Sentința civilă nr. 335/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009
| Comentarii |
|
R O M Â N I A TRIBUNALUL MARAMUREȘ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ 4204
SENTINȚA CIVILĂ NR.335
Ședința publică din 27 Februarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. | S. | -T. |
G. ier: M. | H. |
Ministerul Public reprezentat de procuror Băgeag L. de la P. de pe lângă Tribunalul Maramureș
Pe rol este pronunțarea asupra cauzei civile formulate de către reclamantele A. I. cu domiciliul în Ș., nr. 218 județul M. și P. A.
T. cu domiciliul în S. M., B-dul I., nr.4, sc.1, ap.17, județul M. în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice B.
, cu sediul în B., str. Apollodor nr.17, sector 5, având ca obiect despăgubiri-Legea nr. 221/2009.
Se constată că avocat Ș. C. în calitatea de apărător al reclamantelor A. I. și P. A. T. a depus prin serviciul registratură la data de_ copii ale certificatului de naștere și deces al numitului P. Constantin, tatăl reclamantei P. A. T. .
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc la data de_, fiind
consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință, când instanța în aceeași constituire, având nevoie de timp pentru a delibera, în baza art. 260 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea soluției pentru astăzi_, când a hotărât următoarele.
T.
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul T. ui M. la data de 5 iunie 2012 sub nr._, reclamantele A. I. și P. A. T. au chemat în judecată pe pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.
G. a F. P. a J. M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce
o va pronunța să constate în temeiul prevederilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 caracterul politic al măsurii deportării numitului P. Alexandru în fosta U.R.S.S., unde acesta a fost prizonier de război în perioada_ -_ în Lagărul nr. 7099, pentru perioada cuprinsă între_ și_, să oblige pe pârât la plata sumei de 50.000 euro reprezentând despăgubiri pentru perioada petrecută în lagăr, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantele au învederat instanței că sunt fiica și respectiv nepoata numitului P. Alexandru, care în perioada arătată a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., în lagărul 7099, sens în care se impune constatarea caracterului politic al măsurii deportării pentru perioada cuprinsă între_ -_, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 50.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Reclamantele au susținut că au cunoștință de efectele recursului în interesul legii (Decizia nr. 12/2011) cu referire la deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360/2010, dar au considerat că prin aceste decizii au fost nesocotite dispozițiile art. 1 alin. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului potrivit cărora "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului";.
S-a arătat că prevederile mai sus menționate se aplică atât bunurilor actuale, cât și valorilor patrimoniale, inclusiv creanțe în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept.
Reclamantele au învederat că este evident că intenția legiuitorului a fost aceea de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit, atât pentru persoanele condamnate politic, cât și pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleași motive, iar jurisprudența CEDO nu limitează reparația pentru prejudiciul material suportat prin condamnare și arestare nelegală doar la constatarea încălcării Convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile ce nu pot îmbrăca aspectul unor despăgubiri derizorii.
În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 221/2009 și ale art. 48 alin.
3 din Constituția României.
Acțiunea este scutită de obligația de achitare a taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor art. 5 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, cu obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată, în esență pe considerentul că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din_ a Curții Constituționale, decizie general obligatorie, opozabilă erga omnes, astfel încât după publicarea acesteia nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii. S-
a mai arătat că măsura deportării este anterioară perioadei pentru care legiuitorul a înțeles să angajeze răspunderea S. ui Român.
În probațiune au fost depuse la dosar în fotocopie înscrisuri.
La solicitarea instanței s-a procedat la efectuarea de verificări, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității comunicând că nu au fost identificate dosare sau documente pe numele lui Alexandru P. .
Analizând cererea formulată, prin raportare la materialul probator administrat în cauză și la dispozițiile legale incidente, instanța reține următoarele:
Legea nr. 221/2009 definește prin dispozițiile art. 3 măsurile administrative cu caracter politic, incluzând în sfera acestei noțiuni orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative enumerate expres de lege. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 4 din același act normativ, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Pe cale de consecință, este admisibilă constatarea caracterului politic și al altor măsuri administrative decât cele expres enumerate de lege, cu condiția ca persoanele vizate prin respectivele măsuri să fi comis fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, respectiv: "exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnarea prin forță a regimului comunist, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială";.
T. reține că Legea nr. 221/2009 are un caracter reparator și compensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, concluzie ce își are fundamentul în chiar titlul legii.
Tatăl respectiv bunicul reclamantelor, P. Alexandru, a fost prizonier de război în U.R.S.S. în perioada_ -_, în Lagărul nr. 7099, după cum relevă certificatul nr. C.T. 1713 din_ și nr. P.32 din_, eliberate de
M. Apărării Naționale, Unitatea Militară 02405 Pitești. Așadar măsura deportării, invocată de reclamante, s-a luat anterior perioadei vizate de dispozițiile Legii nr. 221/2009. Având în vedere și dispozițiile OUG nr.
214/1999 care instituie un sistem de drepturi pentru cei care în perioada 6 martie 1945-14 decembrie 1989 au fost condamnați pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, se concluzionează că situația constând în prizonierat (invocată de reclamante), nu creează vocație la drepturile prevăzute de Legea nr. 221/2009 deoarece voința legiuitorului a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. Român și autoritățile sale după 6 martie 1945, iar nu de a repara și consecințele cauzate de abuzurile armatei sovietice.
