Decizia civilă nr. 842/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr. _
Cod operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIA CIVILĂ Nr. 842/R/2013
Ședința publică de la 05 Septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. -A. C.
JUDECĂTOR: C. -V. B. JUDECĂTOR: ANA-SS GREFIER: C. -S. Ș.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de recurent S. R. de R.
, împotriva Sentinței civile nr. 6332/_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., privind și pe intimat SC T. C. & SS, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns:
- reprezentantul intimatei pârâte - numitul Josan N. identificat cu CI seria KX nr. 9.
Lipsă fiind:
- recurent Reclamant - S. R. de R. Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care instanța constată faptul că recursul este formulat în termen, este motivat, a fost comunicat și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
La întrebarea instanței, reprezentantul intimatei arată faptul că la sediul instanței nu dețin aparatură radio și tv. Mai arată faptul că obiectul de activitate al intimatei este service de calculatoare și laptop-uri.
Reprezentantul intimatei arată că nu mai are alte cereri în probațiune.
Instanța declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul pentru concluzii.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea recursului conform motivelor invocate în întâmpinarea de la fondul cauzei.
Instanța, în baza actelor de la dosar, reține cauza în pronunțare.
T. UL
Reține că prin Sentința civilă nr. 6332/_
pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N. a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta S. R. de R. în contradictoriu cu pârâta S.C. T. C. & SSR.L., având ca obiect pretenții.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut
Potrivit art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
De asemenea, in conformitate cu prevederile alineatului următor, cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. În executarea acestei legi a fost emisă HG nr.977/2003, care stabilește printre altele cuantumurile lunare ale taxei pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plată, modalitatea calculului penalităților de întârziere.
Prin Decizia nr. 607/2011 a I. - Secția contencios Administrativ și Fiscal, a fost anulat art.3 alin.2 din HG nr.977/2003, potrivit căruia, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, reținându-se că potrivit art.40 alin.3, sunt obligate la plata taxei doar persoanele beneficiare ale celor două servicii publice, noțiunea de
"beneficiar"; fiind atribuită atât în interpretarea oficială, cât și cea gramaticală numai subiectelor de drept care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Intr-adevăr, din interpretarea art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994, rezultă că obligația de a plăti taxa pentru cele două servicii publice revine persoanelor juridice și celorlalte entități enumerate de art.40 alin.3, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. Nu există nici un text în Legea nr.41/1994 care să definească noțiunea de "beneficiar";, astfel că sensul acestei noțiuni nu poate fi decât acela de drept comun, respectiv de persoana care beneficiază de ceva (sursa DEX), ceea ce presupune ca persoana beneficiară să se folosească în concret de serviciul pus la dispoziție în mod direct.
Instanța reține că respingându-se excepția de neconstituționalitate a art.40 alin.3 din Legea nr.41/1991, prin Decizia nr.297/2004 a CCR, s-a reținut că obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. De asemenea, aceleași considerente au stat la baza pronunțării și a Deciziei nr.331/2006 a CCR.
Instanța constată că, intr-adevăr, legislația europeană și recomandările europene privitoare la taxa radio-tv permit statelor să stabilească plata unor asemenea taxe, chiar dacă plătitorul nu are calitatea de beneficiar, însă aceasta este doar o opțiune a statului membru, și nu o obligație.
În condițiile în care prin legea fundamentală nu s-a impus plata unei taxe radio pentru servicii de radio și televiziune, independent de existența calității de beneficiar, sens în care art.31 alin.5 din Constituția României urmează a fi interpretat în favoarea destinatarilor acestui text.
Or, coroborând prevederile legii cu cele constituționale, observând că art.3 alin.2 din HG nr.977/2003 a fost anulat, precum și Decizia nr.297/2004 a CCR, instanța apreciază că nu poate percepută o taxă pentru servicii de radiodifuziune de plano, ci doar persoanelor față de care s-a făcut dovada că sunt beneficiarii serviciului.
