Decizia civilă nr. 442/2013. Actiune in constatare

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2013)

R O M Â N I A TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr. _

Cod operator de date cu caracter personal 3184

DECIZIA CIVILĂ Nr. 442/2013

Ședința publică de la 25 Septembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE C. -A. C.

Judecător O. -C. T. Grefier C. -S. Ș.

Pe rol fiind judecarea apelului declarat de apelant A. D., apelant A.

M. R. A., împotriva Sentinței civile nr. 9321/_ pronunțată în dosar nr. 5992/2005 al Judecătoriei Cluj-Napoca, privind și pe intimat E.

R. -C. T., intimat A. C. A., intimat A. C. A. - LA A. D. L., intimat A. D. M., intimat A. D. M. - LA A. D. L., intimat B. D., intimat B. E., intimat B. N., intimat B.

G., intimat B. N. I., intimat B. B. C., intimat C. LOCAL

T., intimat G. E., intimat N. M. V., intimat P. M., intimat R. N., intimat S. I., intimat S. L., intimat S. L.

P., intimat S. M., intimat T. R. M., intimat T. E., intimat V. V., intimat W. A., intimat B. A., intimat B. V.

, intimat B. ANA, intimat M. C., intimat M. O. N., intimat M. J. T., intimat P. LS, intimat P. M. P., intimat T. G., intimat T. M., intimat R. U. T., intimat SC A. DP SA, intimat SC O. T. SA, având ca obiect acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților. Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei după care instanța constată faptul că mersul dezbaterilor și cuvântul părților pentru concluzii a fost consemnat în încheierea ședinței publice din data de_, încheiere care împreună cu încheierea ședinței publice din data de_ fac parte din prezenta hotărâre.

TRIBUNALUL

Prin Sentința civilă nr. 9321/_ pronunțată în dosar nr. 5992/2005 al Judecătoriei Cluj-Napoca, au fost respinse excepțiile prematurității, a inadmisibilității, a lipsei calității procesuale active, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A. DP SA T., precum și excepția lipsei de interes a reclamanților, a fost admisă lipsa excepției calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a respins acțiunea față de acest pârât.

Totodată, instanța a admis, în parte, acțiunea civilă exercitată de reclamanta Episcopia R. -C. T. împotriva pârâților Statul Român prin C. Local al municipiului T., R. N., G. E., SA

P., S. Magdalenna, S. L., S. I., V. A., V. V. ,

Pătrăchinoiu M.	, B.	D., Băltean N., Băltean Etelka, P.	L.	S. ,
P. marius P.	, T.	G., T. M., T. V., B.	A.	, M.
C., M.	O.	N., Bergman G., T. E.	, T.	L.

Gyorgy, T. Rene M., Adam Romulus, A. D., A. M. R. A., B.

G., B. Catarina, M. J. T., Wainberger A., A. Caludia D.

, A. D. M., B. M., SC A. DP SA T., Regia

Autonomă U. T., O. T. SA, SC O. T. SRL și, pe cale de consecință a constatat că Statul Român a preluat în mod abuziv, fără titlu, imobilul situat în T. str. N. I. nr. 2, identificat cu nr.top. 553 în CF 39 T. ; a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Statul Român, prin mandatarii săi, cu pârâții persoane fizice; a dispus rectificarea înscrierilor în cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate întabulat în favoarea pârâților cumpărători și reînscrierii aceluiași drept în favoarea Statului Român.

Instanța a respins cererea de întabulare a dreptului de proprietate al reclamantei, cererea de punere în posesie asupra imobilului în litigiu și cererea având ca obiect plata cheltuielilor de judecată determinate de pârâți în proces.

Pentru a hotărâ astfel, prima instanță a stabilit în esență faptul că imobilul în litigiu a făcut obiectul unui drept de proprietate tabulară înscris în favoarea Episcopiei R. Catolice T. cu destinația Fondul de Pensii al

învățătorilor romano-catolici, cu titlul de cumpărare, conform încheierii CF nr., 6354/1937.

În anul 1960 s-a întabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, în baza adresei nr. 876/1960 și a deciziei nr. 56670/1949, dată de Comitetul provizoriu al comunei urbane T., în baza Decretului nr. 326/1949.

Prin încheierea CF nr. 32110/1997 imobilul format din casă cu două etaje și curte în suprafață de 708 mp a fost transcris în CF 1. T. și dezmembrat, prin formarea apartamentelor identificate cu nr. administrative de la 1 la 15, ulterior înstrăinate chiriașilor, în baza Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 85/1992, modificată prin Legea nr. 79/1997.

Prin cererea formulată la data de 11 februarie 2003, Episcopia R. C.

T. a solicitat comisiei speciale de retrocedare a imobilelor care au aparținut cultelor religioase restituirea imobilului situat în T. str. N. I. nr. 2, conform dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000.

Apreciind asupra acestei stări de fapt, în raport cu normele substanțiale incidente, cuprinse în O.U.G. nr. 94/2000, Legea nr. 213/1998 (art. 6 alin. 3), Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 10/2001 (art. 2 alin. 1 lit. i), instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate în apărare de pârâți, constatând nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, preluarea realizându-se fără temei legale, printr-un act de dispoziție al unui organ local al administrației de stat.

Referitor la actele juridice de înstrăinare subsecvente preluării, respectiv contractele de vânzare-cumpărare, instanța a considerat că acestea au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute de lege, și anume art. 1 și art. 25 din Legea nr. 112/1995, care permitea numai vânzarea imobilelor cu destinația de locuință, ce au aparținut persoanelor fizice, nu și persoanelor juridice.

