Cerere de acordare a despăgubirilor pentru un imobil ce nu poate fi restituit în natură. Respingere ca prematură
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 193/A din 6 februarie 2015
Prin sentinţa civilă nr. 421 din 12 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. .../117/2014 s-a admis excepţia prematurităţii invocată de către pârâta Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor şi, în consecinţă a fost respinsă ca prematură cererea formulată de către reclamantul N.I. împotriva pârâtei Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut, cu privire la excepţia prematurităţii, că aşa cum s-a arătat de către pârâta Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor, în virtutea art. 34 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, deciziile emise putând fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării, potrivit art. 35 alin. 1 din aceeaşi lege.
Alineatul 2 al aceluiaşi articol, menţionat anterior, stabileşte că doar în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenul arătat, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.
Cu alte cuvinte, legiuitorul român, ca urmare a pronunţării C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, care a statuat că mecanismul de despăgubire sau de restituire este ineficient, fiind imperativ ca statul să ia de urgenţă măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză, a acordat prioritate soluţionării pe cale administrativă a cererilor de restituire a imobilelor preluate abuziv, stabilind un termen mai îndelungat în vederea acordării măsurilor reparatorii, toate aceste măsuri fiind luate sub controlul Comitetului Miniştrilor, conform art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamantul, în calitate de cedent, s-a prevalat de faptul că, deşi a fost întocmit raportul de evaluare, la momentul 13 septembrie 2011, până la momentul introducerii cererii, nu a fost emis titlul de despăgubire, fiind incident astfel art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană, însă, tribunalul a apreciat că nu se poate reţine o asemenea încălcare, deoarece, potrivit aceleiaşi decizii a C.E.D.O., menţionată anterior, s-a stabilit un termen de 18 luni de la momentul pronunţării, pentru ca Statul Român să ia toate măsurile arătate, rămânând astfel în suspensie soluţionarea cererilor înregistrate la Comisie.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013 dispoziţiile acestei legi se aplică şi cererilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, Curtea Constituţională pronunţându-se doar asupra neconstituţionalităţii acestui articol, doar din perspectiva articolului 33 şi 34 din această lege şi doar în privinţa cauzelor înregistrate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ ceea ce nu este cazul în speţă.
Faţă de toate acestea, Tribunalul a admis excepţia prematurităţii, respingând acţiunea.
Cealaltă excepţie, a inadmisibilităţii, nu a fost analizată, rămânând fără obiect.
Cheltuieli de judecată nu au fost solicitate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul N.I. solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei apelate, respingerea excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecata invocata de pârâtă şi judecând pe fond cauza admiterea cererii astfel cum a fost formulată.
În motivarea apelului, apelantul a arătat că urmare Notificării nr. 23551/45 din 02.04.2003 formulată în baza Legii nr. 10/2001, emisă prin intermediul Executorului Judecătoresc în favoarea numitului Z.M. şi soţia Z.S.A. s-a emis Dispoziţia privind acordare de despăgubiri nr. 847 din 04.02.2008.
Prin dispoziţia emisă s-a constatat imposibilitatea de restituire în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. Anina, nr. 11 şi s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Legea nr. 247/2005 titlul VII.
Ulterior emiterii Dispoziţiei nr. 847/2008 întreaga documentaţie aferentă acesteia a fost transmisă către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor actualmente Comisia Naţionala pentru Compensarea Imobilelor care funcţionează pe lângă Autoritatea Naţionala pentru restituirea Proprietăţilor, cererea pentru emiterea titlului de despăgubire fiind înregistrata sub nr. 43740/CC.
Prin dispoziţia emisă s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Legea nr. 247/2005 titlul VII.
