Decizia civilă nr. 605/2013. Obligatie de a face
| Comentarii |
|
Dosar nr._ R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Cod operator de date cu caracter personal 3184 aflate sub incidența Legii nr. 677/2001
DECIZIE Nr. 605/2013
Ședința publică de la 19 Noiembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE F. | S. | B. |
Judecător D. | T. | |
Grefier G. | P. |
S-a luat spre examinare apelul promovat de către reclamanta O. L. împotriva Sentinței civile nr. 12644 din_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., Civil privind și pe intimatul M. C. N. PRIN P., având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, chiar și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
T. ul dispune a se consemna că prezentul apel este formulat în termen, motivat, comunicat și legal timbrat după care, apreciind că la dosarul cauzei se află suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, aceasta aflându-se în stare de judecată și față de împrejurarea că s-a solicitat judecarea în lipsă de la dezbateri, reține cauza în pronunțare.
T R I B U N A L U L
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 12644 din_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., s-a respins cererea, astfel cum a fost formulată și precizată, de către reclamanta O. L., în contradictoriu cu pârâtul M.
C. -N., prin P. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește dreptul material aplicabil prezentei acțiuni, având în vedere succesiunea de legi în timp până la momentul pronunțării prezentei, instanța apreciază că sunt incidente dispozițiile Codului civil de la 1864, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil și art. 220 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod Civil.
Față de împrejurarea că deși reclamanta și-a precizat temeiul juridic al acțiunii din dispozițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992 în dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001, raportat la
înscrisurile depuse în probațiune și la susținerile pe fondul cauzei ale reclamantei, prin reprezentant convențional, instanța se va raporta la ambele cauze juridice. Instanța a reținut că autoritatea de lucru judecat poate cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală, conform art.1201 C.civ. coroborat cu art. 166 C.proc.civ. și aceea de prezumție, ca mijloc de probă care arată modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase, conform art.1200 pct. 4 si
art.1202 alin. (2) C.civ. Așa cum se reține din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.
Instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 3222/_ pronunțată de către Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamanta O. L. în contradictoriu cu pârâții M. C. -N. și CONSILIUL LOCAL AL MUNICPIULUI C. -N., ambii prin P., având ca obiect constatarea nulității absolute a mențiunii "locuință de serviciu"; de pe prima pagină a contractului de închiriere nr. 60357/_ și radierea acestei mențiuni.
În considerentele hotărârii menționate, s-a reținut cu putere de lucru judecat, că în baza Hotărârii privind atribuirea unei locuințe din fondul locativ de stat a Consiliului Local al M. ui C. -N. nr. 318 din data de_, s-a stabilit că locuința situată din punct de vedere administrativ în
C. -N., str. Gen. T. M. nr. 54, ap. 3, jud. C., se atribuie ca locuință de serviciu, d-nei L. Bondor, pe o durată de 5 ani (fără a depăși perioada de valabilitate a contractului de muncă), locuință care rămâne în continuare în patrimoniul Consiliului Local al municipiului C. -N. .
Ca urmare a acestei hotărâri, Consiliul Local al M. ui C. -N., în calitate de proprietar, a încheiat cu reclamanta Pintilie L. (fostă Bondor), în calitate de chiriaș, contractul de închiriere pentru suprafețele cu destinația de locuință nr. 60357 din data de_, având ca obiect închirierea locuinței situate în C. -N., str. Gen. T. M. nr. 54, ap. 3, jud. C., în schimbul unei chirii lunare de 194.642 lei vechi, termenul de închiriere fiind de 5 ani, începând cu data de_ și până la data de_, la punctul V din contract stipulându-se că locuința închiriată este locuință de serviciu, iar contractul de închiriere este accesoriu la contractul de muncă - filele 12
- 13 din dosar.
Ulterior, în baza actului adițional nr. 1 la contractul de închiriere s-a prelungit termenul de valabilitate al contractului până la data de_, chiria lunară fiind de 19,46 lei, iar restul prevederilor contractuale rămânând neschimbate - fila 16. Apoi, în baza actului adițional nr. 2 la contractul de închiriere s-a modificat numele chiriașei din Pintilei L., în O.
L., conform certificatului de căsătorie, s-a inclus în contract soțul O. L. tin, iar cuantumul chiriei a fost stabilit la suma de 80,67 lei lunar, restul prevederilor rămânând neschimbate - fila 15 din dosar. În data de_ părțile au încheiat un nou act adițional la contractul de închiriere, în baza căruia s-a prelungit durata termenului de locațiune privind suprafața locativă cu destinația de locuință situată în C. -N., str. G-ral T. M. nr. 54, ap. 3, pe o perioadă de 5 ani, până la data de_, stabilindu-se, totodată, cuantumul chiriei la suma de 80,67 lei, restul prevederilor contractuale rămânând neschimbate - fila 14.