Instanța a mai apreciat că pârâții nu pot invoca buna-credință, atât timp cât în CF apare ca fost proprietar Episcopia R. C. din T., iar aceștia trebuiau să cunoască faptul că potrivit disp.Legii nr.112/1995 imobilul în litigiu nu poate fi vândut, deoarece nu a fost preluat de Statul Român de la o persoană fizică.Nu se poate vorbi nici de o eroare comună și invincibilă, întrucât este evident că vânzătorii nu se aflau în eroare cu privire

la situația juridică a imobilului, iar cumpărătorii, așa cum s-a arătat trebuiau să cunoască împrejurarea că imobilul nu poate fi vândut.

Încheierea convențiilor de vânzare-cumpărare în baza dispozițiilor Legii nr. 85/1992 s-a făcut de asemenea cu încălcarea unor dispoziții legale imperative, atâta timp cât imobilul în litigiu nu făcea obiectul reglementării prin acest act normativ, întrucât nu a fost construit din fondurile unităților economice sau bugetare de stat înainte de 6 martie 1945.

Instanța a considerat că atâta timp cât contractele de vânzare- cumpărare încheiate de Statul Român cu foștii chiriași sunt lovite de nulitate absolută, aceeași sancțiune operează și în privința transmisiunilor succesive, prin aplicarea principiului resoluto jure dantis resolvitur ius accipientis.

S-a apreciat că reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei și punerea acesteia în posesie sunt pretenții ce vor putea fi realizate numai după ce comisia specială de retrocedare se va pronunța cu privire la cererea de restituire formulată de reclamantă, în ipoteza admiterii acestei cereri.

Prin decizia civilă nr. 485 din 8 iunie 2006, pronunțată în dosar nr. 130/2006, Tribunalul Cluj a respinge ca nefondate apelurile declarate în contra sentinței civile nr. 9321/2005 a Judecătoriei Cluj-Napoca, de pârâții C. Local al municipiului T., Bergman G., R. N., G.

E., SA P., S. Magdalenna, S. L., V. V., V. A.

, Pătrăchinoiu M., B. D., Baltean N., B. Etelka, T. E., Tenescu Rene M., B. B. C., moștenitor al defuncților B. G. și B. Catarina, W. A., B. N. I., A. C. A. și A. D. M.

Totodată, s-au respins și excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a reclamantei în exercitarea acțiunii.

La data de 29 august 2006, Tribunalul Cluj este învestit de pârâții A.

D. și A. M. R. A., cu o cerere de completare a deciziei civile nr. 485/A/2006 a tribunalului Cluj, în sensul indicării soluției și a motivelor care o justifică, cu privire la apelul declarat de acești pârâți în contra sentinței civile nr. 9321/2005 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Se afirmă în motivele cererii de completare faptul că instanța de apel a omis a judeca apelul pe care aceste părți l-au exercitat în termen legal.

În drept, sunt invocate dispozițiile art. 281 ind.2 Cod proc.civ. (f. 448, dosar nr._ ).

Prin decizia civilă nr. 64/CC din 5 octombrie 2006, Tribunalul Cluj a respins cererea de completare a hotărârii, formulată de pârâții A. D. și A. M. R. A., cu motivarea că nu există la dosarul cauzei declarația de apel a pârâților, astfel că, în absența acesteia, concluzia care se impune este aceea a nesesizării instanței cu soluționarea unui apel în contra hotărârii pronunțate de Judecătoria Cluj-Napoca, în primă instanță.

Prin Decizia civilă nr. 440/R/_ pronunțată în dosar nr._ al Curții de Apel Cluj, s-a admis recursul declarat de pârâții A. D. și A.

M. R. A. împotriva deciziei civile nr. 64/CC din_ a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. 130/2006, pe care a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru judecarea apelului declarat de pârâții

A. D. și A. M. R. A. împotriva sentinței civile nr. 9321/2005 a Judecătoriei Cluj - Napoca.

S-a suspendat judecarea recursurilor declarate de pârâții C. LOCAL AL MUNICIPIULUI T., B. G., A. C. A., A. D. M., R. N., G. E., SA P., S. M., S. L. ,

S. I., V. V. în calitate de moștenitoare a lui V. A., N. M.

V. în calitate de moștenitoare după V. A., P. M., B. D. ,

B. N., B. ETELEKA, T. E., T. R. M. în calitate de moștenitoare după T. L. GYORGI și în calitate de moștenitoare după ADAM ROMULUS, B. B. C. în calitate de moștenitor după B. G. și

B. CATARINA, W. A., B. N. I. în calitate de moștenitor după

B. I. împotriva deciziei civile nr. 485/A/_ a Tribunalului Cluj, dosar nr. 130/2006, până la soluționarea irevocabilă a cauzei civile nr._ a Judecătoriei T., având ca obiect rectificarea înscrierii în cartea funciară.

Curtea de Apel a reținut că prin înscrisul anexat declarației de recurs, în conformitate cu disp.art.305 cod pr.civilă, recurenții A. D. și A. M.

R. A. fac dovada certă a celor afirmate, în sensul că și-au exercitat dreptul de apel în contra sentinței civile nr.9321/2005 a Judecătoriei Cluj- Napoca, înregistrând, în acest sens, o declarație de apel la data de 19 decembrie 2005.

Prin urmare, instanța de apel, legal învestită, are obligația de a se pronunța asupra apelului declarat de pârâții A. D. și A. M. R. A.

, asigurându-se astfel pârâților dreptul efectiv de acces la un tribunal prin parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicție și, implicit, condițiile exercitării dreptului la recurs.

