Decizia civilă nr. 882/2013. Hotărâre care să țină loc de act autentic
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Cod operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIE Nr. 882/2013
Ședința publică de la 18 Septembrie 2013 Completul constituit din: PREȘEDINTE A. -F. D.
Judecător O. R. G. Judecător O. -C. T. Grefier D. I. D.
Pe rol judecarea recursului civil privind pe recurent-reclamant B. V. și pe intimat-pârât C. R., împotriva Sentinței Civile nr. 4928/_, pronunțată în Dosarul nr._ al Judecătoriei Turda, având ca obiect ";hotarâre care sa tina loc de act autentic";.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata-pârâtă, prin apărător, lipsă fiind recurentul-reclamant.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, tribunalul acordă cuvântul pe recurs.
Apărătorul intimatei-pârâte pune concluzii de respingere a recursului declarat de către recurentul-reclamant B. V., cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
T. UL
Reține că, prin sentința civilă nr. 4928/_, Judecătoria Turda a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul B.
V., în contradictoriu cu pârâta C. R. ca urmare a prescrierii dreptului material la acțiune.
A obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată
Asupra excepției, instanța a reținut următoarele:
Prin Titlul de proprietate nr.27720/1082/_ (f.6), numitului C. I. i s- a reconstituit dreptul de proprietate cu privire la imobilul situat în tarlaua 16 parcela 23 cu destinația teren arabil extravilan în suprafață de 7500 mp.
Prin Sentința civilă nr.2749/2008 pronunțată de Judecătoria Turda în dosar civil nr._ s-a dezbătut succesiunea dupa defunctul C. I., s-a predat succesiunea pe moștenitorii acestuia și s-a sistat starea de indiviziune indiviziune prin partaj succesoral, imobilul teren arabil în suprafață 7500 din tarlaua 16 parcela 23, înscris în Titlul de proprietate nr.27720/1082/_ revenind soției supraviețuitoare, în speță pârâta C. R. .
Prevalându-se de faptul că a încheiat cu pârâta C. R. un antecontract de vânzare-cumpărare materializat în înscrisul sub semnătură privată intitulat "contract de vânzare-cumpărare"; (f.11) având ca obiect "terenul la șes în suprafață
de 1967 m.p.";, reclamantul a promovat prezenta acțiune, solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța să oblige pârâta să încheie cu reclamantul contract autentic de vânzare-cumpărare sau în caz de refuz sentința pronunțată să țină loc de act apt de întabulare asupra porțiunii de 1967/7500 parte din imobilul din tarlaua 16 parcela 23 cu destinația teren arabil în suprafață de 7.500 mp înscris în Titlul de proprietate nr. 27720/1082/_ .
Instanța reține că în conformitate cu art. 2 alin.1 din Titlul X al Legii nr.247/2005, prin excepție de la regula consensualismului consacrată de Codul civil, terenurile pot fi înstrăinate și dobândite prin acte juridice între vii numai dacă acestea au fost încheiate în formă autentică. Prin urmare, chiar dacă vânzătorul își asumă obligația de a transfera dreptul de proprietate prin actul sub semnătură privată, efectul obligației asumate nu este cel scontat de părți, tocmai datorită obstacolului, în cazul terenurilor, impus de lege, în ce privește forma în care trebuie încheiat actul.
Din această perspectivă, analizând convenția intervenită între părți, instanța a reținut că aceasta este nulă ca act de vânzare-cumpărare, nefiind îndeplinită cerința formei autentice, însă în virtutea principiului conversiunii actelor juridice, această convenție valorează antecontract de vânzare-cumpărare, ce dă naștere unor obligații de a face în sarcina părților, respectiv de a încheia în viitor, în forma cerută de lege, contractul care să ducă la transferul dreptului de proprietate asupra terenului obiect al antecontractului.
Potrivit art. 5 alin.2 din Titlul X al Legii nr.247/2005, în situația în care după încheierea unui antecontract cu privire la un teren, cu sau fără construcții, una dintre părți refuză ulterior să încheie contractul, partea care și-a îndeplinit obligația poate sesiza instanța competentă care poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract.