Urmare solicitărilor repetate formulate, către Autoritatea Naţională pentru restituirea Proprietăţilor, pentru soluţionarea acestui dosar la data de 13.09.2011 s-a realizat în cadrul dosarului raportul de evaluare pentru acest imobil. Raportul de evaluare a fost realizat de către expertul ANEVAR desemnat de către Autoritatea Naţională pentru restituirea Proprietăţilor a fost înregistrat la Autoritate şi acceptat atât de către aceasta cât şi de titularul dosarului. Valoarea despăgubirilor pentru acest imobil este de 639.500 lei, această valoare fiind acceptată de către Autoritatea Naţională pentru restituirea Proprietăţilor prin însuşirea raportului efectuat.
Prin efectuarea raportului de evaluare şi prin acceptarea acestuia (fără obiecţiuni) de către pârâtă consideră că, soluţionarea dosarului în ceea ce priveşte stabilirea valorii despăgubirii trebuie realizată având la bază această valoare acceptată de către părţi. Mai mult, consideră că, despăgubirea trebuie să fie realizată la valoarea reală de piaţă a imobilului, numai astfel fiind realizată o despăgubire efectivă şi reală a foştilor proprietari deposedaţi abuziv.
Potrivit art. 11 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, "valoarea construcţiilor expropriate şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţa de la data soluţionării notificării, stabilita potrivit
standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului".
Titularii dispoziţiei privind acordare de despăgubiri, respectiv Z.M. şi soţia Z.S.A. la data de 14.02.2012, prin Contractul de cesiune de drepturi nr. 7, au cesionat toate drepturile ce le revin din dosarul înregistrat la Autoritatea Naţională pentru restituirea Proprietăţilor sub nr. 43740/CC către numitul J.D.. Acesta din urmă, prin Contractul de cesiune de drepturi nr. 18/14.02.2012 a cesionat toate drepturile ce îi revin reclamantului.
Având în vedere faptul că, până la această dată cererea formulată prin care a solicitat emiterea titlului de despăgubire în condiţiile Titlului VII al Legii 247/2005 pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Anina, nr. 11, nu a fost soluţionată a înţeles să promoveze prezenta acţiune.
Consideră că, despăgubirile aferente dosarului nr. 43740/CC trebuie acordate cu respectarea dispoziţiilor articolelor din Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi aceasta deoarece noua lege privind măsurile pentru Finalizarea procesului de restituire respectiv Legea nr. 165/2013 nu se aplică în soluţionarea dosarului de despăgubire sus menţionat. Astfel, potrivit disp. art. 4 din Legea nr. 165/2013 rezultă fără echivoc faptul că, aceasta lege se aplica "cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile investite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi ..."
Având în vedere această dispoziţie legale, a precizat că, cererea care a fost formulată şi depusă în termen la entitatea investită de lege, respectiv notificarea nr. 23551/45 din 2003, şi a fost soluţionata prin Dispoziţia privind acordare de despăgubiri nr. 847/04.02.2008 emisă de Mun. Cluj-Napoca, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Mai mult, prin această Dispoziţie, prin care s-a soluţionat cererea, se dispune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Legea nr. 247/2005 titlul VII. Potrivit disp. Legea nr. 247/2005 titlul VII şi a normelor de aplicare pârâta are atribuţii doar de a stabili întinderea despăgubirilor şi de a achita aceste despăgubiri obligaţii care au fost îndeplinite doar în parte, respectiv a stabilit întinderea despăgubirilor prin evaluarea imobilului însă nu a mai achitat aceste drepturi. Prin raportare la aceste aspecte consideră că, acordarea despăgubirilor în dosarul nr. 43740/CC trebuie realizată cu respectarea dispoziţiilor Titlului VII al Legii 247/2005.
Soluţia instanţei de fond prin care a admis excepţia prematurităţii şi a respins acţiunea ca prematur introdusă este criticabilă prin raportare la următoarele aspecte:
Contextul legislativ actual şi incidenţa acestuia asupra cererii.
