Decizia civilă nr. 4659/2013. Revendicare imobiliară
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 4659/R/2013
Ședința publică din data de 16 decembrie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
A. -T. N.
JUDECĂTORI:
M. -C. V.
A. C.
GREFIER:
M. -L. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții A. P. -M. și
A. M. -A., împotriva deciziei civile nr. 411 din 17 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosar nr._, privind și pe pârâții T.
A. și T. L., având ca obiect revendicare imobiliară.
Se constată că la data de 11 decembrie 2013, a fost atașat dosarul Judecătoriei C. -N. nr. 442/2003.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de
11 decembrie 2013
, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 24237/2012 din_, pronunțată în dosarul civil nr._ al Judecătoriei C. -N. a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A. P. M. și A. M., în contradictoriu cu pârâții T. A. și T. L. ; au fost obligați reclamanții să plătească pârâților T. 2120 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamanții sunt moștenitorii defunctei A. Margit - Ilona născut Azbey, conform Certificatului de moștenitor nr. 139/_ .
Imobilul în litigiu a fost înscris în CF 4021 C. -N., nr. topo. inițial 947 în favoarea proprietarilor tabulari A. P. și soției lui A. P. născută Azbej M. de la care a fost naționalizat imobilul prin Decretul nr. 92/1950, fiind înscris dreptul de proprietate în favoarea Statului Român.
Prin sentința civilă nr. 3408/2003 pronunțată de Judecătoria Cluj- Napoca în dosarul nr. 422/2003 s-a respins lipsa calității procesuale active a reclamanților; a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, a fost admisă excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește petitul privind constatarea nelegalei preluări invocată de pârâții T. A. și T.
, Gubau G. și Gubau M. și a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamanți în contradictoriu și cu pârâții din prezentul dosar.
În apel, prin decizia civilă nr. 1443/A/2003 a T. ului C., s-a anulat parțial sentința civilă în ceea ce privește capătul de cerere privind preluarea abuzivă, s-a respins excepția autorității de lucru judecat și s-a constatat preluarea abuzivă de către stat a imobilului înscris în CF 4021 C. cu nr. top 947. Totodată, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate intre SC Construct Ardealul SA și T. A. și T. L., Rotar N. N. și soția C., Nașca Cornel și soția Norica Vetuța, s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate eliberat pârâtului Pavel I., s-a dispus rectificarea de CF în sensul restabilirii situației anterioare vânzării - cumpărării, menținându-se restul dispozițiilor.
În recurs, prin decizia civilă nr. 1696/R/2004 a Curții de Apel C. s- au înlăturat dispozițiile privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, respingându-se aceste petite precum și rectificarea de CF în sensul restabilirii situației anterioare vânzării - cumpărării și menținându-se restul dispozițiilor.
Curtea de apel a reținut că imobilul din C. -N. str. P. nr. 10 a fost preluat fără titlu valabil de către stat. Totodată s-a reținut că în conținutul art. 2 alin. 1 lit. a-h din Legea nr. 10/2001 se face distincție între titlu valabil și titlu nevalabil în baza căruia au fost preluate bunurile în proprietatea statului, la fel și în art. 2 alin. 2 care face trimitere la definiția titlului valabil din art. 6 alin. 1 din legea nr. 213/1998, dispozițiile din urmă fiind incidente și în speță.
Prin sentința civilă nr. 1123/2005 pronunțată în dosarul nr. 740/2004 al T. ului C. a fost respinsă formulată de reclamanții A. P. -
și A. M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul mun. C. -N., prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în C. -N. str. P. nr. 10, preluat abuziv.
Această hotărâre a rămas irevocabilă prin decizia 47/A/2006 a Curții de Apel C. și respectiv prin decizia nr. 7163/2006 a Înaltei Curți de C. și Justiție.