Așadar, în caz de neexecutare a obligației asumate, răspunderea este contractuală iar executarea în natură a obligației de a face se asigură prin acțiunea personală având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act de vânzare
- cumpărare.
Obligației de a face îi corespunde deci dreptul de creanță care este apărat printr-o acțiune personală, supus termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul 167/1958, termen care a început să curgă din momentul încheierii convenției, respectiv_, dată pe care reclamantul a indicat-o în acțiune ca fiind cea a încheierii antecontractului, aspect necontestat de către pârâtă.
Potrivit dispozițiilor art.16 alin.1 lit. a) din Decretul nr.167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. Termenul prescripției curge așadar din momentul încheierii contractului, însă atunci când promitentul-cumpărător a preluat posesia imobilului, deținerea lui cu acordul promitentului-vânzător echivalează cu recunoașterea dreptului acestuia, în sensul art. 16 alin.1 lit. a) din Decretul 167/1958.
Martorii audiați în cauză (f.37, f.38) au învederat că de 8 ani de zile acest teren ce a făcut obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare este lăsat în paragină, nefiind lucrat de nimeni.
Deși citat cu mențiunea personal la interogatoriu (întrebarea nr. 10 din interogatoriu-f.39-40-vizând chiar împrejurarea posesiei de către reclamant a imobilului în litigiu), reclamantul nu s-a prezentat în instanță, acest fapt urmând a fi apreciat de instanță în baza dispozițiilor art. 225 Cod procedură civilă ca un început de dovadă ce va fi coroborat cu restul probatoriului administrat în cauză.
În concluzie, instanța a reținut că reclamantul nu a avut posesia bunului ce a făcut obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare, pentru a fi incidente dispozițiile art.16 alin.1 lit. a) din Decretul nr.167/1958.
Față de aceste considerente, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului apare ca întemeiată, astfel că instanța, în temeiul art. 1 din Decretul 167/1958, a admis-o și a respins acțiunea pe acest considerent.
În temeiul art. 274 alin.1 Cod procedură civilă, instanța l-a obligat pe reclamant să plătească pârâtei suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Împotriva acestei sentințe a declarat, în termen legal recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.
În motivarea cererii învederează instanței că Judecătoria a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile Decretului 167/1958, referitoarea la prescripția dreptului material la acțiune, în condițiile în care nu a pierdut niciodată posesia bunului, din perspectiva celor două elemente, material- corpus și intențional- animus.
De asemenea, arată că de la data încheierii contractului s-a comportat ca un adevărat proprietar al imobilului în litigiu și nu a abandonat niciodată bunul, la interogatoriu pârâta recunoscând că, de la data încheierii antecontractului, nu a mai fost folosit niciodată terenul.
În plus, terenul a fost transcris în registrul agricol pe numele său, plătind impozitul pentru acest teren.
Eventualele intermitențe, raportat la faptul că recurentul este plecat din țară, nu exclud continuitatea.
În drept, se invocă prevederile art. 304 pct.9 C.pr.civ.
Prin întâmpinarea formulată, intimata solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea poziției procesuale arată că reclamantul, deși a fost citat cu mențiunea personal la interogator, întrebarea a 10-a vizând chiar posesia terenului, acesta nu s-a prezentat în instanță, așa încât sunt aplicabile disp. art. 225 C.pr.civ.
Totodată, martorii audiați în cauză au arătat că de 8 ani de zile terenul în litigiu este lăsat în paragină, nefiind lucrat de nimeni, susținerile reclamantului în sens contrar nefiind dovedite.
Nu poate fi reținută împrejurarea că reclamantul nu a pierdut niciodată posesia imobilului, în condițiile în care nu a avut niciodată această posesie.
În finalul întâmpinării, intimata recunoaște faptul că, după încheierea actului, ginerele său și cumnatul reclamantului au trecut pe numele reclamantului în registrul agricol acest act, dar aceasta nu duce la concluzia că a intrat în posesia terenului.