Așa fiind, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 și alin. 5 Cod proc.civ. curtea a adms recursul pârâților A. D. și A. M. R. A. și a casat decizia civilă nr. 64/2006 a Tribunalului Cluj, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal, pentru ca în procedura reglementată de art. 281 ind.2 Cod proc.civ., această instanță să se pronunțe asupra cererii de apel formulată de pârâți.

Cu prilejul rejudecării, urmează a se verifica limitele învestirii instanței de apel, pentru identificarea oricăror alte omisiuni cu privire la apelanți, susceptibile de a fi îndreptate din oficiu de către instanță, în baza art. 281 alin. 1 Cod proc.civ.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții A. D. și A.

R. A., solicitând instanței admiterea prezentului apel, modificarea în întregime a sentinței civile atacate ca fiind netemeinică și nelegală, în sensul respingerii acțiunii civile introductive de instanță, în principal ca fiind introdusă de o persoană fără calitate, iar în subsidiar ca fiind netemeinică și nelegală.

În motivare pârâții-apelanți arată faptul că instanța de fond a respins în mod nefondat excepția lipsei calității procesuale active a intimatei reclamante.

Arată pârâtele apelante faptul că intimata - reclamantă, Episcopia R.

-C. T. nu putea promova această acțiune civilă întemeiat pe lipsa calității procesuale active determinată de lipsa calității de proprietar asupra imobilului care face obiectul prezentului litigiu. Episcopia R. -C. nu a fost și nu putea să fie proprietara imobilului din str.N.I., nr.2, T., astfel încât nu i se poate recunoaște acesteia dreptul de a revendica acest imobil, respectiv de a solicita anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Statul Român cu privire la acest imobil.

Împărăteasa M. Tereza a înființat în Transilvania în jurul anului 1770, lucru atestat atât de documentele vremii cât și de altele mai recente, mai multe fundații, fiecare având un scop bine determinat. Potrivit atât legislației aplicabile la acea dată în Transilvania, cât și celei în vigoare în perioada interbelică, acestea erau fundații constituite de stat, care urmăreau

realizarea unui obiectiv de interes general și erau considerate persoane de drept public.

La momentul destrămării Imperiului Habsburgic și formării Austro- Ungariei, moment dublat de anexarea Transilvaniei la Ungaria, proprietarul fundațiilor respective, care beneficiau de un patrimoniu propriu, a devenit statul ungar.

Având în vedere situația din Transilvania, unde acțiunile de maghiarizare ale populației nu obținuseră rezultatele scontate, reprezentanții Bisericii R. -Catolice din Transilvania s-au reunit la Cluj în anul; 1866, ocazie cu care au solicitat să le fie predate bunurile care, considerau ei le reveneau de drept. Așa cum o arată Procesul verbal al ședinței din 10 ianuarie 1866, se recunoștea existența în patrimoniul statului ungar a șase fundații printre care și Fondul de Pensii al învățătorilor Școlii Normale, care deși nu era romano-catolic și exista independent de Biserica R. -C. din Transilvania, aceasta a solicitat în anul 1866, să i se cedeze dreptul de proprietate asupra fondului.

La momentul Marii Uniri, fondurile în cauză au trecut în proprietatea Statului Român, ca succesor de drept al Ungariei pentru teritoriul Transilvaniei și bunurile aflate pe acest teritoriu. Folosindu-se de neștiința autorităților de la București care nu cunoșteau situația juridică a acestor fonduri, Biserica R. -C. din Transilvania s-a prezentat ca fiind proprietara fondurilor în general și a Fondului de Pensii al învățătorilor în special, susținând în subsidiar că bunurile acestor fonduri sunt bunurile Bisericii Catolice. Problema juridică din această speță este a se stabili faptul că adevăratul proprietar al imobilului din str.N.I., nr.2 este Fondul de Pensii al învățătorilor, Biserica R. -C. nedobândind niciodată calitatea de proprietar asupra imobilului.

Mai mult, înscrierea din cartei funciară nu se limitează la menționarea Bisericii Catolice, ci face referire și la fondul amintit. Dintru început trebuie arătat că înscrierea este tendențioasă deoarece face referire la fondul de Pensii al învățătorilor R. -Catolici.

În Monitorul Oficial nr. 52 din 2 martie 1940 a fost publicat Decretul Lege pentru ratificarea Acordului privitor la interpretarea art. DC din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun și Guvernul României.

În art. V se precizează că: "Dreptul de proprietate este și rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundațiune, donațiune, etc, în favoarea fondurilor respective, astfel după cum urmează: …g) fondul de pensii al profesorilor".

În art.VIII se arată că: "Se va proceda la rectificarea inscripțiunilor privitoare la proprietatea bunurilor indicate prin prezentul acord în cărțile funduare. /".../ Acele rectificări se vor face arătându-se fondurile respective,

conform aliniatului precedent, adăugându-se cuvintele «administrat de Ordinar iul de rit latin de A. Mia» ".

Practic prin dispoziții legale se consfințește faptul ca bunurile aparțin fondurilor și nu Bisericii Catolice (Acordul face referire la C. Diecezei care este un organ al Bisericii Catolice și care reprezintă interesele acesteia) și că există în cărțile funciare înscrieri care nu sunt conforme cu realitatea, fiind necesară înscrierea adevăratului proprietar, fondul, în administrarea Bisercii Catolice, Ordinari ui fiind un organ al acestei biserici. Situația de față se înscrie cu acuratețe în coordonatele stabilite de Acordul amintit.