S-a mai reținut că reclamanta a beneficiat de spațiul locativ situat în
C. -N., str. G-ral T. M. nr. 54, ap. 3, jud. C., în baza contractului de închiriere încheiat cu Consiliul Local al M. ui C. -N. în anul 2001, încheiat ca urmare a adoptării Hotărârii nr. 318 din data de_, în cuprinsul căreia se face referire la referatul nr. 54774 din data de_ al
Direcției fondului imobiliar de stat prin care se propune atribuirea unei locuințe din fondul locativ de stat cu destinația de "locuință de serviciu"; d-
nei L. Bondor, salariată a Institutului Oncologic "Ion Chiriță"; C. -N., stipulându-se expressis verbis fără a depăși perioada de valabilitate a contractului de muncă.
Raportat la dispozițiile art. 51 din Legea nr. 114/1996, instanța a apreciat că acestea nu ar putea determina anularea clauzelor contractuale invocate de aceasta, locuința fiindu-i atribuită reclamantei la cererea angajatorului său și în considerarea calității sale de angajat, chiar dacă nu s-a făcut o astfel de mențiune pe cartea de muncă a reclamantei, în contractul de închiriere specificându-se aspectele contestate. În consecință, instanța a apreciat că cererea reclamantei nu este întemeiată, motivele invocate de aceasta neputând determina constatarea nulității absolute a mențiunii "locuință de serviciu"; de pe prima pagină a contractului de închiriere nr. 60357/_ .
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 85/1992 republicată și cele ale Decretului-Lege nr. 61/1990, instanța a reținut că următoarele: Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992: "Locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi", în conformitate cu alin. 2 al aceluiași articol "vor fi vândute la cerere, în condițiile prevederilor alin. 1 și cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. 3, titularilor de contracte de închiriere și locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital de stat, mixt sau privat, care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat", pentru ca, în fine, prin alin. 6 al acestui articol să se precizeze că "beneficiază de prevederile alin. 1 și chiriașii care nu sunt angajații unităților proprietare".
Potrivit deciziei Î. nr. 5/_ pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, obligația de a vinde intervine doar atunci când sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiții: locuințele să fie construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la intrarea în vigoare a legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, iar locuințele să nu facă parte din categoria celor de intervenție, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992.
Verificând condițiile prevăzute de textele legale de mai sus, instanța a areciat că nu este îndeplinită cerința ca imobilul cu destinația de locuință să fi fost construit din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la intrarea în vigoare a legii, câtă vreme imobilul situat în C. -N., str. General T. M., nr. 54, ap. 3, județul C., obiect al contractului de închiriere pentru suprafețele cu destinația de locuință nr. 60357 din data de_ a fost preluat de statul român cu titlu de naționalizare în temeiul Decretului nr. 92/1950, astfel cum reiese din înscrisurile de la filele 103-110 coroborate cu filele 122-123.
În ceea ce privește obligarea pârâtului la vânzarea imobilului în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 coroborate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța a reținut următoarele: Instanța a reținut că în
conformitate cu dispozițiile articolului 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la aliniatul 1 pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune, iar la aliniatul 1 sunt indicate imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III, nu se restituie persoanelor îndreptățite și rămân în administrarea deținătorilor actuali.
Analizând din punct de vedere gramatical și teleologic dispoziția legală de mai sus, instanța a reținut că aceasta nu instituie în sarcina proprietarului imobilului o obligație de a vinde, ci doar o obligație de a respecta un drept de preemțiune în favoarea chiriașilor în cazul vânzării. Așadar, în temeiul ar. 480 C.civ. de la 1864, proprietarul imobilului din litigiu beneficiază de toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv de dreptul de dispoziție asupra bunului și în virtutea acestui drept, are libertatea să aleagă conform propriilor interese dacă dorește sau nu să vândă orice bun aflat în proprietatea sa. Potrivit art. 44 alin. (2) teza I din Constituția României, proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular și orice altă dispoziție legală în vigoare trebuie interpretată și aplicată în spiritul legii fundamentale.