Dispoziţiile Legii nr. 247/2005 nu au fost abrogate în totalitate de Legea nr. 165/2013, prin aceasta lege fiind abrogate doar prevederile care aveau în vedere modalitatea de calcul a despăgubirilor şi cele prin intermediul cărora s-a instituit Comisia Centrală pentru Stabilirea efectuarea şi însuşirea raportului de evaluare de către toate părţile implicate în acest dosar de despăgubire.
Mai mult, consideră că, despăgubirea trebuie să fie realizată la valoarea reală de piaţă a imobilului, numai astfel fiind realizată o despăgubire efectivă şi reală a foştilor proprietari deposedaţi abuziv.
Analizând art. 4 din Legea nr. 165/2013, se poate observa că legiuitorul a înţeles să respecte valoarea şi puterea actelor prin care au fost soluţionate dosarele de despăgubire în speţa de faţă valoarea Dispoziţiei privind acordarea de despăgubiri nr. 847 din 04.02.2008, instituind aplicarea Legii nr. 165/2013 numai asupra situaţiilor juridice (cererilor de despăgubire) nesoluţionate de către una dintre cele trei puteri ale Statului. În speţa de faţă este în situaţia în care cererea, astfel cum a precizat şi anterior, a fost soluţionată de către entitatea legal investită.
În plus, în virtutea principiului neretroactivităţii legii, legea nouă nu se poate aplica unor situaţii juridice epuizate sub imperiul legii vechi. Cu respectarea acestui principiu,
legiuitorul stabileşte în art. 4 din Legea nr. 165/2013 că acest act normativ nu se aplică cererilor care au primit o soluţie fundamentată pe dispoziţiile legii vechi, deci a Legii nr. 247/2005.
Aceeaşi interpretare este dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 232/11.05.2013 prin care se statuează, cu valoare de principiu că "Legea noua nu poate, fără a retroactiva să se aplice şi situaţiilor litigioase rezolvate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Chiar dacă principiul puterii de lucru judecat nu este un principiu constituţional, încălcarea lui contravine principiului separaţiilor puterilor în stat, întrucât legiuitorul nu poate desfiinţa hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, intervenind astfel în procesul de realizare a justiţiei.
Nu este posibilă o soluţie contrară celor arătate mai sus, deoarece s-ar aduce atingere gravă principiului securităţii juridice, consacrat de CEDO în cauzele Padureanu contra Roamaniei, Viasu contra României şi altele. În plus, chiar în cauza Maria Atanasiu contra României, ale cărei principii se vor a fi puse în aplicare prin adoptarea Legii nr. 165/2013, România este sancţionată pentru nerespectarea principiului securităţii juridice, prin lipsa de previziune şi stabilitate a normelor a căror respectare se impune cetăţenilor.
Art. 4 din Legea nr. 165/2013 nu poate fi interpretat în contradicţie cu principiul stabilităţii juridice. Astfel, acest articol trebuie înţeles în sensul că Legea nr. 165/2013 se aplică numai situaţiilor juridice născute sub imperiul său. În cazul unei cereri de retrocedare cu privire la care unele aspecte litigioase au fost soluţionate irevocabil, cum este în cazul de faţă, sub imperiul Legii nr. 247/2005 dispoziţiile Legii nr. 165/2013 sunt incidente numai cu privire la chestiunile rămase nesoluţionate.
În concluzie, consideră că, pârâta trebuie să recunoască efectele Dispoziţiei privind acordare de despăgubiri nr. 847 din 04.02.2008 de stabilire a modalităţii de calcul a despăgubirilor precum şi efectele raportului de evaluare, iar despăgubirile aferente dosarului nr. 43740/CC trebuie acordate cu respectarea dispoziţiilor articolelor din Titlului VII al Legii 247/2005.
Neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale avute de instanţă în momentul admiterii excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată.
Instanţa de fond când a admis excepţia prematurităţii a avut în vedere dispoziţiile art. 4 prin raportare la art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, dispoziţii care nu ar fi trebuit aplicate deoarece astfel cum a precizat anterior încalcă principiul neretroactivităţii legii.