Însăși Biserica C. atestă o asemenea realitate faptică. Prin decretul din 20 august 1948 care stabilea suspendarea activității sale se arată că au fost preluate în proprietatea statului român "bunurile [...] imobile ale

fundațiilor /...’ din administrarea C. ui Diecezei". Ca atare, se recunoaște că bunurile erau ale fondurilor, fiind administrate de Biserica C.

De asemenea, intimata - reclamantă invocă în susținerea pretențiilor sale un certificat nr.C-875 din_ care atestă că au fost efectuate plăți la Administrația Financiară, pentru anul 1946/1947, de către Episcopia R. -

- Fond de Pensionare al învățătorilor. Or, o asemenea persoană juridică nu a existat. Menționarea fondului alături de Episcopia R. -C. dovedește că cele două persoane juridice au fost strâns legate de bunul imobil în discuție. Coroborând toate elementele precizate anterior rezultă că acest imobil nu a putut fi proprietatea exclusivă a Episcopiei R. -Catolice sau, în tot cazul, actele existente la dosar nu sunt elocvente în acest sens, dimpotrivă actele care susțin contrariul fiind cel puțin la fel de convingătoare și de pertinente.
Instanța de fond nu a abordat sub nici o formă aceste aspecte de fapt și de drept esențiale în identificarea adevăratului proprietar al bunului imobil, preferând să respingă excepția lipsei calității procesuale activi a intimatei - reclamante exclusiv pentru motivul că există o înscriere de Carte Funciară din anul 1932. Este însă un minim aspect care tot ar fi trebuit lămurit: Fondul de Pensii al învățătorilor, administratorul acestui bun, pe baza cărui act a dobândit administrarea bunului în realitate, chiar dacă ar accepta ca adevărate înscrierile din CF nr.39 T., acestea tot sunt incomplete, devreme ce pentru orice drept înscris în Cartea Funciară, inclusiv pentru dreptul de administrare trebuie să se arate și titlul în baza
căruia a fost dobândit acest drept, reclamanta, persoană juridica ce și-a păstrat continuitatea încă din perioada respectivă neputând (sau nedorind) să facă dovada titlului său.
Instanța de fond, netemeinic și nelegal, a admis acțiunea formulată de reclantanta-intimată Episcopia Rdmano-C., constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 13075/1997 care este perfect legal și valabil
Pe de o parte, instanța de fond apreciază că nu au fost respectate condițiile imperative stabilite de lege la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 13075/1997 între RA U. T. și aceștia.
Pentru a ajunge la această soluție, instanța de fond a construit următorul raționament juridic, întemeiat pe dispozițiile art.1 și 25 din Legea 112/1995, potrivit căruia obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 îl reprezintă bunurile imobile care au aparținut persoanelor fizice, preluate de statul comunist și că doar cele care nu au fost restituite foștilor proprietari, preluate fiind de la persoane fizice puteau fi vândute chiriașilor.
Aplicând un astfel de raționament instanța de fond adaugă la lege și consacră în același timp un tratament discriminatoriu încălcând principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii, principiu aflat în vigoare și la acel moment și în prezent.
Este adevărat că Legea nr. 112/1995 precizează că situația juridică a bunurilor imobile care au fost preluate de la alte entități decât persoane fizice vor fi reglementate prin dispoziții legale viitoare, însă acest lucru nu
înseamnă că Legea nr. l12/1995 a interzis vânzarea unul astfel de apartament. Este evident că legea a urmărit reglementarea parțială a situației imobilelor preluate de la persoane fizice, pentru celelalte imobile adoptarea unei legi cadru care să stabilească situația lor juridică fiind amânată. Practic însuși legiuitorul a optat pentru a evita crearea unui cadru legal pentru aceste imobile. Acest lucru nu înseamnă însă că orice
operațiune juridică privind un imobil exceptat de la Legea nr.112/1995 a fost interzisă sau suspendată. Legea nr. l12/1995 nu face astfel de aprecieri și ele nu pot fi deduse pe cale de interpretare, o scoatere temporară din circuitul civil a imobilelor care au aparținut persoanelor juridice, așa cum sugerează instanța de fond că s-ar fi întâmplat, fiind o excepție de la principiul circulației juridice a imobilelor, trebuia să fie expres instituită de lege și să fie de aplicare limitată, în realitate, nici o condiție juridică pentru o astfel de situație nu este îndeplinită, astfel încât în mod nelegal instanța de fond a ajuns la concluzia că apartamentul subsemnaților apelanți nu putea fi vândut.
Nici o condiție imperativă instituită de lege nu a fost încălcată la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 13075/1997. De vreme ce, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare apartamentul nr. 11, de pe str.N.I. nr.2, T. se afla în proprietatea Statului Român, conform înscrierii de Carte Funciară nr.39, el putea fi vândut, nici o dispoziție imperativă neinterzicând acest lucru.
Pentru ca raționamentul instanței de fond să fie corect ar fi fost necesar ca la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare să fi existat o dispoziție legală imperativă, prohibitivă care să interzică vânzarea acestui apartament. Instanța de fond nu a indicat această prevedere și nu o poate indica pentru că ea nu există. Ca atare, nu se poate susține că s-ar fi încălcat o astfel de normă juridică la momentul vânzării.
