Decizia civilă nr. 631/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr. _
Cod operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIE CIVILĂ NR. 631/R/2013
Ședința publică de la 05 Iunie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. T.
JUDECĂTOR: ANA-SS JUDECĂTOR: E. L. GREFIER: E. C.
Pe rol este judecarea cauzei civile privind recursul declarat de recurent
S. R. De Radiofuziune împotriva Sentinței civile nr. 173/_, pronunțată de Judecătoria Huedin, în dosar nr._, privind și pe intimat
F. T. I. S., având ca obiect, pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților. Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier .
ul din oficiu, conform dispozițiilor art. 159 ind. 1 al.4 C.pr.c., verificând competența, stabilește că este competent, general, material și teritorial a soluționa recursul, potrivit art. 2 pct. 3 C.pr.c.
De asemenea, constată că în ce privește prezentul recurs, acesta a fost motivat și comunicat în termen, fiind legal timbrat.
Se constată că recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, ca urmare constatând suficiente probele de la dosar pentru soluționarea cauzei, rămâne cu prezenta cauză în pronunțare.
T. UL
Reține că prin Sentința civila nr. 173/_, pronunțată de Judecătoria Huedin, în dosar nr._, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE B., în contradictoriu cu pârâta SC F. TÂMPLĂRIE I. S.R.L Călățele,. Cluj.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență următoarele:
Potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de radiodifuziune și Societății Române de televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
În prezenta cauză reclamanta a emis facturile fiscale atașate la dosar care cumulează un debit de 759,26 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, cu penalități de întârziere.
Pârâta a contestat existența debitului, susținând că nu a beneficiat niciodată de acest serviciu.
Apărarea pârâtei urmează a fi primită de instanță. Astfel, potrivit declarației martorului M. F. Tedor V., fost angajat al SC F. TÂMPLĂRIE I. S., în incinta firmei nu au existat niciodată aparate de recepție radio sau tv întrucât aceasta avea ca obiect de activitate debitarea și prelucrarea lemnului, cu un nivel de zgomot extrem de ridicat.
Noțiunea de "beneficiar" a fost definită ca fiind: persoană, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.
Or, în aceste condiții reclamanta nu poate pretinde plata unui serviciu de care pârâta nu a beneficiat vreodată. De altfel acest principiu reiese explicit din prevederile art. 40 alin. 2 din Legea 41/1994.
În această ordine de idei instanța constată că prin sentința civilă nr. 185/_ a Curții de Apel Cluj, irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr._ a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 și a art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003. În considerente Curtea de Apel Cluj a reținut că "particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație. Art. 40 din Legea nr. 41/1994 instituie aparent excepții de la plata acestor taxe "numai în ceea ce privește persoanele fizice", însă această normă trebuie interpretată coroborat, ținându-se cont de înțelesul termenilor utilizați, de legătura dintre acești termeni și de construcția frazei. Se mai reține că este evident că sfera de aplicare a scutirii lor trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari în sensul gramatical al acestui termen. De aceea, excepția prevăzută în cazul persoanelor fizice nu împiedică aplicarea logică a acestei scutiri și în privința persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu.";
Având în vedere considerentele de fapt și de drept expuse, raportat la probele administrate, instanța a reținut că a apreciat că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă este neîntemeiată, urmând să o respingă.
Împotriva sentinței civile nr. 173/_, pronunțată de Judecătoria Huedin în dosarul nr._
reclamanta a declarat recurs soli citând admiterea recursului și modificarea sentințe atacate în sensul
obligării pârâtei SC F. Tamplarie I. SRL la plata taxei pentru serviciu public de radiodifuziune și penalități aferente, cu cheltuieli de judecată pentru următoarele, motive:
Instanța a respins în mod eronat cererea formulată de reclamanta S.
R. de Radiodifuziune reținând "că este evident că sfera de aplicare a scutirii lor trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari în sensul gramatical al acestui termen".
SRR este o instituție publică ce desfășoară un serviciu public autonom de interes național potrivit art. 1 din legea de înființare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea de raporturi juridice pentru activitățile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populație a României, având în vedere dispozițiile Legii nr. 41/1994, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură pluralismul,
libera exprimare a ideilor și opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta, motiv pentru care considerăm total greșită interpretarea dată de instanța, "calității de beneficiar".
Obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune izvorăște din lege fiind stabilită de dispozițiile Legii nr.533/ 2003 de aprobare a
O.U.G. nr.71/ 2003, așadar, raportul juridic dintre prestatorul de servicii publice, în speță reclamanta, și beneficiarii acestuia, cum este și pârâta, s-a născut din lege.
Art.8 din HG nr.977/ 2003 prevede sancțiunile aplicabile pentru eludarea persoanei fizice și persoanei juridice de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune. Astfel, pentru persoana fizică constituie contravenție fapta de a declara eronat că nu dețin receptori radio, iar în cazul persoanei juridice constituie contravenție însăși neplata taxei lunare.
Prin urmare, a fost dedusă judecății nu o cerere prin care un comerciant solicită obligarea altui comerciant la plata contravalorii serviciilor prestate în baza unui contract comercial, ci o cerere prin care S. R. de Radiodifuziune, serviciu public autonom de interes național, a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii unei taxe ca temei legal a dispoziției legale a cărei neîndeplinire se sancționează cu amendă contravențională.
Plata taxei radio nu este o obligație comercială ci este o obligație care izvorăște din lege și drept urmare nu ne sunt incidente prevederile legii comerciale.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat se interpretează, textul de lege ar fi avut un conținut mult mai clar. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția "dacă", care din punct de vedere gramatical ar exprima un raport condițional: "dacă beneficiază de aceste servicii", în loc de
"în calitate de beneficiari ai acestor servicii", (calitate prezumată pentru toate persoanele juridice, așa cum am arătat mai sus).
A mai solicit a se observe că, prin prezumția absolută prevăzută expres în condiția legală se stabilește astfel un fapt recunoscut un fapt pe care legea însăși îl consideră că există si cu privire la care nu se admit si nici nu se cer probe. în acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune. Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin. 3, iar instanța nu poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional. Legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între societățile care dețin și care nu dețin receptoare radio, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar din norma legală amintită doar obligativitatea plății acestor două taxe.
De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice (art. 40 alin. 2 din Legea nr. 41/1994 republicată), dar și în această situație excepția de la obligația de plată a taxei pentru cele două tipuri
de servicii publice este condiționată de o declarație pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio.
Sintagma "beneficiari ai acestor servicii" (n.n. radio) nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care atât Curtea Constituțională, cât și Curtea de Apel Cluj prin sentința civilă nr. 720/2008 au abordat-o, și nu în modul în care instanța a reținut.
Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al Legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a SRTV prin Legea nr. 533/2003.
Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr.297/2004, nr.331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin (3) din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade in sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
Dar pentru a nu se interpreta în mod eronat sintagma "...celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective...", considerăm că trebuie avute în vedere atât rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea deciziei, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.
În acest sens precizăm, că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Redăm alăturat criticile: "...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...". Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituțională a clarificat problema obligativității plății taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile H.G. nr.977/1994 art. 3 alin. 2
nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Urmare a Deciziei nr.2102/2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune s-a modificat prin HG nr.1012/2009, argumentele I.C.C.J regăsindu-se în notele de fundamentare ale actului modificator. S-a urmărit astfel corelarea prevederilor normative cu constatările instanțelor judecătorești, astfel că microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea nu mai au obligația de plată pentru serviciul public de radiodifuziune cât timp au activitatea suspendată conform legii.
Având în vedere cele mai sus menționate, considerăm că Legea nr.41/ 1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare este si a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/ tv.
Instanța trebuie să aibă în vedere faptul că, în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, noțiunea de ,,beneficiar" a primit alte valențe fată de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art.2 alin.4 din Legea nr. 500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române, precum și faptul că înțelesul juridic al unui termen diferă de multe ori de înțelesul său comun.
Astfel, înțelesul noțiunii de "beneficiar" se regăsește, chiar în prevederile ari. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Astfel, dacă pentru persoanele fizice au fost prevăzute cazuri de exceptare de la obligația de plată a taxei, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice legea nu prevede derogări (exceptând microîntreprinderile cu activitate suspendată), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Referitor la obligația persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune trebuie avut în vedere și raportul Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Senatului asupra proiectului de Lege privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.71/2003 pentru modificarea art.40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune.