Aspectele invocate cu privire la aceste dispoziţii legale au fost confirmate de Curtea Constituţionala a României, care cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art.4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.
Astfel, dacă aceste dispoziţii legale nu se aplică acţiunilor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu atât mai puţin se aplică acţiunilor care au fost soluţionate anterior intrării în vigoare acestei legi.
În speţa de faţă, astfel cum a precizat mai sus, cererea a fost formulată şi depusă în termen la entitatea investită de lege şi a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 847/2008 emisă de Primarul Mun. Cluj-Napoca, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Mai mult, aceasta Dispoziţie prin care s-a soluţionat cererea s-a dispus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv în baza Legea nr. 247/2005 titlul VII.
Prin Decizia nr. 88/27 februarie 2014 Curtea Constituţională a stabilit că sunt constituţionale prevederile art. 4 din Legea nr. 165/2013 în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.
Restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de către un regim face ca statul să îşi asume responsabilitatea realizării unui cadru eficient pentru realizarea mecanismului de restituire. Astfel, statul ocupă o poziţie importantă chiar şi în cazul în care nu este parte în proces, fiind cel îndrituit să adopte şi să aplice legislaţia necesară.
Aşadar, aplicarea retroactivă a termenelor prevăzute de noua legislaţie are ca efect amânarea rezolvării cauzelor aflate pe rolul instanţelor şi obligarea persoanelor care au fost diligente în a se adresa justiţiei la suportarea unei sarcini suplimentare fată de, deja, cunoscuta inactivitate a autorităţilor. Din această perspectivă, Curtea a constatat că aplicarea retroactivă a intervenţiei legislative determină o influenţare a rezultatului procesului, precum şi un dezavantaj substanţial între părţile din proces.
În situaţia de faţă, organele competente în materia retrocedărilor trebuiau să-şi organizeze activitatea în aşa manieră încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, pentru a se conforma garanţiilor constituţionale instituite în favoarea cetăţenilor. Mai mult, în timp ce termenele de soluţionare a notificărilor sunt prorogate după data de 1 ianuarie 2016, posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată pentru recunoaşterea drepturilor este limitată la un termen de 30 de zile după expirarea termenului stabilit la 1 ianuarie 2016, ceea ce îngrădeşte efectiv accesul lui de a se adresa instanţelor de judecată în legătură cu o problemă a cărei rezolvare a fost solicitată organelor statului în urmă cu 15 ani.
Reclamantul a arătat că are dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Tergiversarea plăţilor şi deci a soluţionării cererilor de către pârâta până în anul 2029 pentru persoane care au fost deposedate în anii 1950, în mod evident nu poate fi considerată în termen rezonabil, precum cere Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, consideră că această tergiversare în plata despăgubirilor aferente dosarului (de mai bine 15 ani) contravine prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale ...[...]", dar şi art. (1) din Primul Protocol adiţional la aceeaşi convenţie, care prevede că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional". Aceste texte de lege, ce consacră instituţia termenului rezonabil capătă o interpretare aparte prin raportare la recunoaşterea dreptului de proprietate a unui persoane, care nu poate fi lipsită de dreptul său decât în anumite condiţii expres reglementate.
Practic, prin această modalitate de tergiversare a acordării de despăgubiri, dreptul de proprietate al reclamantului nu mai beneficiază de nicio garanţie, aceasta tergiversare fiind de natură a afecta substanţa dreptului de proprietate, cu consecinţa încălcării art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În plus prin aceste modificări legislative care duc la tergiversarea şi amânarea continua a soluţionării cererilor de despăgubire dreptul la obţinerea de măsuri reparatorii a devenit un drept iluzoriu cu consecinţa afectării dreptului de proprietate.
Astfel prin raportare la cele precizate, instanţa de fond în mod nelegal şi nefondat a admis excepţia prematurităţii.
În drept, a invocat prevederile art. 466, art. 480 NCPC.