În plus, nu trebuie omis faptul că însuși textul legal indicat, făcând parte din Legea nr. l12/1995 este neconstituțional, stabilind în mod arbitrar un regim juridic diferit pentru imobilele preluate de la persoane fizice față de cele preluate de la persoane juridice și permițând în mod expres chiriașilor să cumpere doar în cazul primei categorii de imobile.
Pe de altă parte, instanța de fond a apreciat că reclamanții nu se pot prevala de buna lor credință în a susține valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 13075/1997 pe motivul că în Cartea Funciară nr.39 inițial era înscrisă ca proprietar Episcopia R. -C. T., Or, conform OUG nr.94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, în aprecierea valabilității unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la un bunuri ce face obiectul acestor dispoziții legale, trebuie să se țină cont de prevederile Legii nr.l0/2001, republicată, mai exact de art.46, alin.2.
Arată pârâții apelanți faptul că, în realitate, apartamentul putea fi cumpărat de aceștia în calitate de chiriași, iar instanța de fond avea obligația să verifice buna sau reaua lor credință raportat la împrejurarea dacă bunul imobil a fost preluat fără titlu și dacă aceștia au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască această împrejurare, în spiritul jurisprudenței de Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De vreme ce la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 13075/1997, proprietar era Statul Român, aceștia au cumpărat încrezându- se în calitatea de proprietar al Statului Român.
De altfel, jurisprudența Curții de Apel Cluj este constantă în a aprecia că buna-credință a chiriașilor care au cumpărat un imobil preluat de stat trebuie raportată pe de o parte la a înștiința chiriașii despre faptul că demersurile pe care fostul proprietar le-a întreprins pentru titlu statului român nu este valabil, iar pe de altă parte la demersurile pe care chiriașii le- au întreprins pentru a afla situația reală a imobilului.
Din perspectiva subiectivă a acestora, au întreprins toate demersurile necesare pentru a ști dacă Statul este sau nu proprietar. La acel moment,
toate informațiile de care beneficiau, precum și cadrul legal au permis încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare, fără ca prin aceasta să fi încălcat dispoziții imperative prohibitive.
În ședința publică din data de_, reprezentantul apelanților depune la dosar note de ședință, prin care se invocă excepția prescripției dreptului la acțiune al intimatei reclamante de a solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din prezenta speță.
Astfel, acțiunea la care se face referire a fost introdusă de către Episcopia R. C. T. la data de_, deci în interiorul termenului instituit prin Legea nr. 48/2004. De aceea, problema prescripției dreptului la acțiune trebuie analizată în raport: cu efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.325 din 10 decembrie 2008 privind excepția de neconstituționalitate a legilor intervenite succesiv pentru retrocedarea unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România.
Astfel, pe calea excepției de neconstituționalitate ce a fost invocată cu ocazia soluționării unei pricini similare, s-a arătat că succesiunea în timp a actelor normative stabilind noi termene de prescripție cu intervale foarte mari între acestea încalcă principiul securității juridice, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, fiind, deci, neconstituționale.
Soluția Curții Constituționale a fost diferențiată pentru toate cele trei acte normative atacate în parte:
1. cât privește art. 1 alin. (9) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 94/2000, care instituie un termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanței, în interiorul căruia trebuie depuse cererile de retrocedare a imobilelor care au aparțin cultelor religioase, s-a stabilit că nu încalcă prevederile constituționale invocate, prin urmare nu vor reveni cu precizări asupra acestui aspect.
  Oricum, poziția Curții față de constituționalitatea acestui text nu afectează în mod direct și absolut situația concretă din prezenta cauză, în concret, cererea de revendicare fiind introdusă în temeiul art. II din Legea nr. 48/2004;
2. Raportat la art. II din Legea nr. 48/2004, Curtea a arătat că excepția ar fi inadmisibilă întrucât art. VI alin. (4) din titlul II al Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 184/2002 la care face referire acest text de lege a fost abrogat prin art. VI din titlul II al Legii nr. 247/2005, privind reforma în materia proprietății și justiției.
  În fapt, Curtea Constituțională nu face altceva decât să se declare necompetentă a statua cu privire la constituționalitatea acestui articol de lege, pentru simplul motiv că este vorba despre un text abrogat, care nu poate face obiect al unei cereri adresate în fața sa.
3. În ceea ce privește art. III din titlul II al Legii nr. 247/2005, stabilind acest nou termen de 6 luni pentru retrocedarea imobilelor aparținând cultelor religioase, Curtea Constituțională a apreciat prin Decizia menționată că acesta este neconstituțional, stabilirea unor alte termene ce nu au fost prorogate contravenind "principiului securității raporturilor juridice și conceptului de proces echitabil impus de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispoziții coroborate ci cele din preambulul Convenție.