Prin aceste din urmă hotărâri s-a reținut, în puterea lucrului judecat, valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, inclusiv al celui încheiat cu pârâții, s-a constatat imposibilitatea restituirii imobilului în natură și faptul că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent. Totodată s-a reținut că reclamanții nu au făcut dovada deținerii unui bun în sensul Protocolului nr. 1 adițional la CEDO, cu privire la care să li se fi încălcat dreptul la momentul actelor de dispoziție, în condițiile în care, acțiunea în revendicare a fost respinsă prin sentința civilă nr. 787/1998 a J. i C. -N., iar demersul pentru a obține despăgubiri conform Legii nr. 112/1995 a însemnat o recunoaștere a valabilității titlului statului.
În prezentul litigiu, instanța a constatat că reclamanții și-au întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Raportul între legea specială (Legea nr. 10/2001) și dreptul comun a fost tranșat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, stabilindu-se că în cazul concursului dintre legea specială și legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Totodată se
prevede că dacă există neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Prin urmare, instanța a analizat dacă reclamanții se prevalează de un
"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, iar în caz afirmativ, va proceda la compararea titlurilor opuse.
În speță, instanța a constatat că reclamanților nu li s-a recunoscut un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu și că deși a constatat că preluarea fără titlu valabil, în contextul menținerii valabilității contractelor de vânzare - cumpărare, nu există un titlu executoriu pentru restituirea apartamentului în litigiu, ci este recunoscut irevocabil reclamanților o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 .
În cauza Atanasiu și alții contra României se arată că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Curtea a mai reținut în aceeași hotărâre că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri și prin urmare, Curtea a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Așa cum s-a reținut și în practica judiciară, jurisprudența Curții Europene este nuanțată și a cunoscut evoluții în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza M. Atanasiu și alții împotriva României, se poate nota o diferență esențială de abordare (inclusiv față de cauza Gingis împotriva R. iei invocată de reclamanți), Curtea menționând că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil ( Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6008 din 11 noiembrie 2010 - ";Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, masuri cu caracter legislativ și administrativ.Prin urmare, proprietarul care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, iar în speță reclamanții nu au făcut dovada existenței unui astfel de bun în patrimoniul lor sau a vreunei speranțe legitime că vor dobândi acest bun, în contextul în care în mod irevocabil s-a stabilit îndreptățirea lor la despăgubiri.
Față de aceste considerente s-a constatat că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum au pretins pe calea acțiunii în revendicare, ci au un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr.10/2001 și de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare.
Prin decizia civilă nr.411/_ a T. ului C.
a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. P. -M. și A. M. împotriva sentinței civile nr. 24237/2012 din_, pronunțată în dosarul civil nr._ al Judecătoriei C. -N., care a fost menținută în totul, apelanții au fost obligați să plătească intimaților T. A. și T. L. suma de 1200 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că bunul imobil din litigiu face parte din categoria imobilelor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, și că, cu privire la acest imobil, a fost urmată de către reclamanți procedura specială instituită de acest act normativ special de reparației.
Sub acest aspect, tribunalul a reținut că Legea nr. 10/2001 acoperă sfera tuturor modalităților de preluare, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil. Prin urmare, fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al Legii și imobilele care au fost preluate în perioada de referință a acestui act normativ în temeiul unui titlu nevalabil.
Or, în aceste condiții în care reclamanții apelanți au uzat de prevederile legii speciale de reparație pentru a-și valorifica drepturile pe care le au asupra imobilului în litigiu, tribunalul a apreciat că valorificarea acestor drepturi nu se poate realiza și pe calea unei acțiuni ulterioare de revendicare promovată în condițiile reglementate de dreptul comun.
Instanța a reținut că atâta timp cât reclamanții au ales calea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu, aceste persoane trebuie să respecte toate principiile instituite de acest
act normativ, principii printre care se numără și cel al restituirii în echivalent a imobilelor ce au format obiectul material al unor acte de înstrăinare, precum și cel al asigurării respectării stabilității raporturilor de proprietate formate ca urmare a perfectării unor acte translative de proprietate, încheiate în mod valabil, anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat.
