Obligaţie de a face. Desfiinţare împrejmuire de plasă pe stâlpi de ţeavă
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 136/R din 11 martie 2015
Prin sentinţa civilă nr. 370/17.06.2013 a Judecătoriei Huedin, pronunţată în dosarul nr. .../242/2012, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de către pârât.
S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către C.N.C.F., SA BUCUREŞTI - Sucursala „C.R.E.I.R. CF,, Cluj, în contradictoriu cu pârâtul C.G..
Analizând actele dosarului prin prisma excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţie care a fost unită cu fondul cauzei la data de 20.05.2013 instanţa de fond a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. 1 Cod proced. civ., instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Calitatea procesuală reprezintă o condiţie esenţială pentru ca o persoană să fie parte în proces - legitimatio ad causam - condiţie care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a acţiona şi în acelaşi timp împotriva căreia se poate exercita acţiunea.
Lipsa calităţii procesuale active poate fi invocată pe cale de excepţie, care este o excepţie de fond, peremptorie sau dirimantă, absolută.
Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, calitatea procesuală fiind titlul legal care îndreptăţeşte o persoană să fie parte în proces.
Întrucât reclamantul este acela care declanşează procedura judiciară, acestuia îi revine obligaţia de a justifica calitatea procesuală, atât a sa, cât şi cea a pârâtului, obligaţie care îi incumbă şi raportat la dispoziţiile art. 112 Cod pr civ., conform cărora cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, atât obiectul, cât şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia reclamantului . Prin indicarea pretenţiei sale, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază această pretenţie, reclamantul justifică îndreptăţirea pe care o are de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât.
În speţă, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant este o acţiune în obligaţie de a face şi o acţiune în pretenţii.
Reclamantul a depus la dosar contractul de concesiune nr. MM 224/24.01.2002 încheiat între Ministerul Lucrărilor Publice şi CNCF ,,CFR,,-SA şi anexa aferentă, conform căruia terenul în litigiu se află în concesiunea sa. Întrucât potrivit art. 9 din OUG 120/1998 ,,administrarea infrastructurii feroviare, proprietate publică sau privată a statului se asigură de către o companie naţională rezultată ca urmare a reorganizării SN CFR căreia i se atribuie în concesiune, fără plata redevenţei, infrastructura feroviară publică şi care deţine în proprietate alte elemente ale infrastructurii...,, , având în vedere contractul de concesiune sus-menţionat, instanţa a apreciat că reclamanta îşi justifică calitatea procesuală activă în prezenta acţiune, astfel cum aceasta a fost formulată, astfel încât excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de către pârât a fost respinsă.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, astfel cum s-a arătat anterior, acţiunea formulată de către reclamant este o acţiune în obligaţie de a face şi o acţiune în pretenţii, astfel cum a arătat reclamanta şi în precizarea de la f. 30-31.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 6 din vechiul C.pr. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 1 din acelaşi act normativ, părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător iar potrivit art. 1169 Coc civil, cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
Faţă de dispoziţiile art. 112 coroborat cu art. 132 C pr. civ., instanţa a constatat că reclamanta nu a formulat cereri în probaţiune, limitându-se doar a arăta în precizarea depusă la dosar la f. 30-31, după cel de al doilea termen de judecată, că ,,în probaţiune anexăm extras OUG 12/1998 şi contractul de concesiune nr. MM/224/2002, cu anexe.,,.
Având în vedere considerentele expuse, raportat la textele legale menţionate, instanţa de fond a apreciat, raportat la actele dosarului, că reclamanta nu şi-a dovedit acţiunea promovată, astfel cum a fost aceasta formulată, respectiv nu a dovedit faptul că împrejmuirea executată de către pârât (fapt necontestat de către acesta în înscrisul de la f. 46-47) a fost edificată pe terenul în suprafaţă de 2665 mp., în condiţiile în care pârâtul a arătat că terenul respectiv se identifică într-o altă carte funciară (f.44-45). Întrucât reclamanta nu a dovedit
faptul că împrejmuirea respectivă a fost edificată ilegal pe terenul în suprafaţă de 1665 mp., pentru a justifica soluţionarea primului petit, instanţa a constatat că următoarele trei petite au un caracter subsidiar faţă de acesta, fiind admisibile în măsura în care primul petit este dovedit. Or, în situaţia în speţă, acţiunea nu a fost dovedită sub aspectul niciunui petit.