Problema centrală în speță este admisibilitatea acțiunii Episcopiei Romană Catolice T. introdusă în temeiul unui text în vigoare la un interval de 1 an și 3 luni de la momentul consolidării dreptului acestora de proprietate.

Reclamanta Episcopia R. catolică T. a introdus cererea sa de revendicare a bunurilor preluate de către Statul Român în temeiul art. II din Legea nr. 48/2004, intervenită la un interval de 1 an și 3 luni de la momentul expirării termenului de prescripție în interiorul căruia trebuiau introduse asemenea cereri, Lege prin care se instituia un nou termen de 6 luni în acest sens, în ciuda dispozițiilor anterioare imperative privind termenul în care se pot introduce cererile de revendicare.

Acest act normativ a fost, însă, abrogat ulterior prin legea nr.247/2005, care, la rândul său, instituie un nou termen de prescripție în favoarea cultelor religioase, în vederea revendicării bunurilor lor. Această din urmă reglementare a fost, însă, declarată neconstituțională, întrucât a fost adoptată cu încălcarea principiului securității juridice.

Pentru același principiu apreciază apelantele pârâte că se impune și admiterea excepției prescripției, în sensul că potrivit art.20 din Constituția României "alin. 1. - dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. A. 2 - dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale, ale omului, la care România este parte, și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile ".

Potrivit art. 11 din Constituție " tratatele ratificate de Parlament în condițiile legii fac parte din dreptul intern". De asemenea, potrivit art. 148 alin. 2 din Constituție "ca urmare a aderării al Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare ".

Față de aceste prevederi constituționale, instanța investită cu soluționarea excepției prescripției pe care o invocă apelantele pârâte nu doar că are posibilitatea, dar are și obligația de a se pronunța cu privire la înlăturarea din cauză a textului de lege menționat.

Înlăturarea termenului de 6 luni instituit prin Legea nr. 48/2004 este în concordantă cu reglementările internaționale cărora trebuie să li se acorde prevalentă în aplicare: soluția rezultă din analizarea modului în care acest text de lege a respectat sau a negat un principiu fundamental al dreptului european - securitatea raporturilor juridice.

La data de_ apelanții pârâți au depus la dosar precizare, prin care, raportat la pronunțarea Deciziei nr. 615 din 12 iunie 2012 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 454/06 iunie 2012, decizie referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 48/2004 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, invocă excepția inadmisibilității acțiunii

Episcopiei R.	-Catolice T.	; excepția prescripției dreptului la acțiune al
Episcopiei R.	-Catolice T.	; Excepția lipsei de interes a reclamantei.

În susținerea tuturor excepțiilor, apelanții au invocat Decizia nr.615 din_ a Curții Constiuționale prin care au fost declarate drept neconstituționale prevederile art.II din Legea nr.48/2004, privind aprobarea OUG nr.184/2002.

Reclamanta a introdus cererea sa de revendicare a bunurilor preluate de către Statul Român în temeiul art. II din Legea nr. 48/2004, prin care se instituia un nou termen de 6 luni în acest sens, în ciuda dispozițiilor anterioare imperative privind termenul în care se pot introduce cererile de revendicare ( "... în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare. " Legea nr. 501 din 11 iulie 2002).

Având în vedere faptul că acest text a fost declarat neconstituțional (deciziile Curții Constituționale fiind general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial), acțiunea reclamantei a rămas fără temei legal. În noul context legislativ creat prin publicarea deciziei nr. 615/2012 a Curții Constituționale, nu mai există o bază legală pentru promovarea acțiunii ce formează prezentul dosar.

Cum temeiul de drept al introducerii cererii de chemare în judecată ulterior datei de 18 iunie 2003 a dispărut, acțiunea Episcopiei R. -Catolice

T., introdusă după expirarea acestui termen este prescrisă.

Nedepunându-se cerere de restituire în mod regulat, reclamanta nu are interes legitim și actual în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

La data de_ intimatul WERNBERGER A. a depus la dosar note de concluzii în susținerea excepției prescripției acțiunii civile a reclamantei invocată de apelanții A. D. si A. M. R. A. .

Arată faptul că acțiunea reclamantei, depusa la data de_, este tardiv introdusă prin raportare la termenul de prescripție de 6 luni (epuizat la_ ) prevăzut prin OUG nr.184/2002, pentru modificarea OUG 94/2000.

Este adevărat ca acțiunea reclamantei a fost depusa la data de_ in considerarea termenului de 6 luni prevăzut de ort. II din Legea nr. 48/2004 de aprobare OUG nr.184/2002 (epuizat la_ ), însa aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 615/2012 pronunțata de Curtea Constituționala.

La data de_ mandatara Episcopiei R. Catolice din T., respectiv SCPA MARTONOSY & ASOCIAȚII, au depus la dosar concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Asa cum a arătat si dezvoltat pe larg in întâmpinare apreciază ca hotărârea primei instanțe este temeinica si fondata raportat la probele administrate, probe din care - fara putința de tăgada - reiese faptul ca imobilul in litigiu a fost preluat in mod abuziv. Pentru a dispune astfel, instanța in mod corect a observat ca preluarea s-a făcut fara temei legal câtă vreme aceasta preluare s-a făcut printr-un act de dispoziție a unui organ administrativ. Mai mult, in respectiva decizie (nn 56670/1949 a Comitetului Provizoriu a comunei urbane T. se menționează un drept de folosința al Ministerului Muncii, nu un drept de proprietate.

In mod temeinic si fondat, prima instanța a admis acest capăt de cerere, astfel încât criticile apelanților sunt nefondate, câtă vreme nu a existat un titlu valabil de preluare a acestui imobil.

Tot asa, instanța de fond a reținut ca actele de înstrăinare au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii speciale, fapt pe care

foștii chiriași l-au cunoscut câtă vreme în Cartea Funciara apare ca fost proprietar Episcopia R. - C. T., astfel încât se putea lesne observa ca imobilul nu a fost preluat de la o persoana fizica.

Ca atare, in mod fondat, prin sentință s-a reținut ca pârâții nu pot opune buna credința și nici necunoașterea legii, iar eroarea comuna si invincibila nu poate fi opusa câtă vreme nici vânzătorul, nici cumpărătorii (fiecare in parte), nu se aflau in eroare cu privire la situația juridica a imobilului.

Totodată, in mod correct, instanța a reținut ca in speța, nu se aplică dispozițiile Legii nr. 85/1992 modificata, câtă vreme in realitate acest imobil nu a fost construit din fondul unităților economice sau bugetare de stat, el existând înca anterior datei preluării.