Aceste statuări au fost făcute și de instanța supremă prin Decizia nr. XXXIII /09 iunie 2009, ce a fost pronunțată în recurs în interesul legii, astfel că, ele se impun instanțelor judecătorești, conform art. 329 din Codul d e procedură civilă.
T. ul a considerat că, în cazul în care au obținut dispoziție cu propunere de despăgubiri, formulând și acțiune în revendicare, reclamanții au încălcat principiul electa una via non datur recursus ad alteram.
În apelul promovat, reclamanții s-au prevalat de faptul că dreptul lor de proprietate nu s-a transformat irevocabil într-un drept de creanță, însă suspendarea litigiului privind atacarea dispoziției de acordare a despăgubirii nu poate fi imputabilă statului și, în plus, în cauza pilot Atanasiu c/a României s-a stabilit împrejurarea că rămâne la latitudinea statului
modalitatea de despăgubire a persoanelor deposedate abuziv de bunurile lor, nefiind imperativă stabilirea unei valori de circulație cu titlu de despăgubire. În mod pertinent prima instanță a statuat că în cauza Atanasiu și alții contra României se arată că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă
în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Or, în ceea ce îi privește pe apelanți nu există o hotărâre
judecătorească prin care să se fi dispus restituirea în natură a apartamentului în litigiu, în virtutea căreia aceștia să se poate prevala de existența unui "bun"; în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului.
În temeiul art.274 C pr civ., a obligat apelanții să plătească intimaților
T. A. și T. L. ’ suma de 1200 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs
reclamanții A. P. -M. și
A. M. A., solicitând instanței admiterea recursului, în baza art. 304 alin. 1 pct. 8 și 9 Cod proc.civ., coroborat cu art. 312 Cod proc.civ., și modificarea în tot a deciziei civile nr. 411/A7_ în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată în fond, apel și recurs, conform chitanțelor de la dosar.
În motivarea recursului reclamanții au arătat că instanța de apel a invocat atât Decizia nr. 33/2008, cât și cauza Atanasiu vs. România, în analizarea acțiunii în revendicare trebuia să se aibă în vedere și considerentele din aceste decizii, de care instanța de apel nu a ținut seama.
Astfel, în Decizia nr. 33/2008 se prevede că o altă categorie de cauze în care curtea a constatat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, o constituie cea în care instanțele deși au recunoscut dreptul foștilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au reținut că între timp fusese cumpărat cu bună credință. În cauza Străin c/a României curtea a arătat că "situația creată prin jocul combinat al vânzării apartamentului și al hotărârii curții de apel care a confirmat dreptul de proprietate al reclamanților în ansamblul său, refuzând în același timp să dispună restituirea apartamentului, a avut ca efect privarea reclamanților de beneficiul părții din hotărâre, care le stabilește dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamanții nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde, sau de a-l lăsa moștenire, de a consimți la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod. În aceste condiții, curtea a constatat că situația a avut drept efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de-a doua teze din primul aliniat al art. 1 Protocolul 1";.
Reclamanții au considerat că în această situație Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că revendicatorii au un bun pentru care nu au primit o reparație echitabilă.
În același sens este și aprecierea C.E.D.O. în cauza pilot M. Atanasiu, iar în aprecierea Curții, se arată că "un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile sale";,în sensul acestei prevederi.
Curtea, arată că noțiunea de bunuri cuprinde atât "bunuri actuale";, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe în baza cărora un reclamant poate
pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă"; de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Curtea a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenția. În schimb, atunci când un stat contractant după ce a ratificat convenția, inclusiv Protocolul nr. 1 adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera ca acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială";, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor";.
Reclamanții recurenți au apreciat, contrar concluziei instanței de apel, că pentru aceștia nu există o hotărâre irevocabilă prin care să li se acorde despăgubiri, dispoziția de acordare a despăgubirilor fiind contestată și acel dosar suspendat până la soluționarea irevocabilă a prezentului dosar, astfel încât în prezenta cauză nu se poate concluziona că dreptul de proprietate al reclamanților s-a transformat irevocabil într-un drept de creanță.