Este irelevant faptul că măsura dispusă înainte de 6 martie 1945 s-a prelungit după această dată, atâta timp cât legea se referă cu necesitate la luarea măsurii exclusiv posterior acestui moment.
Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 trebuie să fie ale S. ui Român, iar nu consecința politicii duse de alte state. Din perspectivă istorică, se reține că în 22 iunie 1941 unități ale armatei germane și române au început campania din est împotriva Uniunii Sovietice. În anii 1941 și 1942 unitățile române, sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, Cotul Donului și Stalingrad. În februarie 1943 armatele române au fost trimise în țară pentru refacere. În 1944 acestea au participat la lupte purtate inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august 1944 când mareșalul Antonescu a fost destituit. La 12 septembrie 1944 România a semnat Armistițiul cu Națiunile Unite, participarea la războiul antihitlerist încheindu-se la 12 mai 1945. Convenția de armistițiu a reprezentat un moment al legalizării dominației sovietice în Europa de Est.
Din interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a, b și c din Legea nr. 221/2009 rezultă că în ipoteza de aplicare a dispozițiilor literei a, legiuitorul a înțeles să limiteze cazurile în care se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral doar la acele situații în care acest prejudiciu a fost suferit "prin condamnare";, fiind adoptată o delimitare clară între persoanele condamnate politic și persoanele care au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic. Așadar, de dreptul prevăzut la lit. a) putea beneficia doar cel care a suferit o condamnare cu caracter politic; de dreptul prevăzut la lit. b) poate beneficia atât cel care a suferit o condamnare cu caracter politic, cât și cel care a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic; iar de dreptul prevăzut la lit. c) poate beneficia doar cel care a suferit o condamnare cu caracter politic. Prin urmare, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare presupune existența unei hotărâri judecătorești de condamnare, ceea ce nu este cazul în speță.
De asemenea, T. mai reține că prin Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din data de 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin.
(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale întrucât dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Curtea a remarcat un paralelism de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Prevederile art. 31 alin. 1 și alin. 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, stabilesc caracterul definitiv și obligatoriu al deciziei prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, respectivele dispoziții încetându-și efectele la 45 de zile de la publicare. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, se constată că în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de Legea nr. 221/2009 care să permită acordarea de daune morale.
În mod constant jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a relevat că nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice anterioare, dar dacă aleg să acorde despăgubiri, această reparație trebuie să fie efectivă. Așadar statele au drept de opțiune în problematica despăgubirilor pentru înlăturarea sau compensarea efectelor respectivelor măsuri.
Prin decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a arătat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Primul articol din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în
Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
De asemenea, Curtea Constituțională a arătat că prevederile art.5 alin. 1 lit.a din Legea nr. 221/2009 nu au generat o speranță legitimă la acordarea despăgubirilor morale, deoarece atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (cauza Pincova și Pinc contra Cehiei), iar speranța legitimă în dobândirea proprietății nu subzistă dacă există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțe naționale. S-a mai reținut că prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
De asemenea, T. mai reține că prin decizia nr. 15 din 12 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 837 din 12 decembrie 2012, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009. Decizia este obligatorie, potrivit prevederilor art. 330 indice 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că Legea nr. 221/2009 reprezintă un act normativ ce vine în completarea celorlalte acte normative emise în scopul înlăturării consecințelor condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Atât deportarea, cât și prizonieratul au fost consecințe ale războiului și ale poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariției statului comunist, dar menținute de acesta. Este adevărat că atât Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective și asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluși în aceeași categorie și prizonierii de război. Norma de trimitere din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul- lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999,
aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare] este însă de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Or, Curtea a arătat că aceasta înseamnă că legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6 martie 1945 -
22 decembrie 1989, de către fosta miliție sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art. 1 alin. (2) și art. 3 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, fie trebuie constatat de o instanță judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art. 1 alin. (4) din aceeași lege. Aceasta înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunțată, respectiv luată în perioada de referință a legii (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) pentru fapte prin săvârșirea cărora s- a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Înalta Curte a mai relevat că așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței constituționale, legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit.
Raportat la toate aceste considerente, cererea reclamantelor va fi respinsă.
De asemenea, se va respinge solicitarea pârâtului de obligare a reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată, raportat la împrejurarea că nu s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli, în condițiile art. 274 Cod procedură civilă și ale art. 1169 din Codul civil de la 1864.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE:
Respinge acțiunea formulată de reclamantele A. I., domiciliată în Ș. nr. 218, județul M. și P. A. T., domiciliată în S. M., bd. I. bloc 4 sc.1 ap.17, județul M., în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul procesual ales la D. G. a F.
P. a J. M., în B. M., A. S. nr. 2A, județul M. . Respinge cererea pârâtului de obligare la cheltuieli.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședință publică azi,_ .
PREȘEDINTE GREFIER
S. -T. A. H. M.
Red./dact. S.T.A 5 ex./_
| ← Încheierea civilă nr. 105/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009 | Decizia civilă nr. 3561/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009 → |
|---|
