Decizia civilă nr. 496/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Cod operator de date cu caracter personal 3184
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 496/A/2013
Ședința publică de la_ Completul compus din: Președinte O. R. G.
Judecător M. O. -S. Grefier C. -G. H.
Pe rol este judecarea cauzei civile privind pe apelant S. R. de R. și pe intimat SC "A. P. I. " S., având ca obiect apelul declarat de apelanta S. R. de R. împotriva Sentinței civile nr. 632 din_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei D., dosar având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților. Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
T. ul constată că apelul este formulat în termen, motivat, comunicat, scutit de la plata taxei de timbru.
De asemenea, se constată că prin motivele de apel s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 223 C.pr.civ.
T. ul, pe baza actelor de la dosar, reține cauza în pronunțare.
T. UL
Deliberând, constată că prin Sentința civilă nr. 632/_
pronunțată în dosarul civil nr._ al Judecătoriei D., a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta S. R. de R. ,
împotriva pârâtei S.C. A. P. S.R.L., ca neîntemeiată și a fost obligată reclamanta la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit art.40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Însă, articolul 3 alin. 2 din H.G. nr. 977/2003, act emis in vederea asigurării executării Legii nr. 41/1994 și care prevedea obligativitatea taxei, indiferent dacă persoana juridică era sau nu beneficiar, a fost anulat prin Sentința civilă nr. 185 din_, publicată în Monitorul Oficial nr.318/2011, a Curții de Apel Cluj - Secția Comercială, de contencios Administrativ și Fiscal. Ulterior prin Decizia nr.607/2011, publicată în
Monitorul Oficial nr.318/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de R. împotriva sentinței civile nr. 185 din_ a Curții de Apel Cluj, ca nefondate.
Din interpretarea textului menționat, instanța a reținut că obligația de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune este prevăzută doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective. Or, pentru ca pârâta să poată fi obligată să achite taxa, este necesar ca aceasta să fi beneficiat de serviciul menționat. Calitatea de beneficiar nu este prezumată, ci trebuie dovedită, instanța neputând reține o prezumție, nici măcar relativă, că toate persoanele juridice existente au această calitate. Aceasta întrucât nici un text de lege nu prevede acest lucru, așa încât o astfel de prezumție nu ar putea fi dedusă implicit, atâta vreme cât nu a fost expres reglementată. Pe de altă parte, prin proba testimonială administrată în cauză, pârâta a dovedit faptul că nu deține receptor radio si nu beneficiază de serviciul public de radiodifuziune.
Având în vedere considerentele menționate și ținând cont că reclamanta nu a făcut dovada că pârâta ar fi beneficiat de serviciul public pentru care s-a stabilit taxa în sarcina sa, deși sarcina probei îi revenea reclamantei, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S. R. de R.
, prin care a solicitat în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, admiterea apelului, anularea sentinței atacate și obligarea pârâtei la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și penalități aferente, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat că pârâta, în calitate de persoană juridică, datorează reclamantei taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, obligația fiind una legală, iar nu convențională, fiind expres prevăzută de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, legiuitorul instituind o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 41/1994, se înființează S. R. de R.
, ca serviciu public autonom de interes național, nefiind deci un comerciant.
Obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune izvorăște din lege și, prin urmare, raportul juridic dintre prestatorul de servicii, în speță, S. R. de R. și beneficiarii acestuia, cum este și S.C. A. P. I. S.R.L., s-a născut din lege.
Plata taxei radio nu este o obligația comercială, ci este o obligație care izvorăște din lege.
Prin întâmpinarea
formulată, intimata S.C. A. P. I. S.R.L. (f.8-9) a solicitat respingerea apelului, menținerea dispozițiilor sentinței civile atacate ca temeinică și legală.
În motivare s-a învederat faptul că în mod corect instanța de fond a reținut că obligația de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune este prevăzută doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
Potrivit art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 taxa pentru serviciul de radiodifuziune trebuie achitată doar de către persoanele juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciul public respectiv.
Or, interpretând logic această dispoziție legală, este clar că trebuie să achite contravaloarea acestui serviciu doar în ipoteza în care ar fi beneficiat în vreun fel de acest serviciu, fapt care în realitate nu s-a întâmplat.
În cadrul activității pe care o prestează, nu beneficiază de nici un serviciu de radiodifuziune, în incinta unității neexistând nici un aparat radio sau alt dispozitiv care să permită receptarea și redarea undelor radio, ba mai mult, niciodată nu au deținut vreun aparat radio, susținere confirmată de depoziția martorei Mălinaș M., audiată în fața instanței de fond.
Mai mult, calitatea de beneficiar al serviciului de radiodifuziune nu este prezumată de nici un text legislativ, sau în vreo dispoziție cuprinsă în Legea nr.41/1994 sau în H.G. nr.977/2003, motiv pentru care existența, furnizarea și receptarea acestor servicii trebuie dovedită de către reclamantă.
Faptul că nu a beneficiat de acest serviciu public, rezultă și din împrejurarea că, încă de la data primirii facturilor, a refuzat plata acestor servicii, acceptând că achite facturile doar parțial, respectiv în ceea ce
privește consumul de energie electrică și a refuzat plata serviciilor de care nu a beneficiat efectiv.
În drept, au mai fost invocate dispozițiile art.453 Cod procedură civilă.
Analizând apelul formulat, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, tribunalul îl va respinge, pentru următoarele considerente:
Din analiza prevederilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, tribunalul reține că din acest text de lege nu rezultă că legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, ci rezultă că obligația de plată a taxei revine beneficiarilor serviciului public de radiodifuziune.
Prezumția cu privire la calitatea de beneficiar a serviciilor de radiodifuziune nu are, așadar, caracter absolut, ci relativ, astfel încât se poate face dovada contrară.
În prezenta cauză, s-a dovedit, prin declarația martorei Mălinaș M., audiată în fața instanței de fond (f. 66), că societatea pârâtă nu a beneficiat de servicii de radiodifuziune. Astfel, martora a arătat că societatea are un punct de lucru, unde funcționează un magazin alimentar și unde nu există aparat radio, iar sediul societății este de fapt la domiciliul administratorului firmei.
Rezultă de aici că pârâta, nebeneficiind de servicii publice de radiodifuziune, nu are obligația de a plăti sumele solicitate în acțiune.
În consecință, reținând că soluția primei instanțe este legală și temeinică, în baza art. 480 alin. 1 N.C.pr.civ., tribunalul va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta S. R. de R., împotriva Sentinței civile nr. 632/_ pronunțată în dosarul civil nr._ al Judecătoriei D., pe care o va păstra în totul.
În baza art. 453 N.C.pr.civ., apelanta va fi obligată să plătească intimatei cheltuieli de judecată în apel, în sumă de 200 lei, reprezentând onorariul avocațial justificat prin chitanța depusă la fila 11.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta S. R. De R. împotriva Sentinței civile nr. 632 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei D., pe care o menține în totul.
Obligă apelanta S. R. de R. să plătească intimatei S.C.
A. P. I. S.R.L. suma de 200 lei, cheltuieli de judecată în apel. Decizia este definitivă și executorie.
Pronunțată în ședința publică din data de_ .
Președinte | Judecător | |
O. -R. G. | M. O. | -S. |
Grefier
C. -G. H.
C.H. 23 Octombrie 2013
Pregătit pentru motivare A.P.B./_ /0950Red. O.R.G./_ /4 exemplare
Judecător fond: I. C. G. - Judecătoria Dej
| ← Decizia civilă nr. 149/2013. Pretenții | Decizia civilă nr. 217/2013. Pretenții → |
|---|