Recurenții au apreciat că dețin un bun astfel cum este definit în art. 1 Protocolul nr. 1, fiind apărat atât de legislația internă (decizia nr. 114/_ a Înaltei Curți de C. și Justiție), cât și practica C.E.D.O. (hotărârea Gingis vs. România).
Deși instanța a fost investită cu acțiune în revendicare prin compararea titlurilor și instanța trebuia să analizeze modalitatea concretă prin care părțile au dobândit dreptul de proprietate, valabilitatea transmisiunii acestuia și circumstanțele concrete ale constituirii fiecărui titlu, aceste aspecte nu au fost avute în vedere de către instanța de apel.
Apelanții au arătat că instanța nu a avut în vedere faptul că Statul Român nu a deținut niciodată în baza unui titlu valabil proprietatea imobilului în litigiu și în consecință, nici pârâții nu puteau dobândi un drept de proprietate de la un non proprietar.
S-a mai arătat că la data formulării acțiunii în revendicare nu exista Legea nr. 165/2013, situație în care nu se poate invoca faptul că acest act normativ repară în mod echitabil sau reconstituie dreptul de proprietate naționalizat abuziv.
Prin întâmpinare,
intimații T. A. și T. L. au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenții au prezentat trunchiat fragmente din anumite hotărâri judecătorești, însă instanța de apel a ținut seama de toate considerentele Deciziei nr. 33/2008 Înaltei Curți de C. și Justiție, precum și de cauza pilot M. Atanasiu vs. României și modul în care principial s-a statuat cu privire la problemele juridice invocate.
Recurenții sunt cei care doresc să nu fie avute în vedere dezlegările date chestiunilor de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție, faptul că prin Decizia nr. 33/008 s-a recunoscut prioritatea legii speciale față de dispoziția dreptului comun și a permis revendicarea imobilelor numai dacă și în măsura în care acestea nu fuseseră legal transmise către alte persoane care să le fi dobândit buna credință.
În cauza M. Atanasiu vs. România ori Străin vs. România s-a recunoscut că orice situație creată prin vânzarea apartamentului pe de o parte și hotărârea judecătorească de recunoaștere a caracterului abuziv al naționalizării se discută pe tărâmul art.1 din primul Protocol adițional la Convenție, însă în același timp C.E.D.O. a pus problema acestei privări de proprietate în contextul îndreptățirii statului de a lua sau nu, în dreptul intern măsuri reparatorii pe care le consideră necesare atât din punct de vedere al cuantumului și modului de aplicare, pentru ca atenuarea încălcărilor din trecut să nu creeze noi nedreptăți disproporționate.
În mod corect instanța de apel a reținut că prin hotărârile irevocabile reclamanții au un bun în sensul art. 1 Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar sub forma speranței legitime pentru care potrivit dreptului intern, sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii sau alte asemenea, nu neapărat la retrocedarea imobilului în natură abunului nationalizat.
Nu este fondată critica referitoare la comparația titlurilor, deoarece dispoziția preluării abuzive a imobilului nu constituie titlul actual și valabil al reclamanților, care prin moștenire după autorii lor să înlăture titlul intimaților.
În patrimoniul reclamanților există îndreptățirea de a solicita măsuri reparatorii prin echivalent, situație în care aceștia nu au un titlu de proprietate care să le poată fi opus intimaților.
Intimații au invocat valabilitatea titlului de proprietate dobândit parțial prin contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 și parțial prin edificare de către intimați și extindere a construcției vechi.
Analizând decizia pronunțată prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Starea de fapt corect reținută de instanța de fond relevă faptul că prin decizia civilă nr. 1443/A/2003 pronunțată de Tribunalul Cluj (irevocabilă prin decizia civilă nr. 1696/R/2004 a Curții de Apel C. ), s-a constatat preluarea abuzivă de către stat a imobilului înscris în Cf 4021 C., nr. top 947, care a aparținut antecesorilor reclamanților.