Pârâta Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei apelate ca fiind temeinică şi legală.
Analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de apel şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 165/2013 este una administrativ-jurisdicţională, astfel că aceasta conţine şi dispoziţii de procedură, anume procedura după care vor fi soluţionate cererile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, în acest sens, Legea nr. 165/2013 are şi dispoziţii de procedură, şi prin urmare este de imediată aplicare.
Faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, care prevăd expres că dispoziţiile acestei legi se aplică şi cauzelor în curs de soluţionare cu privire la imobilele preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, o altă interpretare este greu de primit, inclusiv cu privire la dispoziţiile de drept material incidente, adică relativ la măsurile reparatorii care pot fi solicitate.
Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 88/2014 şi nr. 269/2014 ale Curţii Constituţionale şi s-a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 şi la art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.
per a contrario, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, ca de altfel întreg actul normativ, se aplică acelor cauze neînregistrate pe rolul instanţelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, pentru soluţionarea unor cereri în temeiul Legii nr. 10/2001, a Legii nr. 247/2005 şi/sau a Legii nr. 165/2013, cum este şi prezenta acţiune înregistrată la data de 19.03.2014, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.
Potrivit principiului activităţii legii, aceasta se aplică cauzelor promovate după intrarea în vigoare a respectivei legi, pentru că altfel se pune întrebarea căror cauze se aplică acea lege şi cu privire la care aspecte legea ar putea fi în vigoare. Legea trebuie interpretată în sensul ca aceasta să se aplice iar nu în sensul contrar.
Conform art. 33 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 165/2013, entităţile investite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora în termenele acolo arătate, în funcţie de numărul de cereri rămase de soluţionat.
Acest termen curge de la data de 1 ianuarie 2014. Prin urmare la data introducerii acţiunii, 19.03.2014, acest termen începuse să curgă, însă nu era împlinit, astfel că acţiunea era întradevăr prematură, în întregime, şi cu privire la îndreptăţirea la despăgubiri. După data de 1 ianuarie 2014 nu s-a solicitat indicarea numărului de cereri rămase de soluţionat, astfel că nu se cunoaşte în concret în ce termen trebuie soluţionată notificarea.
Nu ne aflăm în prezenţa unui refuz de soluţionare a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, pentru că acest din urmă act normativ nu este aplicabil, chiar dacă este norma generală în materia soluţionării cererilor de către autorităţile publice, însă dacă există o normă specială atunci aceasta are prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, aşa cum este în speţă aplicabilă Legea nr. 165/2013, ca normă specială în materia despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei de judecată în termen de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea cererii sale, însă în condiţiile normei speciale, Legea nr. 165/2013, iar nu a celei generale, Legea nr. 554/2004.
Apelantul a mai arătat faptul că prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii privind emiterea titlului de despăgubire, autoritatea administrativă i-a încălcat drepturile ocrotite prin art. 6 din C.E.D.O., precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Curtea reţine, cu privire la obligativitatea procedurii şi la faptul că noua lege este imperativă, că Legea nr. 165/2013, aşa cum a suferit modificări prin Legea nr. 368/2013, a fost rezultatul deciziei Maria Atanasiu contra României. Ceea ce reiese din această decizie pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, invocată de apelant, este doar că statul trebuie să facă efectivă procedura de despăgubire.
În Cauza Atanasiu sus indicată, la pct. 142, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, fiind statuată posibilitatea instituirii unei proceduri obligatorii, exclusive, şi prin urmare necesitatea parcurgerii acestei proceduri şi doar a acesteia pentru orice fel de despăgubiri legate de preluarea abuzivă.
În acest sens procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013 este obligatorie, prin urmare art. 1 din Protocolul nr. 1 nu este încălcat, iar din obligativitatea procedurii rezultă şi că art. 6 din C.E.D.O. nu a fost încălcat, procesul urmând a se desfăşura în condiţiile prevăzute de Legea nr. 165/2013.