În drept, se invocă prevederile art. 308 alin.2 C.pr.civ.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, T. ul, în baza art. 312 alin.3 C.pr.civ., îl va admite pentru următoarele considerente:
În literatura de specialitate, precum și în practica judiciară constantă s-a stabilit că intrarea promitentului cumpărător în posesia bunului imobil care face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare valorează recunoaștere din partea promitentului vânzător a existenței dreptului de a cere validarea antecontractului a cărui acțiune se prescrie.
Cu alte cuvinte, suntem în prezența unui caz de întrerupere a prescripției dreptului în discuție prin recunoaștere tacită conform prevederilor art. 16 alin.1 lit.a din Decretul 167/1958.
Așadar, se impune a se analiza dacă în cauză a operat întreruperea prescripției din perspectiva analizării celor două elemente ale posesiei, cel material ( corpus) și cel psihologic (animus).
În privința primului element acesta presupune totalitatea faptelor materiale de stăpânire, transformare și folosință exercitate direct asupra lucrului, dar se
poate materializa și în anumite acte juridice pe care posesorul le încheie cu privire la acel bun, nefiind obligatoriu ca posesorul să săvârșească toate faptele materiale și să încheie toate actele juridice prin care se obiectivează conținutul juridic al unui anumit drept real principal.
Referitor la cel de al doilea element, tot în literatura de specialitate s-a arătat că acesta constă în voința sau intenția celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar sau în calitate de titular al altui drept real, altfel spus se crede adevăratul titular al dreptului.
Cercetând probațiunea, tribunalul constată că din interogatoriul luat pârâtei reiese că aceasta nu-l cunoaște pe promitentul-cumpărător, întrucât actul a fost încheiat cu sora acestuia, care i-a dat o parte din bani pentru imobil, la momentul înscrierii terenului în registrul agricol prezentându-se soțul surorii reclamantului.
De asemenea, din declarația martorei N. A. ( f. 37 dosar fond), propusă de către pârâtă, rezultă că reclamantul, la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, respectiv în anul 2004, era plecat în străinătate, tranzacția fiind intermediată de sora sa.
Raportat la cele menționate anterior, se desprinde concluzia că reclamantul este o persoană care, la momentul tranzacției, era plecată din țară, actul și formalitățile ulterioare fiind îndeplinite prin mandatar.
În acest context al absenței reclamantului din țară, T. ul apreciază că lipsa de folosință a terenului prin neexploatarea sa agricolă sau prin needificarea unei construcții, nu echivalează cu o lipsă a posesiei, din perspectiva elementului material, atâta timp cât este înregistrat în evidențele fiscale conform certificatului de atestare fiscală (f.44 dosar fond) și în registrul agricol ca proprietar achitând impozitele, încheind așadar acte juridice.
Nu în ultimul rând, pârâta a recunoscut la interogatoriu că nu mai folosește terenul de la momentul încheierii actului.
În consecință, dacă nu există acte materiale vizibile asupra unui teren de natura celor arătate, terenul fiind lăsat în paragină, nu echivalează cu o desistare materială a bunului, raportat la cele arătate în doctrină.
Din perspectiva elementului animus, este fără dubiu că acesta
s-a manifestat ca un proprietar rațiune pentru care a și urmărit perfectarea actului autentic.
Este lipsită de relevanță neprezentarea reclamantului la interogatoriu, atâta timp cât, potrivit art. 225 C.pr.civ., din celelalte probe administrate în cauză rezultă întreruperea prescripției, așa cum s-a arătat.
Față de cele ce preced, T. ul va respinge prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința admiterii recursului, casării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cheltuielile de judecată efectuate de părți vor fi avute în vedere cu ocazia soluționării fondului cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Admite recursul declarat de reclamantul B. V. împotriva sentinței civile nr. 4928/04 decembrie 2012, dosar nr._ al Judecătoriei Turda, pe care o casează în întregime și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică din 18 septembrie 2013.
Președinte, A. -F. D. | Judecător, O. R. G. | Judecător, O. -C. T. |
Grefier, D. I. D. |
D.D. 04 Octombrie 2013 Red./Dact. OT/LM 2ex./_
Judecător fond: M. M. O. -Judecătoria Turda
| ← Decizia civilă nr. 503/2013. Hotărâre care să țină loc de... | Încheierea civilă nr. 85/2013. Hotărâre care să țină loc... → |
|---|
