexându- se și hotărârea anterior menționată.
Verificându-se această hotărâre tribunalul a constatat că vânzarea apartamentului situat în C. -N., str. Câmpul Pâinii, nr.20, ap.4, corp.II, către reclamanta M. I. urmează a se realiza pentru prețul de 52 083 lei însă condiționată de renunțarea de către reclamantă la judecata prezentului apel și a însuși dreptului dedus judecății.
Din cuprinsul înscrisului de la fila 49 din dosarul de apel tribunalul reține că domnul M. M. în calitate de tutore al reclamantei M. I. nu a fost de acord cu HCL 156 din 09 aprilie 2013 a C. ui local al mun. C. -N. .
În aceste condiții, tribunalul conchide că prima instanță a făcut o corectă și pertinentă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 42 alin 3 prin raportare la art.52 din Legea nr.10/2001, motiv pentru care, în temeiul art.296 C pr civ va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta M. I. reprezentată de tutore MAGZAROSI M. A. împotriva sentinței civile nr. 13511/_, pronunțată în dos. nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în totul.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta M. I. reprezentată de tutore MAGZAROSI M. A. împotriva sentinței civile nr. 13511/_, pronunțată în dos. nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în totul.
Fără cheltuieli de judecată.
Decizia este definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din_ .
Președinte,
O. -C. T.
Judecător,
A. -F. D.
Grefier,
L. M.
L.M. 25 Septembrie 2013 Red AD/tehn DD
21 noiembrie 2013/5 ex
| ← Decizia civilă nr. 3057/2013. Legea 112/1995 | Decizia civilă nr. 159/2013. Declararea judecatoreasca a mortii → |
|---|