Instanța reține pe de o parte că potrivit articolului 52 din Legea nr. 10/2001, la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice alte dispoziții contrare, iar dreptul chiriașilor de a cumpăra imobilele prevăzute în acest text legal, drept care era recunoscut de art. 9 din Legea nr.112/1995 a fost înlocuit de art. 42 alin. (3) din Legea nr.10/2001 cu un drept de preemțiune al chiriașului aferent dreptului proprietarului de a vinde, care nu poate echivala și nici nu poate genera prin el însuși o obligație în sarcina proprietarului de a vinde la cererea chiriașului cu atât mai mult cu cât în noul text legal vânzarea imobilelor obiect al acestei legi este prevăzută exclusiv ca o facultate a proprietarului. Astfel, orice obligație a proprietarului de a vinde contravine libertății acestuia conferită expres de art. 42 alin. (3) din Legea nr.10/2001, iar orice normă legală care ar cuprinde o astfel de dispoziție de obligare a proprietarului la vânzare
(inclusiv articolul 9 din Legea nr.112/1995), fiind contrară textului legal mai sus menționat, a fost abrogată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, chiar dacă art. 9 din Legea nr.112/1995 nu ar fi fost abrogat prin Legea nr.10/2001, instanța a apreciat că acest text ar trebui interpretat nu numai în ansamblul normelor naționale ci și a celor internaționale incidente în cauză care au prioritate în raport cu normele dreptului intern potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României. În acest context, instanța apreciază că în niciun caz nu se poate reține în sarcina statului român în calitate de proprietar, prin unitatea administrativ teritorială, în calitate de administrator, existența unei obligații de a vinde
locuințele către chiriași.
În virtutea principiului libertății contractuale și a dreptului de proprietate, drept ocrotit și prin prisma articolului 1 din Protocol nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, statul are libertatea de a stabili atât condițiile cât și oportunitatea vânzării, iar libertatea sa de voință în acest sens nu poate fi cenzurată de instanță, per a contrario s-ar goli de substanță acest drept fundamental.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivare se arată că în anul 2001 a încheiat un contact de vânzare- cumpărare cu pârâta, ulterior fiind încheiate acte adiționale. A solicitat vânzarea locuinței lucru refuzat întrucât ar fi vorba de o locuință de serviciu. Apartamentul îl deține ca urmare a repartiției de la Institutul Oncologic C. -N. însă datorită bolii și-a încheiat activitatea în cadrul
institutului.
A reușit să adune suma de bani necesară cumpărării locuinței însă s-a lovit de refuzul nejustificat al pârâtei. Soluția instanței de fond este nelegală întrucât s-a pronunțat sentința civilă 3322/2013 în dosar 8434/2012, hotărâre de care instanța nu trebuia să o nesocotească.
Se arată că sunt incidente disp. Deciziei 5/2008 pronunțată de Î., astfel că obligarea la încheierea actului e perfect legală.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate și a celor de ordine publică, tribunalul îl va respinge pentru următoarele considerente:
Între părți s-a încheiat un contract de închiriere a unui imobil apartament.
Analiza instanței de fond asupra pretențiilor formulate atât cele cuprinse în cererea principală cât și în cererea modificatoare este întemeiată, reclamanta apelantă neavând la îndemână vreun temei juridic care să susțină pretențiile sale.
Prin sentința civilă 3322/2013, pronunțată de Jud. C. -N. în dosarul nr._ s-a respins acțiunea formulată de reclamantă, și s-a constatat caracterul de locuință de serviciu a imobilului aparținând pârâtei și care a fost închiriat reclamantei. În cuprinsul acestei hotărâri se menționează că acest apartament are natura unei locuințe de serviciu, fiind închiriat reclamantei doar pe perioada de valabilitate a contractului de muncă.
Așa cum a reținut instanța de fond, aplicabilitatea disp Legii 85/1992 și Decretului Lege nr. 61/1990 nu poate fi reținut în cauză deoarece imobilul a fost preluat cu titlu de naționalizare în temeiul Decretului nr. 92/1950, nefiind un imobil construit din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la intrarea în vigoare a legii. În acest sens dec Î. 5/2008 nu este aplicabilă în speța de față.
În temeiul Legii 112/1995, reclamanta nu beneficiază de un drept în sensul solicitat, întrucât aceasta nu a fost chiriașă la momentul apariției legii, iar modificarea adusă prin Legea nr. 10/2001 art.42 nu mai instituie nicio obligație în sarcina deținătorului bunului de a vinde ci doar instituie un drept de preemțiune al chiriașului de a cumpăra în situația în care deținătorul bunului înțelege să îl înstrăineze.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C.pr.civ. va respinge ca nefondat apelul declarat de către reclamanta O. L. împotriva Sentinței civile nr. 12644 din_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei
C. -N., pe care o va păstra în întregime.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat apelul declarat de către reclamanta O. L. împotriva Sentinței civile nr. 12644 din_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o păstrează în întregime.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică de la 19 Noiembrie 2013.
Președinte,
F. S. B.
Judecător,
D. T.
Grefier,
G. P.
Red.dact.D.T./C.Ț.
4 ex/_
Jud.fond.R. M. P.
| ← Decizia civilă nr. 64/2013. Obligatie de a face | Decizia civilă nr. 583/2013. Obligatie de a face → |
|---|