Legea instituie un termen de soluţionare a cererii, iar acest termen, fiind obligatoriu, trebuie respectat, prin urmare nu se poate susţine încălcarea art. 6 din C.E.D.O.
Tot din Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României mai trebuie reţinut şi pct. 164 care menţionează că „Aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, seria A nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, § 121, CEDO 2002-II, şi Jantner, menţionată mai sus, § 34].“
Prin urmare se recunoaşte posibilitatea instituirii unei proceduri obligatorii şi exclusive şi ca o consecinţă necesitatea parcugerii acestei proceduri şi doar a acesteia, chiar dacă impune termene care pot crea aparenţa unei dilatări a procedurii şi a termenului de soluţionare.
Ceea ce reiese din ansamblul motivării Cauzei Maria Atanasiu şi alţii împotriva României este că statul trebuie să facă efectivă procedura de despăgubire şi că în această procedură statele se bucură de o anumită marjă de apreciere (pct. 166), că puterile publice sunt obligate să reacţioneze în timp util (pct. 168), iar autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din ţară, ci şi pentru a avea la dispoziţie timpul necesar pentru punerea lor în aplicare (pct. 172).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile (pct. 175 Cauza Maria Atanasiu), or o compensaţie parţială poate fi şi cea oferită în condiţiile legii speciale, chiar dacă acea compensaţie este supusă unor condiţii restrictive, inclusiv cu privire la termenele de depunere şi de soluţionare a cererii.
Curtea Europeană mai reţine că este imperativ ca statul să ia de urgenţă măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză (pct. 228 Cauza Maria Atanasiu).
Acest just echilibru se referă şi la sarcina foarte importantă pe care legislaţia în materie de bunuri imobile naţionalizate o impune bugetului de stat (pct. 227 Cauza Maria Atanasiu), ceea ce poate crea necesitatea temporizării procedurii prin crearea unor termene care să permită suportarea acestei sarcini bugetare.
Scurtarea acestor termene pe cale pretoriană ar duce la reinstituirea acestei sarcini în condiţiile în care Curtea Europeană acceptă că este necesară păstrarea unui just echilibru între diferitele interese în cauză, inclusiv cu privire la amintita sarcină bugetară.
Afirmaţia apelantului potrivit căreia soluţionarea dosarelor nu se face în ordinea stabilită potrivit deciziei 10299 din 14.11.2012, este de natură doar de a permite apelantului să solicite remedierea acestor neregularităţi, în cazul în care există, pe calea unei acţiuni concrete, care să se refere doar la acele neregularităţi.
Invocarea de către apelant a practicii judiciare este fără relevanţă atâta timp cât în sistemul de drept românesc aceasta nu este izvor de drept. Dacă hotărârea judecătorească definitivă pronunţată de instanţa de contencios depusă la dosar, prin care a fost înlăturată excepţia prematurităţii şi s-a admis acţiunea pe fond, ar conţine argumente care să permită înlăturarea acestei excepţii, atunci aceste argumente ar putea să fie analizate şi eventual reţinute şi în prezenta cauză, însă nu este cazul, pentru că soluţionarea excepţiei nu este însoţită de motivele care au dus la aceasta.
Apelantul mai susţine că nu se aplică dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 pentru că această lege se aplică „cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile investite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi ...“
În opinia apelantului, cererea sa a fost soluţionată prin Dispoziţia privind acordare de despăgubiri nr. 847/04.02.2008 emisă de Mun. Cluj-Napoca, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.
Trebuie sesizat că însăşi apelantul se contrazice deoarece, în acelaşi context, anterior afirmaţiei că cererea a fost soluţionată, afirmă că pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Anina, nr. 11, cererea nu a fost soluţionată, astfel că a înţeles să promoveze prezenta acţiune.