Conform raportului, au fost respinse toate propunerile legislative de modificare a art.40 din Legea nr. 41/1994 privind persoanele juridice, legiuitorul nedorind exceptările de la plată propuse, ceea ce întărește încă o dată ideea obligativității persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
Guvernul nu a susținut nici adoptarea propunerii legislative a domnului senator I. Urban din 2009 pentru modificarea alin.3) al art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a Societății Române de Televiziune ce avea ca obiect de reglementare exceptarea de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și a taxei pentru serviciul public de televiziune a persoanelor juridice care declară pe propria răspundere, prin reprezentanții legali, că nu dețin receptoare radio sau de televiziune. Propunerea a primit aviz nefavorabil atât de la Comisia pentru buget finanțe cât și de la Comisia de disciplină și imunități.
Respingerea acestor inițiative reflectă voința legiuitorului cu privire la modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care asigură atât autonomia financiară a celor două instituții cât și posibilitatea de a realiza o informare corectă a cetățenilor țării asupra problemelor de interes public, fără amestecul autorităților publice.
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, menționăm faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituționala in art.
31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile
publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Având în vedere cele mai sus menționate, considerăm că Legea nr.41/ 1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, este și a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/ tv.
Față de cele arătate,a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul obligării pârâtei la plata taxei pentru serviciu public de radiodifuziune și penalități aferente, cu cheltuieli de judecată.
În temeiul art. 242 alin 2 Cod proc. civilă a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, a actelor și lucrărilor dosarului, tribunalul reține următoarele:
Cererea de chemare în judecată este fundamentată pe prezumția legală de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune al pârâtei.
Reclamanta a arătat că această prezumție rezultă din H.G. nr. 977/2003 si Legea nr. 533/2003 de aprobare a O.U.G. nr. 71/2003 si art. 40 din Legea 41/1994, astfel cum a fost modificată.
Art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, modificată, prevede ca persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Din acest text de lege rezulta ca legea nu prezuma calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune al tuturor persoanelor juridice întrucât nu prevede expres o asemenea prezumție.
Din interpretarea aceluiași text de lege rezulta ca persoana juridica beneficiara a serviciului de radiodifuziune este acea persoana juridica in favoarea căreia se prestează efectiv acest serviciu public.
Prezumția pe care reclamanta si-a întemeiat acțiunea era prevăzuta doar de art. 3 din HG 977/2003.
O, în privința acestui text legal prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal nr. 2.102 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 691 din 14 octombrie 2009, prin care s-a examinat recursul declarat de S. Comercială Kart Construct - S. Cluj-Napoca împotriva Sentinței civile nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal s-a anulat art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin.
(1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
În aceste hotărâri judecătorești se confirmă interpretarea art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 mai sus indicată și se statuează că art. 3 din HG 977/2003 prezumând aceasta calitate de beneficiar contravine art. 40 alin. 3 din Legea 41/1990 negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiția deținerii sau nu a receptoarelor radio.
Deciziile Curții Constituționale invocate se referă la constituționalitatea art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 pornind de la premisa că acest text de lege se referă la persoane juridice beneficiare, ceea ce confirma interpretarea instanței mai sus indicata.
Modificările aduse H.G. nr. 977/2003 prin H.G. nr. 1012/2009 și existenta unor proiecte de modificare ale Legii nr. 41/1994 sunt irelevante in cauza, textul actual al art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 nepermițând alta interpretare a sferei persoanelor juridice obligate sa plătească taxa de radiodifuziune.
Având in vedere faptul ca art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 condiționează calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune de prestarea efectiva a acestui serviciu către persoana juridica in cauză, că art. 3 din H.G. nr. 977/2003 a fost constatat ca fiind nelegal si împrejurarea în cauză pârâta a dovedit că nu este beneficiar al acestor servicii
T. ul apreciază că sunt nefondate criticile recurentei, nefiind prezent în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. S-a dat eficiență și dispozițiilor art. 304¹ din același cod, hotărârea nefiind supusă apelului.
Astfel, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 299 alin. 1, art. 304 pct. 9 și art. 304¹ C.pr.civ., urmează să fie respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. de Radiodifuziune împotriva Sentinței civile nr. 173 din_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei H., pe care o menține în totul.
În baza prevederilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ. se va constata că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de SRR B. împotriva Sentinței civile nr. 173 din_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei H., pe care o menține în totul.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
Președinte, D. T. | Judecător, Ana-SS | Judecător, E. L. |
Grefier, E. C. |
Red. S.S./Dact. E.C.
2 expl./_ J
ud. fond.Călin Ttaătar
| ← Decizia civilă nr. 193/2013. Pretenții | Decizia civilă nr. 96/2013. Pretenții → |
|---|