Cum reclamanta nu a făcut dovada că pârâta a beneficiat de serviciul de radiodifuziune, solicitarea ca aceasta să plătească taxa radio este neîntemeiata.
Astfel, instanța va respinge cererea ca neîntemeiată, atât cu privire la petitul principal, cât și la cel privind penalitățile de întârziere.
Reclamanta S. R. de R. (SRR) a formulat recurs împotriva
Sentinței Civile nr. 6332/_ pronunțată de Judecătoria Cluj- Napoca, în dosarul nr._, prin care Judecătoria Cluj-Napoca a respins cererea de chemare în judecată formulată de SRR.
Prin sentința mai sus menționată, instanța de fond a respins în mod eronat cererea de chemare în judecată, raportând soluția dată la Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004, în sensul în care obligația de a achita taxa radio este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază de serviciul respectiv, deci a persoanelor față de care s-a făcut dovada că sunt beneficiarii acestor servicii.
Potrivit art.40 alin 3 din Legea 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare: "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".
Principalul beneficiar al serviciilor prestate de SRR este populația României, potrivit dispozițiilor Legii nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură
"pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor, libera comunicare a informațiilor, precum și informarea corectă a opiniei publice", nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni
fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta.
Așadar, obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune revine tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România potrivit dispozițiilor art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 republicată, astfel cum am precizat și în cererea de chemare în judecată.
Înțelesul noțiunii de "beneficiar" se regăsește, chiar în prevederile art. 40 din Legea 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare:
dacă în cazul persoanelor fizice a fost prevăzută posibilitatea exceptării de la obligația de plată a taxei pentru cei care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice sunt instituite doar derogări legale (art.40 alin. 6), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, iar instanța trebuie să rețină faptul că în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune noțiunea de ,,beneficiar" a primit alte valențe fată de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art.2 alin.4 din Legea nr.500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române.
In acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune, rezultând din cele prezentate, aplicabilitatea prevederilor art.40 alin. 3 din Legea 41/1994 republicată.
Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al Legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a SRTV, prin Legea nr.533/2003.
Prin interpretarea pe care o face, instanța de fond modifică însăși concluzia Curții Constituționale exprimată prin Decizia nr.297/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul căreia această instanță respinge excepția invocată pe motivul nedeținerii de receptoare .
În acest context apreciem ca eronată interpretarea formulată de instanță, întrucât dacă instanța constituțională ar fi statuat că obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și respectiv de televiziune este doar în sarcina posesorilor de receptoare radio/tv soluția pronunțată ar fi fost de admitere a excepției de neconstituționalitate supusă examinării, întrucât ea era motivată de nedeținerea receptoarelor tv, fiind ridicată de o cooperativă ce
integra în activități productive persoane care prin natura handicapului suferit nu puteau beneficia de respectivul serviciu.
Pe cale de consecință este evident faptul că interpretarea instanței de fond este eronată în condițiile în care Curtea Constituțională a reținut în mod corect că obligația de plată a taxei radio/tv de către persoanele juridice revine acestora în calitate de beneficiari ai a acestor servicii, întrucât acestea beneficiază în
diferite modalități de serviciile publice respective.
Prin urmare legiuitorul instituie prezumția legală că toate persoanele juridice cu sediul social în România au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune, instituindu-se conform art.56 din Constituția României, contribuții financiare speciale.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum susține instanța de fond, textul de lege ar fi avut un conținut diferit. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția "dacă" care din punct de vedere gramatical exprimă un raport condițional, respectiv "dacă beneficiază de aceste servicii", în loc de "în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Sintagma "beneficiari ai acestor servicii" nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională cât și alte instanțe au abordat-o. După cum s-a arătat deja plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care guvernează dreptul la informare al cetățenilor, prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare - art 31 din Constituție.
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, independent de deținerea sau nu de receptoare.
