Decizia civilă nr. 852/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
Dosar nr._ R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Cod operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIA CIVILĂ Nr. 852/R/2013
Ședința publică din 11 Septembrie 2013 Instanța alcătuită din:
PREȘEDINTE: D. T.
JUDECĂTOR: F. S. B. JUDECĂTOR: ANA-SS GREFIER: G. -C. Ț.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanta recurentă S.
R. DE R. împotriva Sentinței civile nr. 768/_, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, privind și pe intimat S. M.
M. S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților. Procedura legal îndeplinită.
Se constată că dezbaterea pe fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de 04 septembrie 2013, conform consemnărilor din încheierea de ședință de la acel termen, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
T R I B U N A L U L
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 7681 din_, pronunțată de Judecătoria Turda în prezentul dosar
s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta S. R. DE R., în contradictoriu cu pârâta S. M. M. S. ., având ca obiect pretenții.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 40 alin 3 din Legea nr.41/1994 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, iar potrivit aliniatului 4 din același articol, cuantumul taxelor pentru serviciul public de televiziune, pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Conform art. 4 din HG nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, cuantumurile lunare ale taxei pentru serviciul
public de radiodifuziune, pe categorii de plătitori, sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din HG nr.977/2003.
De asemenea, potrivit art. 6 din HG nr. 977/2003, pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune platitorii platesc penalitati pentru fiecare zi de întarziere, penalitatile determinandu-se în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distributie si Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru intarzierea la plata a facturii de energie electrica, fiind într-un cuantum procentual egal cu nivelul dobanzii datorate pentru neplata la termen a obligatiilor bugetare, stabilite conform reglementarilor legale in vigoare, aplicate la suma restanta.
Analizând textele legale mai sus citate, instanța de fond a reținut că acestea se referă în mod expres la beneficiarii și deținătorii de receptoare radio, situație în care admisibilitatea unei cereri privind plata taxei radio este condiționată de dovedirea faptului că partea chemată în judecată a deținut un receptor radio și a beneficiat efectiv de serviciul prestat, neputând opera prezumția că toate persoanele fizice sau juridice beneficiază de acest serviciu și ca atare au o obligație de plată, dispozițiile legale neprevăzând expres o asemenea prezumție.
Mai mult, împotriva dispozițiilor art. 3 din HG nr. 977/2003 - din interpretarea cărora s-a dedus existența unei prezumții în favoarea reclamantei S. R. de R. - a fost admisă excepția de nelegalitate prin sentința civilă nr. 278/2009 a Curții de Apel Cluj, menținută prin decizia nr. 4949/2009 a I., urmând ca la soluționarea cauzelor de acest tip să nu se țină cont de dispozițiile art. 3 din HG nr. 977/2003.
În speță, reclamanta nu a făcut dovada faptului că pârâta a beneficiat în fapt de serviciile de radiodifuziune a căror contravaloare se solicită în prezenta cauză, nici a comunicării facturii reprezentând contravaloarea serviciilor prestate, în condițiile art. 1169 c. civ.
Ca atare, instanța de fond a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada pretențiilor sale în condițiile art. 1169 c.civ. deși sarcina probei îi aparține, motiv pentru care față de cele mai sus reținute a respins ca neîntemeiată acțiunea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 268,51 lei, taxă radio și penalități aferente perioadei ianuarie 2010-decembrie 2011.
Văzând prevederile art. 274 C.pr.civ., s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva sentinței examinate a promovat recurs pârâta (f.3)
solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și rejudecând admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii
arată că în opinia sa, prin interpretarea pe care o face dispozițiilor Legii nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond se află într-o gravă eroare, în condițiile în care art. 40 alin. 2 prevedere expres posibilitatea instituită pentru persoanele fizice de a se excepta de această obligație în situația nedeținerii de receptoare radio, art. 40 alin. 3 prevede că obligația de a achita taxa radio incumbă tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, fără a prevedea posibilitatea pentru acestea de a se excepta de la plata taxei radio și de asemenea fără a face trimitere la alineatul precedent.
Așadar, înțelesul noțiunii de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune rezultă din chiar cuprinsul Legii nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, mai precis din cuprinsul art. 40 alin. 3 din acest act normativ, în cazul persoanelor juridice fiind instituite doar
derogări legale, art. 40 alin. 6, instituindu-se astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiarele acestui serviciu.
În acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că existența unei prezumții legale dispensează de necesitate de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune, rezultând aplicabilitatea art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de deținător receptor/beneficiar al serviciului respectiv, cum apreciază instanța de fond, legiuitorul ar fi reglementat și în cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de această obligație printr-o declarație pe proprie răspundere, astfel cum a procedat în cazul persoanelor fizice.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1930/_ pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004. prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituțională în art. 31 alin. 5 din Constituția României care stabilește, printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. A. . 2 al acestui articol prevede că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit că serviciile publice radio sunt autonome. Obligația la informare a cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât și obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite, desființarea acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursă financiară pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoană fizică sau juridică - fiind cunoscut că potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, și persoana juridică este considerată cetățean.
Referitor la motivarea instanței de fond în sensul în care reclamanta nu a făcut dovada comunicării facturii reprezentând contravaloarea serviciilor prestate arată că, astfel cum a precizat în cererea de chemare în judecată, conform art. 5 din HG nr. 977/2003 "taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia prev. la art. 1 și 3 de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate. Persoanele juridice care nu încheie contracte de furnizare a energiei electrice cu societățile mandatate sau își asigură pe cont
propriu energia electrică, au obligația de a plăti taxa radio direct la S.
R. de R. .
În cazul de față, pârâta având contract de furnizare energie electrică, derularea procedurii de încasare a taxei radio, inclusiv de comunicare a facturilor s-a realizat prin intermediul Electrica Furnizare SA, astfel cum reiese din conținutul facturilor atașate cererii de chemare în judecată care prevăd printre altele, la produse și servicii facturate, și taxa radio.
În drept au fost invocate art. 299, 304 pct. 9 și 3041C.pr.civ.
Pârâtul deși legal citat, nu și-a delegat un reprezentant în instanță și nici nu și-a formulat în scris poziția procesuală.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, tribunalul în baza art. 312 alin.3 C.pr.civ. coroborat cu art. 3041C.pr.civ., îl va admite pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1 din Legea nr. 41/1994 republicată, se înființează S.
R. de R. și S. R. de Televiziune, ca servicii publice autonome de interes național, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii României.
În condițiile art. 40 alin. 3, 4 și 5 din același act normativ, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Procedura privind efectuarea controlului, constatarea contravențiilor, aplicarea sancțiunilor și penalităților de întârziere în cazul sustragerii de la plata taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b) de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabilește prin hotărâre a Guvernului.
Interpretarea coroborată a acestor texte legale duce, în opinia instanței, la interpretarea că sarcina probei este răsturnată față de dreptul comun când cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
Această interpretare decurge din dispoziția legală care impune sarcina achitării taxei fiecărei persoane juridice cu sediul în România și a punctului de vedere al Curții Constituționale care prevede că este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalități de acest serviciu să o plătească.
În cauza de față, instanța de fond nu a administrat nicio probă în acest sens, mai mult, intimata necontestând în vreun fel că ar fi beneficiat de acest serviciu, situație în care obligația de plată a respectivelor sume trebuia îndeplinită.
Nu poate fi primită, din această perspectivă, interpretarea instanței de fond în sensul că reclamanta este cea datoare să facă dovada că sunt beneficiarii serviciului și nici susținerea că între cele două părți nu există vreun contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legale, facturile emise nefiind însușite de pârâtă.
Constată că FFEE ELECTRIC FURNIZARE TRANSILVANIA NORD SA a
emis facturi fiscale pe seama pârâtei, pentru suma totală de 268,51 lei reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pentru perioada ianuarie 2010 - decembrie 2011.
Față de cele ce preced, T. ul va admite recursul cu consecința modificării sentinței în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.
În baza art. 274 C.pr.civ. reținând culpa procesuală a intimatei, o va obliga să plătească recurentului suma de 27,85 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentand taxa judiciara de timbru și timbru judiciar de 1,5 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de S. R. de R. împotriva Sentinței civile nr. 768/_, dosar nr._ a Judecătoriei T., pe care o modifică în sensul că:
Admite acțiunea civilă înaintată de reclamanta S. R. de R. împotriva pârâtei SC M. M. SRL, și în consecință:
Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 268,51 lei reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pe perioada ianuarie 2010-decembrie 2011 și penalități de întârziere calculate la data de_ .
Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 27,85 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și timbru judiciar de 1,5 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 11 Septembrie 2013
Președinte, D. T. | Judecător, F. S. B. | Judecător, Ana-SS |
Grefier, G. -C. Ț. |
Red FSB/GP 2EX/_
Jud fond .A. G. N.
| ← Decizia civilă nr. 46/2013. Pretenții | Decizia civilă nr. 694/2013. Pretenții → |
|---|
