Decizia civilă nr. 549/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
Cod operator de date cu caracter personal 3184
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 549
Ședința publică de la 05 Noiembrie 2013 Completul constituit din: PREȘEDINTE A. -F. D.
Judecător O. -C. T. Grefier D. I. D.
Pe rol judecarea apelului civil privind pe apelant-reclamant S. R. DE R. și pe intimat-pârât SC D. M. S., împotriva sentinței civile nr. 656/_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei D., având ca obiect "pretenții";.
La apelul nominal făcut în ședința publică la prima și a doua strigare nu a răspuns niciuna dintre părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Instanța invocă din oficiu excepția necompetenței materiale a T. ului Cluj, Secția Civilă, constatând că în prezenta cauză este vorba despre un litigiu cu profesioniști.
T. ul reține cauza în pronunțare pe excepția necompetenței materiale.
T. UL
Deliberând asupra apelului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 656/_, instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată având ca obiect pretenții, formulată de către reclamanta S. R. DE R., cu sediul în Mun. B.
, str. G. B., nr. 60-64, sector 1, Cod fiscal RO8296093, reprezentată legal prin directorul Departamentului Economic Constantin Pușcaș, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. M. S.R.L., cu sediul în Mun. D., str. A. I., nr. 26, jud. Cluj, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J_, CUI 11286111.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
Potrivit prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Art. 3 alin. (2) din HG nr. 977/2003, act emis în vederea asigurării executării Legii nr. 41/1994 și care prevedea obligativitatea taxei, indiferent de cum persoana juridică era sau nu beneficiar, a fost anulat prin sentința civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj - SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL, publicată în MONITORUL OFICIAL
nr. 318 din 9 mai 2011. Ulterior prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 318 din 9 mai 2011, ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - SECȚIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL a
respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de R. împotriva Sentinței civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Din interpretarea textului menționat (art. 40 alin. (3) din lege), instanța a reținut că obligația de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune este prevăzută doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective.
Or, pentru ca pârâta să poată fi obligată să achite taxa, este necesar ca aceasta să fi beneficiat de serviciul menționat. Calitatea de beneficiar nu este prezumată, ci trebuie dovedită, instanța neputând reține o prezumție, nici măcar relativă că toate persoanele juridice existente au această calitate. O astfel de prezumție nu ar putea fi dedusă implicit, atâta vreme cât nu a fost expres reglementată.
În plus, trebuie observat că art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994 reglementează o excepție de la plata taxei pentru persoanele fizice cu domiciliul în România doar atunci când acestea declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio. Pentru persoanele juridice textul alineatului (3) al aceluiași articol nu impune o obligație de a declara pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio ca în cazul persoanelor fizice, însă condiționează plata taxei de calitatea de beneficiar, calitate care trebuie dovedită de către reclamantă în conformitate cu art. 249 din N.C.P.C. aplicabil în cauză potrivit art. 3 din Legea de punere în aplicare a acestui cod.
Având în vedere considerentele menționate, instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel S. R. de R., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată formulată de S. R. de R., cu cheltuieli de judecată în fond și apel.
În motivarea cererii arată că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată fără să țină seama de prevederile art.40 alin 3 din Legea nr. 41/1994 din care decurge în mod clar obligația de plată a pârâtei a taxei radio și de asemnenea fără să țină seama de mențiunile Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2004 și Deciziei I. nr. 1930/_ .
Precizează că, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, S. R. de R. (SRR) s-a înființat ca serviciu public autonom de interes național, independent editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 4 din legea menționată, S. R. de R., în calitate de serviciu public are obligația de a îndeplini anumite obiective generale, respectiv de informare, educație, divertisment prin programele/emisiunile difuzate pe posturile sale de radio componente.
Prin urmare, având în vedere obligațiile legale amintite și luând în considerație faptul că atât pe perioada pentru care s-a realizat facturarea precum si la momentul actual, SRR ca și post public de radio, a funcționat în condiții legale și a emis programe de radio, rezultă în mod clar că a prestat efectiv servicii de radio.
Precizează că prin cererea de chemare în judecată a arătat faptul că pârâta are obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în baza Legii nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, și invocă în acest sens art. 40 alin 3, în vigoare la momentul de față, potrivit căruia "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Prin urmare, precizează că toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar in accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin. 3, iar în cazul de față nu se poate da o alta
interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ și pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004. Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici inlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art 40 alin 3 din Legea 41/1994.
In acest sens precizează că potrivit Deciziei nr. 297/2004, Curtea Constituțională a menționat că niciuna din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Redă alăturat criticile: "...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...".
Arată că din cele prezentate rezultă că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr. 977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art. 40 alin 3 din Legea nr. 41/1994.
Astfel, prin Decizia nr. 1930/_, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: "în cazul personalor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe".
"De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..."
"Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel Cluj au abordat-o".
Prin urmare, obligația reclamantei de plată a taxei radio rezidă în Legea nr. 41/1994.
Având în vedere faptul că prin HG nr.977/2003, de asemenea în vigoare, se stabilesc printre altele cuantumurile lunare ale taxei radio pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la pala taxei, modalitatea de calcul a penalităților de întârziere, drept consecință, prin întâmpinare s-a făcut trimitere și la prevederile HG nr. 977/203, cu privire la aspectele semnalate.
