Decizia civilă nr. 648/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr. _
Cod operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIA CIVILĂ Nr. 648/R/2013
Ședința publică de la 06 Iunie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE C. -V. B.
Judecător C. -A. C. Judecător O. -C. T. Grefier C. -S. Ș.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de recurent S. R. DE R.
, împotriva Sentinței civile nr. 3722/_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., privind și pe intimat SC OP_ VOM S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților. Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care instanța constată faptul că recursul este formulat în termen, este motivat, a fost comunicat și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru și timbru judiciar.
Instanța constată de asemenea faptul că recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, sens în care, în baza actelor de la dosar, reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 3722/_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta S. R. DE R., în contradictoriu cu pârâta S.C. OP_ VCOM S.R.L., în ceea ce privește taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pe perioada ianuarie 2010-decembrie 2011 și a penalităților de întârziere.
S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, judecătoria a reținut următoarele:
În speță, față de solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune aferenta perioadei ianuarie 2010-decembrie 2011 si a penalităților aferente, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 40 alin 3 din Legea nr.41/1994 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, iar potrivit aliniatului 4 din același articol, cuantumul taxelor pentru serviciul public de televiziune, pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Conform art. 4 din HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, cuantumurile lunare ale taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, pe categorii de plătitori, sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din HG nr.977/2003.
De asemenea, potrivit art. 6 din HG nr. 977/2003, pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare
zi de întârziere, penalitățile determinându-se în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție si Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru întârzierea la plata a facturii de energie electrica, fiind într-un cuantum procentual egal cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare, stabilite conform reglementarilor legale in vigoare, aplicate la suma restanta.
Analizând textele legale mai sus citate se referă în mod expres la beneficiarii și deținătorii de receptoare radio, situație în care admisibilitatea unei cereri privind plata taxei radio este condiționată de dovedirea faptului că partea chemată în judecată a deținut un receptor radio și a beneficiat efectiv de serviciul prestat, neputând opera prezumția că toate persoanele fizice sau juridice beneficiază de acest serviciu și ca atare au o obligație de plată, dispozițiile legale neprevăzând expres o asemenea prezumție.
Mai mult, împotriva dispozițiilor art. 3 din HG nr. 977/2003 din interpretarea cărora s-a dedus existența unei prezumții în favoarea reclamantei S.R.R. a fost admisă excepția de nelegalitate prin sent.civ. nr. 278/2009 a Curții de Apel C., menținută prin dec-nr. 4949/2009 a I., urmând ca la soluționarea cauzelor de acest tip să nu se țină cont de dispozițiile art. 3 din HG nr. 977/2003.
În speță, reclamanta nu a făcut dovada faptului că pârâta a beneficiat în fapt de serviciile de radiodifuziune și să facă dovada comunicării facturii reprezentând contravaloarea serviciilor prestate, în condițiile art. 1169 c.civ.
Ca atare, instanța a constatat că reclamanta nu a făcut dovada pretențiilor sale în condițiile art. 1169 c.civ. deși sarcina probei îi aparține, motiv pentru care față de cele mai sus reținute a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei pentru taxa radio și penalitățile aferente perioadei ianuarie 2010-decembrie 2011 și a penalităților de întârziere.
Văzând și prevederile art. 274 C.pr.civ., a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S. R. de R.
, solicitând instanței admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată de către S. R. de R. și respingerea ca nefondată a solicitării formulate de pârâta intimată cu privire la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare recurenta arată faptul că potrivit art.40 alin 3 din Legea 41/1994, republicată: "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".
Principalul beneficiar al serviciilor prestate de SRR este populația României, potrivit dispozițiilor Legii nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură "pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor, libera comunicare a informațiilor, precum și informarea corectă a opiniei publice", nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta.
Așadar, obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune revine tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România potrivit dispozițiilor art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 republicată, astfel cum a precizat și în cererea de chemare în judecată.
Înțelesul noțiunii de "beneficiar" se regăsește, chiar în prevederile art. 40 din Legea 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare: dacă în cazul persoanelor fizice a fost prevăzută posibilitatea exceptării de la obligația de plată a taxei pentru cei care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice sunt instituite doar derogări legale (art.40 alin. 6), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România; iar instanța trebuie să rețină faptul că în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune noțiunea de ,, benefici ar" a primit alte valențe fată de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art. 2
alin.4 din Legea nr.500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române.
In acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de ase administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune, rezultând din cele prezentate, aplicabilitatea prevederilor art.40 alin. 3 din Legea 41/1994 republicată,
Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al Legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a SRW, prin Legea nr.533/2003.