În fine, apreciază că hotărârea atacata este fondata si temeinica si in mod corect prima instanța a aplicat principiul RESOLUTO IURE D. TIS, RESOLVITUR JUS ACCIPIENTIS, constând in mod judicios nulitatea tuturor contractelor încheiate, inclusive pe cel încheiat de apelanții A., câtă vreme QUOD NULLUM EST NULLUM PRODUCIT EFECTUM.

De altfel, soluția primei instanțe a fost menținută si in apel, mai puțin față de familia A., care - dintr-o eroare procedurala - a fost omisă.

Analizând apelul declarat de apelanții-pârâți A. D. și A. R.

A., tribunalul reține următoarele:

Prima instanță reținut că imobilul în litigiu înscris în CF 39 T. cu nr. top 553 a făcut obiectul unui drept de proprietate tabulară înscris în favoarea Episcopiei R. Catolice T. cu destinația Fondul de Pensii al învățătorilor romano-catolici, cu titlul de cumpărare, conform încheierii CF nr. 6354/1937.

Prin cererea formulată la data de 11 februarie 2003, Episcopia R. C.

T. a solicitat comisiei speciale de retrocedare a imobilelor care au aparținut cultelor religioase restituirea imobilului situat în T. str. N. I. nr. 2, conform dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000.

instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate în apărare de pârâți( excepția inadmisibilității, excepția prematurității, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității procesuala pasive a SC A.

DP SA T. și excepția lipsei de interes), constatând nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, preluarea realizându-se fără temei legale, printr-un act de dispoziție al unui organ local al administrației de stat.

Cu privire la Ministerul Finanțelor Publice instanța de fond a apreciat că nu are calitate procesuală, atâta timp cât imobilul a fost preluat de Statul Român, care este reprezentat în cauză, de C. Local T., iar Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte în contractele de vânzare- cumpărare atacate, motiv pentru care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât.

Pe fond, prima instanță a reținut că potrivit art.2 al.1 lit.i din Legea nr.10/2001 prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

În speță, instanța a de fond a reținut că decizia nr.56670/1949 a Comitetului provizoriu al comunei urbane T., în baza căruia s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român face referire la adresa Ministerului Muncii și Prevederilor sociale nr.207169/1949 prin care s-a comunicat că în baza deciziei ministerului nr.139839/1949, dată în conformitate cu Decretul nr.326/1949 s-a transcris folosința asupra imobilului situat în str.N.I. nr.2, de pe seama ministerului pe seama Comitetului Provizoriu al comunei urbane T. .

În consecință, în condițiile în care decizia menționată se referea doar la un drept de folosință al Ministerului Muncii, respectiv al Comitetului provizoriu al comunei urbane timișoara, fără să se stabilească nimic legat de dreptul de proprietate al statului Român, instanța a considerat că preluarea s-a făcut fără temei legal, printr-un act de dispoziție al unui organ local al administrației de stat.În consecință, instanța de fond a constatat că imobilul situat în T. str.N.I. nr.2 înscris în CF 39 T. cu nr top 553, transcris în CF col.1. T. a fost preluat în mod abuziv de Statul Român, fără titlu.

Referitor la actele juridice de înstrăinare subsecvente preluării, respectiv contractul de vânzare-cumpărare al apelanților, instanța a considerat că acesta a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute de lege, și anume art. 1 și art. 25 din Legea nr. 112/1995, care permitea numai vânzarea imobilelor cu destinația de locuință, ce au aparținut persoanelor fizice, nu și persoanelor juridice.

Totodată, instanța a apreciat că pârâții nu pot invoca buna-credință, atât timp cât în CF apare ca fost proprietar Episcopia R. C. din T., iar aceștia trebuiau să cunoască faptul că potrivit dispozițiilor Legii nr.112/1995 imobilul în litigiu nu poate fi vândut, deoarece nu a fost preluat de Statul Român de la o persoană fizică.Nu se poate vorbi nici de o eroare comună și invincibilă, întrucât este evident că vânzătorii nu se aflau în eroare cu privire la situația juridică a imobilului, iar cumpărătorii, așa cum s-a arătat trebuiau să cunoască împrejurarea că imobilul nu poat fi vândut.

În conformitate cu disp.art.137 cod pr.civilă, premergător analizării criticilor care vizează soluția pronunțată pe fondul cauzei, tribunalul va analiza mai întâi excepțiile invocate de apelanții A. D. și A. M. R.

A. .Fiind invocate mai multe excepții, prioritară în analiza instanței este excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune.

Raportat la argumentele invocate în susținerea excepțiilor, tribunalul apreciază că apare ca întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei-intimate Episcopia R. -C. T. .

Exceptia prescriptiei dreptului material la actiune este o exceptie de fond absoluta, care prin regimul sau juridic impune analiza conditiilor de exercitiu ale actiunii, printre care si aceea a termenului în care poate fi exercitata chiar si din oficiu.

Prescriptia este definita ca fiind sanctiunea care loveste posibilitatea de exercitare a actiunii civile prin stingerea dreptului de realizare silita a obligatiei civile corelative neexercitate de subiectul activ al raportului juridic în termenul de prescriptie stabilit de lege.

OUG nr.184/_ pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor immobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a OUG nr.94/2000 privind retrocedarea unor bunuri immobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.501/2002 stabilea prin art.VI al.4 că prin derogare de la dreptul comun,

indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgenta.

Prin art.II din Legea nr.48/2004 de aprobare a OUG nr.184/2002 s-a stipulat că dreptul la acțiune prevăzut la titlul II art. VI alin. (4) din

Ordonanța de urge nță a Guvernului n r. 184/2002 se poate exercita și în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, respectiv până la data de_ .Legea nr.48/2004 a fost publicată în MO nr.262/_ și a intrat în vigoare la data de_ .