Curtea reţine că cererea nu a fost soluţionată, pentru că o soluţionare presupune admiterea sau respingerea unei cereri formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în cazul admiterii presupune restituirea în natură sau acordarea efectivă de măsuri reparatorii în echivalent, adică a măsurilor finale prevăzute de legea în vigoare la momentul analizării cererii, iar nu doar emiterea unui act intermediar, cum este în cauză Dispoziţia privind acordare de despăgubiri nr. 847/04.02.2008 emisă de Mun. Cluj-Napoca.
Aceste din urmă categorie de acte pentru a fi eficace trebuie urmate de alte proceduri şi acte emise în temeiul acestora, cum ar fi cele prevăzute în trecut de Legea nr. 247/2005 sau în prezent de Legea nr. 165/2013.
De altfel, art. 3 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 165/2013 arată că „cererea ... în curs de soluţionare“ este, printre altele, pentru cazul de faţă, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, aflată în curs de soluţionare la entităţile învestite de lege sau, după caz, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Or, dacă este în curs de soluţionare, adică nu s-au acordat efectiv măsurile prevăzute de legile anterioare, cum ar fi şi cele prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu poate fi şi soluţionată în acelaşi timp, ca să nu i se mai aplice Legea nr. 165/2013.
În mod cu totul evident, dacă cererea ar fi fost soluţionată, iar reclamantul apelant ar fi obţinut măsuri reparatorii, atunci nu ar fi formulat prezenta acţiune, prin care cere ca măsurile reparatorii să fie acordate efectiv.
Chiar dacă pârâta are atribuţii doar de a stabili întinderea despăgubirilor şi de a achita aceste despăgubiri, obligaţii care au fost îndeplinite doar în parte, respectiv s-a efectuat raportul de evaluare şi acceptarea acestuia, însă plata nu s-a mai realizat, aceasta înseamnă doar că în continuare pentru a face efectivă reparaţia, adică restituirea în echivalent, trebuie urmată legea în vigoare la acest moment, anume Legea nr. 165/2013, pentru că potrivit art. 50 alin. 1 dispoziţiile din titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice dispoziţie contrară prezentei legi se abrogă.
După cum afirmă şi apelantul, dispoziţiile Legii nr. 247/2005 nu au fost abrogate în totalitate de Legea nr. 165/2013, prin această lege fiind abrogate doar prevederile care aveau în vedere modalitatea de calcul a despăgubirilor şi cele prin intermediul cărora s-a instituit Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Fondul Proprietatea.
Tocmai acest aspect este relevant, că modul de stabilire şi de acordare a despăgubirilor este în prezent exclusiv cel prevăzut de Legea nr. 165/2013, iar orice alt mod, deci inclusiv cel prevăzut de Legea nr. 247/2005 sau valoarea de piaţă, nu mai poate fi aplicat, deoarece au fost abrogate dispoziţiile legale ce le reglementau.
Legea nr. 165/2013 recunoaşte efectele produse în temeiul legii vechi, deoarece pentru cererile aflate în curs de soluţionare prevede că vor continua să fie soluţionate potrivit legii noi, deci nu înlătură efectele legii vechi ci dispune continuarea, ori continuarea presupune păstrarea efectelor.
În acest fel Legea nr. 165/2013 nu retroactivează pentru că se aplică doar cererilor nesoluţionate, şi aflate în diferite stadii de soluţionare. Nesoluţionarea poate fi şi parţială, iar nu doar totală, însă tot cu semnificaţia nesoluţionării iar nu a soluţionării, şi să aibă aceaşi finalitate, necesitatea continuării soluţionării.
Această soluţie este posibilă pentru că toate legile care prevăd măsuri reparatorii au instituit o procedură care a necesitat parcurgerea unor etape şi care au putut fi surprinse la un moment dat cronologic de intrarea în vigoare a unei legi noi.