Prin urmare legiuitorul instituie prezumția legală căi toate persoanele juridice cu sediul social în România au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune, instituindu-se conform art.56 din Constituția României, contribuții financiare speciale.
In acest sens, Curtea Constituțională sesizată cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 a reținut prin Deciziile nr. 159/_ și 331/2004 că articolul respectiv nu încalcă prevederile constituționale, deoarece serviciile publice, definite ca activități desfășurate sau autorizate de administrația publică, prin care se realizează nevoi sociale de interes public, au regim specific de drept public, derogatoriu de la dreptul comun. S-a mai arătat că, "In funcție de contextul economico - financiar și de strategia de dezvoltare a anumitor ramuri de activitate, statul poate interveni prin măsuri care să răspundă nevoilor de stimulare a anumitor activități, fără ca opțiunea legiuitorului care stabilește destinatarii acestor măsuri să aibă caracter discriminatoriu".
Dacă instanța constituțională ar fi statuat că obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și respectiv de televiziune este doar în sarcina posesorilor de receptoare radio/tv soluția pronunțată ar fi fost de admitere a excepției de neconstituționalitate supusă examinării, întrucât ea era motivată de nedeținerea receptoarelor tv., fiind ridicată de o cooperativă ce integra în activități productive persoane care prin natura handicapului suferit nu puteau beneficia de respectivul serviciu.
Pe cale de consecință este evident faptul că interpretarea instanței de fond este eronată în condițiile în care Curtea Constituțională a reținut în mod corect că obligația de plată a taxei radio/tv de către persoanele juridice revine acestora în calitate de beneficiari ai a acestor servicii, întrucât acestea beneficiază in diferite modalități de serviciile publice respective.
Prin urmare, legiuitorul instituie prezumția legală că toate persoanele juridice cu sediul social în România au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune, instituindu-se conform art.56 din Constituția României, contribuții financiare speciale.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum susține instanța de fond, textul de lege ar fi avut un conținut diferit. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția
"dacă" care din punct de vedere gramatical exprimă un raport condițional, respectiv "dacă beneficiază de aceste servicii", în loc de "în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Sintagma "beneficiari ai acestor servicii" nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională cât și alte instanțe au abordat-o.
După cum s-a arătat deja plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care guvernează dreptul la informare al cetățenilor, prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare - art.31 din Constituție.
De asemenea, înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004.
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, independent de deținerea sau nu de receptoare.
Intimata pârâtă, legal citată, nu a depus la dosar întâmpinare
.
Analizând sentința prin raportare la disp. art. 304 ind. 1 Cod pr.civ, tribunalul constată netemeinica recursului declarat de reclamanta S. R. de R., având in vedere următoarele considerente:
Într-adevăr, așa cum s-a reținut de către judecătorie art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 prevede că: "Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.";
De asemenea, trebuie avut în vedere în soluționarea acestei cauze și art.2 pct.40 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, conform căruia taxa este definită ca fiind "suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public ";.
Prin prisma acestor texte legale obligația de a plăti o taxă incumbă acelor persoane fizice sau juridice care beneficiază de ceva ,în cazul de față de serviciul public de radiodifuziune și televiziune.
Așadar nu se poate susține că fiind o obligație care decurge din lege persoana vizată trebuie să achite plata contravalorii facturii indiferent de faptul că a beneficiat sau nu de serviciile respective.
Este de remarcat că în exercitarea controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională a apreciat că art.40 din Legea 41/1994 prin raportare la art.44 alin.1 și 2 din Constituție, referitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății, indiferent de titular, este constituțional pe considerentul că "plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau juridice";așa cum rezultă din decizia 159/_ .
Concluzionând, tribunalul apreciază că intimata, societate comercială nu poate fi obligată la suportarea taxei în discuție, ope legis, atâta timp cât reclamanta, în temeiul art.129 alin.1 C.pr.civ, nu a probat condiția esențială a calității de beneficiară a serviciilor respective.
Deciziile de speță ale I.C.C.J, invocate de recurentă in susținerea excepției, sunt lipsite de relevanță, căci în dreptul procesual român, practica judiciară nu constituie izvor de drept.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul va respinge recursul promovat, păstrând in întregime soluția instanței de fond.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de S. R. de R. împotriva Sentinței civile nr. 3722/_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în totul.
Fără cheltuieli de judecată în recurs. Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 06 Iunie 2013.
Președinte, C. -V. B. | Judecător, C. -A. C. | Judecător, O. -C. T. |
Grefier, C. -S. Ș. |
RED./DACT./CB/CȘ_ /2 ex.
Jud. fond . C. S. N. C.Ș. 11 Iunie 2013
| ← Decizia civilă nr. 841/2013. Pretenții | Decizia civilă nr. 961/2013. Pretenții → |
|---|