Cererea de chemare în judecată a reclamantei înregistrată la data de_ a fost întemeiată pe dispozițiile art.II din Legea nr.48/2004 și a avut în vedere acest termen de exercitare a acțiunii civile.

Prin Decizia nr.615/_ a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate și au fost declarate neconstituționale prevederilor art.II din Legea nr.48/2004 reținându-se, în esență, că, în contextul consolidării dreptului de proprietate asupra locuințelor dobândite de către foștii chiriași, ca urmare a împlinirii termenului special de prescripție extinctivă a acțiunii în anulare reglementat prin Ordonanța de

urgență a Guvernului nr. 184/2002 , instituirea unui nou termen de exercitare a dreptului la acțiune creează un climat de instabilitate legislativă, ceea ce în ultimă instanță este de natură să conducă la înfrângerea principiului securității raporturilor juridice civile, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat în mod expres prin dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.

În ceea ce privește efectele deciziilor Curții Constituționale, sediul materiei îl constituie dispozițiile art.147 din Constituție. Din cadrul acestui text constituțional numai alineatul 4 are o aplicabilitate generală, în sensul că acesta își găsește aplicarea în raport cu toate deciziile Curții pronunțate în exercitarea atribuțiilor prevăzute de Constituție și Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Potrivit acestui alineat "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";. Art.147 alin.(1) din Constituție stabilește, în privința

legilor și ordonanțelor în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, că acestea "își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept";.

Excepția de neconstituționalitate, fiind, de principiu, o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă și un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, nu poate constitui doar un instrument de drept abstract care să presupună aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci a unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret; totodată, neconstituționalitatea nu are numai o funcție de prevenție, întrucât ea vizează în primul rând situația concretă a cetățeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată și doar apoi dreptul pozitiv, în ansamblul său, astfel încât are, în mod evident, și o

funcție sancționatorie. De aceea, aplicarea pentru viitor a deciziilor Curții vizează, în mod primordial, situațiile juridice pendinte, deci cele care nu au devenit facta praeterita ca urmare a necontestării lor.

O atare situație fiind și în speța de față, temeiul legal incident trebuie stabilit în funcție de decizia Curții Constituționale.

De reținut și împrejurarea că prin Decizia nr.1352/_ Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituțională și a prevederilor art.III din titlul II al Legii nr.247/2005 cu motivarea că " în lumina dispozițiilor art. 11 și ale art. 20 alin. (2) din Constituție, acestea contravin dispozițiilor art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială,

instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]".

Potrivit art.III al titlului II din Legea nr.247/2005 "Modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu următorul conținut: "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune prevăzut la art. 41 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/202, cu modificările și completările ulterioare, se prescrie în termen de 6 luni de

la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Raportat la acestea, singurul termen de prescripție care a rămas reglementat valabil, prin derogare de la dreptul comun, era cel prevăzut de OUG nr.184/2002, dar care s-a împlinit la data de_, cu mult înainte de data sesizării instanței de judecată.

Pentru toate acestea considerente, în tem.art.296 cod proced.civilă, tribunalul va admite apelul declarat de apelanții A. D. și A. M. R.

A. împotriva sentinței civile nr. 9321/_ pronunțată în dosar nr. 5992/2005 al Judecătoriei Cluj-Napoca pe care o va schimba, în parte, în sensul că, va admite excepția prescripției dreptului la acțiune și va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Episcopia R. -C.

T. în contradictoriu cu pârâții A. D. și A. M. R. A., ca fiind prescrisă.

Față de admiterea excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune, nu se mai impune analizarea aspectelor care vizează fondul cauzei.

Neîntemeiate sunt excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei de interes a reclamantei, care urmează a fi respinse.Cât timp prin dispoziții legale sunt reglementate restituirea în natură a imobilelor revendicate, și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea dispozițiilor legale imperative în vigoare la data încheierii, iar referitor la stabilirea valabilității titlului statului sunt competente instanțele judecătorești, apare ca admisibilă acțiunea reclamantei, care justifică și un interes în sesizarea instanței de judecată.Chestiunea referitoare la momentul la care creditorul înțelege să se adreseze organului de jurisdicție în vederea ocrotirii unui drept vizează posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a obține obligarea subiectului pasiv la executarea obligației civile corelative sau la recunoașterea dreptului subiectiv civil contestat.

Se va lua act că apelanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE

Admite apelul declarat de apelanții A. D. și A. M. R. A. împotriva sentinței civile nr. 9321/_ pronunțată în dosar nr. 5992/2005 al Judecătoriei Cluj-Napoca pe care o schimbă, în parte, în sensul că, admite excepția prescripției dreptului la acțiune și respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Episcopia R. -C.

T. în contradictoriu cu pârâții A. D. și A. M. R. A., ca fiind prescrisă.

Respinge excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei de interes a reclamantei Episcopia R. -C. T. .

Ia act că apelanții nu au solicitat cheltuieli de judecată. Decizia este definitivă și executorie.

Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică de la 25 Septembrie 2013.

Președinte,

C. -A. C.

Judecător,

O. -C. T.

Grefier,

C. -S. Ș.

Red.CC/dact.CȘ _

Jud.fond:D. T.

← Încheierea civilă nr. 120/2013. Actiune in constatare		Decizia civilă nr. 4022/2013. Actiune in constatare →

Decizia civilă nr. 442/2013. Actiune in constatare

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 442/2013. Actiune in constatare