Ulterior, prin sentința civilă nr. 1123/2005 pronunțată de Tribunalul Cluj (irevocabilă prin decizia civilă nr. 7163/2006 a Înaltei Curți de C. și Justiție), a fost respinsă acțiunea prin care reclamanții din prezenta cauză au revendicat imobilul în litigiu.
În ambele procese s-a reținut cu putere de lucru judecat valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale apartamentelor din imobil și, pe de altă parte, s-a reținut că reclamanții nu au făcut dovada că dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la care să li se fi încălcat dreptul de proprietate la momentul emiterii actelor de dispoziție asupra apartamentelor.
M. ivele de recurs invocate se subsumează motivului de nelegalitate privind aplicarea greșită a legii, respectiv, dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civ.
Deși reclamanții au invocat împrejurarea că instanțele de fond și de apel au aplicat Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție fără să țină seama de considerentele acestei hotărâri date în recurs în interesul legii, curtea constată că această critică este nefondată.
În cazul de față, s-a reținut că reclamanții au uzat atât de dispozițiile dreptului comun în materie, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civil, care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 787/1998 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, cât și de dispozițiile primei legi reparatorii, Legea nr. 112/1995 și ulterior reclamanții au solicitat măsuri reparatorii în baza Legii nr.10/2001 ( unitatea deținătoare emițând o dispoziție de stabilire a măsurilor reparatorii în echivalent, în prezent contestată de reclamanți).
Potrivit dispozițiilor art. 3307Cod proc. civ., dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, problemelor de drept judecate, este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.
Decizia nr. 33/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 108/_
, deci la data înregistrării prezentei acțiuni, revendicarea prin compararea titlurilor, erau obligatorii pentru instanță și pentru toți participanții la actul de justiție, dezlegările date în acest recurs în interesul legii.
Prin Decizia nr. 33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat problema opțiunii justițiabilului între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv, Legea nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, Codul civil.
Din această perspectivă Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că Legea nr.10/2001 reglementează măsurile reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, așa încât după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei de drept pentru revendicarea unor astfel de imobile.
Astfel, curtea a statuat că și în astfel de situații când partea recurge atât la dispozițiile dreptului comun, cât și la dispozițiile legii speciale, se aplică principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală "specialia generalibus derogant"; și care pentru a fi aplicat nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Ori, în cazul de față, reclamanții au uzat de legea specială nr. 10/2001 și optând pentru această procedură nu mai pot, ulterior, să uzeze de dispozițiile dreptului comun.
Tot prin decizia în interesul legii mai sus evocată, curtea a statuat și alte condiții pentru a se putea exercita cu succes acțiunea în revendicare pe dreptul comun: aceea ca persoana să fi fost exceptată de la procedura Legii nr.10/2001, sau să nu fi putut utiliza această procedură în termenele legale deschise, din motive independente de voința ei, însă această excepție de la regula mai sus invocată putea fi aplicată numai în situația în care bunul nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
Verificând aceste condiții cumulative, curtea a constatat că acestea nu sunt îndeplinite în prezenta cauză, întrucât bunul solicitat prin acțiunea în revendicare a făcut obiectul Legii nr.10/2001; reclamanții au uzat de dispozițiile Legii nr.10/2001; iar apartamentul nr. 1 situat în C. -N., str.
L. P. nr. 10 a fost cumpărat cu bună credință de către pârâți, după cum a statuat Curtea de Apel C. prin decizia civilă nr. 1696/R/_ .