Astfel, luând în considerație cele prezentate și având în vedere înscrisurile depuse la dosar, învederează instanței de judecată faptul că pârâta nu a făcut dovada achitării debitului solicitat de S. R. DE R., reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio iși găsește reglementarea constituționala in art.
31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.
Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite. In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
Solicită instanței de judecata sa aiba in vedere la pronunțarea hotărârii si faptul ca, potrivit prevederilor art. 2 din Precizările Președintelui Director G. al SRR pentru aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, prin receptor radio se înțelege orice aparat care poate recepta programele de radio, respectiv: radio la domiciliu, mașina personală, telefonul mobil, calculator, iPoduri sau orice alte aparate de natura celor care pot recepta în orice mod programele radio, precum și abonamentele la cablu TV.
Având în vedere cele menționate mai sus, se reține obligativitatea societății pârâte în ceea ce privește plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
Analizând recursul prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, tribunalul constată următoarele:
În ședința publică din_ tribunalul din oficiu a invocat excepția necompetenței materiale.
Analizând excepția invocată, tribunalul reține următoarele:
Raportat la obiectul cererii deduse judecății, tribunalul apreciază că este vorba despre raporturi juridice privind persoane care au calitatea de profesioniști în materia activităților de producție, comerț sau prestări de servicii.
Potrivit dispozițiilor art.36 alin.3 din Legea nr.304/2004 în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii.
Potrivit art.37 din același act normativ, în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înființa tribunale specializate. T. ele specializate sunt instanțe fără personalitate juridică, care pot funcționa la nivelul județelor si al municipiului B. și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ. T.
ele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează.
Prin înființarea T. ului Comercial Cluj, acesta a preluat potrivit dispozițiilor art.37 alin.3 din Legea nr.304/2004 cauzele de competența tribunalului în domeniul în care s-a înființat, respectiv cauzele de natură comercială, în prezent și litigiile dintre sau cu profesioniști.
Se reține în acest sens faptul că, deși criteriul de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material și-a pierdut funcționalitatea, niciuna dintre normele noului cod civil ori ale Legii nr.71/2011 de punere în aplicare a acestuia, nu interzice separarea litigiilor în care cel puțin una dintre părți are calitatea de profesionist în materia "activităților de producție, comerț sau prestări de servicii"; (expresie care, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, înlocuiește expresiile "acte de comerț";, respectiv "fapte de comerț";) de celelalte litigii care implică profesioniști în alte materii și conferirea competenței de soluționare a primei categorii tribunalelor specializate, astfel cum a procedat, implicit, Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 654/31 august 2011.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 au un caracter enunțiativ și nu limitativ prevăzând posibilitatea înființării în cadrul secțiilor civile, a unor complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: cereri în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc; cereri în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate împiedicarea ori denaturarea concurenței; cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare.
Conform art. 228 din Legea nr. 71/2011, normă specială față de art. 227 din același act normativ, până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș, Cluj și Mureș se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul tribunalelor Argeș, Cluj și Mureș, în condițiile art. 226.
Stabilirea întregii sfere de competență a tribunalelor specializate revine, conform art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii, dispozițiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competența tribunalelor specializate, respectiv cele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel.
T. ele comerciale Argeș, Cluj și Mureș au fost reorganizate ca tribunale specializate, prin Hotărârea C. nr. 654/31 august 2011. Pentru a pronunța această hotărâre, Consiliul Superior al Magistraturii a avut în vedere volumul de activitate înregistrat la nivelul celor trei tribunale comerciale prin comparație cu volumul de activitate în materie comercială de la alte tribunale situate în localități în care își au sedii curți de apel, similar cu situația în care se află cele trei tribunale specializate și care au o schemă relativ apropiată cu cea rezultată din comasarea schemei tribunalului specializat cu cea a tribunalului de drept comun.
Deși Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunțat expres asupra competenței materiale a tribunalelor specializate, a avut în vedere, în mod neechivoc, volumul de activitate al acestor instanțe, volum care include toate cauzele a căror natură "comercială"; era determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 și art. 56 din Codicele de comerț din 1887. În consecință, nu se poate reține intenția legiuitorului de a transfera competența de soluționare a acestor cauze în favoarea secțiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competența materială în limitele competenței fostelor tribunale comerciale.
Având în vedere motivele expuse mai sus, în baza dispozițiilor art.158 C.proc.civ. tribunalul va admite excepția invocată și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea T. ului Specializat Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE
Admite excepția necompetenței materiale a T. ului Cluj.
Declină competența de soluționare a apelului declarat de apelantul S.
de R. împotriva sentinței civile nr. 656/2013 din_, pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei D., în favoarea T. ului Specializat Cluj.
Definitivă.
Dată și pronunțată în ședința publică din data de 05 noiembrie 2013.
Președinte,
-F. D.
Judecător,
O. -C. T.
Grefier,
D. I. D.
Dact. D.D. 05 Noiembrie 2013 Red AD/tehn DD
28 noiembrie 2013/4 ex
| ← Decizia civilă nr. 239/2013. Pretenții | Decizia civilă nr. 822/2013. Pretenții → |
|---|