În continuare își motivează instanța de fond hotărârea și pe faptul că au fost abrogate prevederile cuprinse în art.3 alin.2 din HG nr.977/2003, cu modificările și completările ulterioare.
Subliniem faptul că cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este întemeiată în drept pe dispozițiile cuprinse în art.40 alin.3 și 4 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora toate persoanele juridice cu sediul social în România
au obligația de a achita taxa radio în calitate de beneficiari ai serviciului public de radiodifuziune.
HG nr.977/2003, emisă în aplicarea Legii nr.41/1994, reglementează modalitatea de încasare a taxei radio, de exceptare de taxa radio, cuantumurile taxei pe categorii de plătitori, și în acest sens a fost invocată în cererea de chemare în judecată.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, tribunalul reține următoarele:
Cererea de chemare în judecată este fundamentată pe prezumția legală de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune al pârâtei.
Reclamanta a arătat că această prezumție rezultă din H.G. nr. 977/2003 si Legea nr. 533/2003 de aprobare a O.U.G. nr. 71/2003 si art. 40 din Legea 41/1994, astfel cum a fost modificată.
Art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, modificată, prevede ca persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Din acest text de lege rezulta ca legea nu prezuma calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune al tuturor persoanelor juridice întrucât nu prevede expres o asemenea prezumție.
Din interpretarea aceluiași text de lege rezultă că persoana juridica beneficiara a serviciului de radiodifuziune este acea persoana juridica in favoarea căreia se prestează efectiv acest serviciu public.
Prezumția pe care reclamanta si-a întemeiat acțiunea era prevăzuta doar de art. 3 din HG 977/2003.
O, în privința acestui text legal prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de Contencios administrativ și fiscal nr. 2.102 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 691 din 14 octombrie 2009, prin care s-a examinat recursul declarat de S. Comercială Kart Construct - S.R.L.
C. -N. împotriva Sentinței civile nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal s-a anulat art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin.
(1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
În aceste hotărâri judecătorești se confirmă interpretarea art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 mai sus indicată și se statuează că art. 3 din HG 977/2003 prezumând aceasta calitate de beneficiar contravine art. 40 alin. 3 din Legea 41/1990 negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiția deținerii sau nu a receptoarelor radio.
Deciziile Curții Constituționale invocate se referă la constituționalitatea art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 pornind de la premisa că acest text de lege se referă la persoane juridice beneficiare, ceea ce confirma interpretarea instanței mai sus indicata.
Modificările aduse H.G. nr. 977/2003 prin H.G. nr. 1012/2009 și existenta unor proiecte de modificare ale Legii nr. 41/1994 sunt irelevante in cauza, textul actual al art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 nepermițând alta interpretare a sferei persoanelor juridice obligate sa plătească taxa de radiodifuziune.
Având în vedere faptul că art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 condiționează calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune de
prestarea efectivă a acestui serviciu către persoana juridică în cauză, că art. 3 din H.G. nr. 977/2003 a fost constatat ca fiind nelegal si împrejurarea în cauză pârâta a dovedit că nu este beneficiar al acestor servicii
T. ul apreciază că sunt nefondate criticile recurentei, nefiind prezent în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. S-a dat eficiență și dispozițiilor art. 304¹ din același cod, hotărârea nefiind supusă apelului.
Astfel, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 299 alin. 1, art. 304 pct. 9 și art. 304¹ C.pr.civ., urmează să fie respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. de R. împotriva Sentinței civile nr.6332/_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține in totul.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de SRR B. , împotriva Sentinței civile nr.6332/_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o modifică în totul. Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 05 Septembrie 2013.
Președinte, C. -A. C. | Judecător, C. -V. B. | Judecător, Ana-SS |
Grefier, C. -S. Ș. |
Red/Dact/SS 2ex._
Jud.fond.R. E. G.
| ← Sentința civilă nr. 156/2013. Pretenții | Încheierea civilă nr. 212/2013. Pretenții → |
|---|