Așadar, reclamanții nu îndeplinesc condițiile menționate de Înalta Curte de Casație și Justiție în care ar putea să promoveze o acțiune în revendicare pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În memoriul de recurs reclamanții au invocat că în considerentele Deciziei civile nr. 33/2008 a Înaltei Curți de C. și Justiție s-a reținut că a avut loc o încălcare a art. 1 din primul Protocol la Convenție, în cauza Străin c/a României, decurgând din "situația creată prin jocul combinat al vânzării apartamentului și al hotărârii curții de apel, care a confirmat dreptul de proprietate al reclamanților în ansamblul său, refuzând în același timp să dispună restituirea apartamentului, a avut ca efect privarea reclamanților de beneficiul părții din hotărâre care le stabilește dreptul de proprietate asupra apartamentului. În aceste condiții, curtea constată că situația a avut drept efect privarea reclamanților de un bun în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1";. În acest context, recurenții au apreciat că dețin un bun pentru care nu au primit o reparație echitabilă, însă constatăm că aceste considerente mai sus citate sunt scoase din contextul considerentelor deciziei.
Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008, analizând raportul dintre Legea nr.10/2001 și C.E.D.O., a enunțat mai multe cauze în care România a fost sancționată de Curtea de la Strasbourg, printre care era exemplificată și cauza Străin vs. România cu paragraful citat și de recurenți, însă reclamanții au omis să menționeze și concluzia la care a ajuns Înalta Curte de Casație și Justiție, după enumerarea acestor cauze, potrivit căreia trebuie să se verifice în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană, și, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În cazul de față, titlul pârâților T. A. și T. L., respectiv contractul de vânzare-cumpărare al apartamentului a fost verificat de către instanță la solicitarea reclamanților A. P. M. și A. M. A. și există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
În aceste circumstanțe, pârâții sunt cei care dețin un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției, situație în care acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor nu mai poate fi utilizată cu succes.
Recurenții au invocat și cauza M. Atanasiu vs. România, însă în hotărârea pilot s-a arătat că statul este pe deplin îndreptățit de a lua sau nu în dreptul intern măsuri reparatorii pe care le consideră necesare, atât ca și formă, cât și din punctul de vedere al cuantumului și modului de aplicare, după cum s-a statuat pentru restabilirea dreptului de proprietate, însă atenuarea încălcărilor din trecut nu pot să creeze noi nedreptăți disproporționate în prezent ca urmare a aplicării măsurilor cu caracter reparator.
În acest sens, după apariția cauzei pilot M. Atanasiu vs. România Statul Român a luat măsuri legislative, adoptând Legea nr. 165/2013, în care s-au prevăzut măsuri reparatorii, apreciate ca fiind echitabile pentru repararea erorilor făcute de statul totalitar.
Evident că Legea nr. 165/2013 nu exista la data formării cererii în revendicare, însă după cum rezultă din art. 4 al Legii nr. 165/2013, acest act normativ este incident și tuturor acțiunilor aflate pe rolul instanțelor, nu
numai celor înregistrate după adoptarea lui. Recurenții au contestat dispoziția de stabilire a măsurilor reparatorii în echivalent, litigiul este în prezent suspendat, dar la repunerea pe rol se va pune în discuțieși incidența Legii nr.165/2013.
După cumpărarea apartamentului în litigiu, pârâții au modificat imobilul și apartamentul a fost extins prin construire, iar pentru suprafața construită reclamanții nu pot să se prevaleze de nici un titlu.
Având în vedere considerentele mai sus reținute, constată nu sunt incidente motivele de modificare invocate, art. 304 pct.8 și 9 C.Pr.Civ.,motiv pentru care va respinge ca nefondat recursurile reclamanților.
În temeiul art. 274 Cod proc. civ., reclamanții recurenți vor fi obligați să plătească intimaților T. A. și T. L. suma de 1200 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariul avocațial (f. 21).
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. P. -M. și
A. M. -A. împotriva deciziei civile nr. 411 din_ a T. ului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Obligă pe numiții recurenți să plătească intimaților T. A. și T.
suma de 1200 lei, cheltuieli de judecată în recurs. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
-T. N. M. C. V. A. C.
GREFIER
M. L. -T.
Red. A.T.N. dact. GC 2 ex/_
Jud. apel: A.F.Doica, O.C.Tatu
| ← Decizia civilă nr. 297/2013. Revendicare imobiliară | Sentința civilă nr. 2827/2013. Revendicare imobiliară → |
|---|