După această logică şi Legea nr. 247/2005 ar fi o lege care retroactivează, în epoca de după intrarea ei în vigoare, dacă ne raportăm la Legea nr. 10/2001, însă şi aceasta, Legea nr. 247/2005, ca şi Legea nr. 165/2013, urmăresc doar finalizarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În acest fel nu este încălcat principiul securităţii juridice, tocmai pentru că legea nouă recunoaşte efectele produse sub legea veche şi le dă eficienţă, dar în modul prevăzut de noua lege în vederea finalizări acordării despăgubirilor.
Dispoziţiile Legii nr. 165/2013 sunt incidente numai cu privire la chestiunile rămase nesoluţionate. Prin urmare este vorba tocmai de a aplica legea nouă la aspectele rămase nesoluţionate iar nu de retroactivitatea legii noi.
Nu este vorba de aplicarea retroactivă a unor termene ci de aplicarea noilor termene aspectelor rămase nesoluţionate sub imperiul legilor vechi, aplicare care pe de altă parte este obligatorie, fiind stabilite tocmai pentru aspectele nesoluţionate şi tocmai pentru soluţionarea acestora.
În ce priveşte aspectele de neconstituţionalitate ale Legii nr. 165/2013, anume art. 4, acestea au fost analizate mai sus.
Apelantul mai susţine că, dacă aceste dispoziţii legale, ale art. 4 din Legea nr. 165/2013, nu se aplică acţiunilor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu atât mai puţin se aplică acţiunilor care au fost soluţionate anterior intrării în vigoare acestei legi.
Trebuie observat că acest aspect este real, însă reclamantul nu invocă soluţionarea printr-o hotărâre judecătorească asupra unei acţiuni, ci soluţionarea prin Dispoziţia privind acordare de despăgubiri nr. 847/04.02.2008 emisă de Mun. Cluj-Napoca.
Mai mult discuţia se mută de la prezenta acţiune care a fost introdusă exclusiv sub imperiul Legii nr. 165/2013, şi este supusă în întregime reglementărilor acesteia, deoarece nu există alte reglementări pentru genul acesta de acţiuni judiciare, or situaţia de faţă este sustrasă reglementărilor dreptului comun şi este supusă în întregime reglementărilor speciale, şi cu semnificaţia că reglementările speciale sunt obligatorii iar nu opţionale. Pe lângă aceasta mai trebuie amintit că dispoziţiile speciale invocate de reclamant, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, au fost abrogate de Legea nr. 165/2013, iar situaţia evocată de reclamant, stabilirea
despăgubirilor pentru cererile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, este reglementată exclusiv şi obligatoriu de Legea nr. 165/203.
Faptul că organele competente în materia retrocedărilor trebuiau să-şi organizeze activitatea în aşa manieră încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, este o cerinţă legitimă şi este reală şi inactivitatea autorităţilor, însă mai sus s-a stabilit că noua procedură este urmarea unei cauze-pilot în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar în aceasta s-a reţinut sarcina bugetară importantă care poate justifica şi instituirea unor termene prin noua lege.
Termenele de soluţionare a notificărilor sunt prorogate după data de 1 ianuarie 2016 tocmai pentru a uşura sarcina bugetară, însă posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată pentru recunoaşterea drepturilor a persoanelor îndreptăţite este limitată la un termen de 30 de zile pentru a asigura stabilitatea circuitului civil şi siguranţa acestuia.
Prin urmare cele două termene asigură valori diferite şi nu se poate afirma că există un dezechilibru.
În temeiul prevederilor art. 480 Cod procedură civilă cât şi al art. 466 şi urm. Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă ca nefondat apelul declarat de reclamantul N.I. împotriva sentinţei civile nr. 421 din 12.09.2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. .../117/2014, pe care o va menţine.
Notă. În acelaşi sens, Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, deciziile civile nr. 192/A din 6 februarie 2015, nr. 170/A din 4 februarie 2015 şi nr. 483/A din 19 martie 2015.
| ← Expropriere. Stabilirea despăgubirilor la valoarea imobilului... | Daune cominatorii. Unitate deţinătoare, obligată prin... → |
|---|