Instanţa de fond, în temeiul art 129 alin. 5 Cod pr. Civ., astfel cum a fost acesta modificat prin art. I pct. 13 din Legea nr. 202/2010, a depus toată stăruinţa în vederea aflării adevărului. În acest sens, la termenul de judecată din data de 20.05.2013 (f.59) instanţa a dispus citarea părţilor cu menţiunea de a indica probele de care doresc a se servi în probaţiune. Deşi reclamanta a primit citaţia cu această menţiune la data de 22.05.2013 până la termenul de judecată din data de 17.06.2013 nu a formulat cereri în probaţiune.
Instanţa nu ar fi putut dispune cu privire la alte aspecte, cu atât mai mult cu privire la probele care sunt administrate în cauză, decât cu încălcarea principiului disponibilităţii, care constă tocmai în posibilitatea părţilor de a dispune atât de obiectul procesului, adică de dreptul material, cât şi asupra mijloacelor procesuale de apărare, adică dreptul procesual, sub acest aspect dispoziţiile art. 129 alin. 5 Cod pr. Civ., privitoare la rolul activ al judecătorului, neavând eficienţă, mai ales raportat la dispoziţiile alin. 5/1 al art. 129, astfel cum a fost acesta introdus prin art. I pct. 14 din Lg. 202/2010, coroborat cu alin. 6 din acelaşi text legal. Obligaţia judecătorului de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului se exercită numai asupra obiectului dedus judecăţii şi cu respectarea principiului disponibilităţii. Aceasta, şi în considerarea dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul efectiv la un proces echitabil al părţilor, dispoziţii care au o directă aplicare în dreptul român, chiar dacă ar fi în conflict cu normele legislaţiei interne. Pentru respectarea acestui drept, ca garanţie implicită a desfăşurării procedurii unui proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudenţă principiul egalităţii armelor, principiu care impune ca fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu adversarul ei, în scopul menţinerii unui just echilibru între părţi (Hotărârea CEDO Niderost - Huber c. Elveţia, 18.02.1997, Hotărârea Kress c. Franţa, 07.06.2001). Astfel fiind, orice intervenţie din partea instanţei în exercitarea rolului activ, pentru aplicarea dispoziţiilor art. 129 C. pr. civ., cu privire la probele ce urmează a fi administrate, ar încălca tocmai acest principiu al egalităţii armelor, plasând practic o parte în dezavantaj cu adversarul ei, fapt care contrazice flagrant jurisprudenţa constantă CEDO care a statuat în Hot Dombo Beheer B.V. contra Olandei că „exigenţele egalităţii armelor , în sensul unui „echilibru ,, just între părţi are valoarea unui principiu, atât în civil, cât şi în penal,, iar în Hot Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Andreatis contra Greciei că „...statul s-a angajat să respecte principiul preeminenţei dreptului care îşi găseşte aplicarea, între altele, şi în art. 6 al Convenţiei,, în ambele hotărâri citate Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilind că ,,în diferendele opunând interese cu caracter privat , egalitatea armelor, element inerent dreptului la un proces echitabil implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi posibilitatea rezonabilă de a -şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj în comparaţie cu adversarul ei,,.
Faţă de considerentele expuse, instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată sub aspectul tuturor petitelor.
Prin decizia civilă nr. 691/A din 16.10.2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. .../242/2012, s-a admis în parte apelul declarat de reclamantul C.N.C.F. BUCUREŞTI SA - SUCURSALA "CREIR CF" CLUJ împotriva sentinţei civile nr. 370/17.06.2013 pronunţată în dosarul nr. .../242/2012 al Judecătoriei Huedin, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă C.N.C.F. BUCUREŞTI SA -SUCURSALA "CREIR CF" CLUJ împotriva pârâtului C.G. şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să desfiinţeze împrejmuirea un gard de plasă pe stâlpi de ţeavă pe linia formată din
punctele 281-280-279-278-277-276-275-274-273-271-269-267-265 conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul O.V.C..
S-au respins celelalte pretenţii ale reclamantei.
Intimatul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 19,3 lei cheltuieli de judecată la fond şi 3049,8 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că apelanta a învestit instanţa cu o acţiune privind obligarea paratului la desfiinţarea împrejmuirii cu gard de plasă pe stâlpi de ţeavă , pe laturile de la casa cantar la linia triunghi Huedin şi paralel cu linia triunghi Staţia Huedin de la macazul 27 opritor, la plata despăgubirilor în sumă de 83.870,75 lei pentru lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 2665 mp. De la data de 15.07.2010 şi pană la data de 15.10.2012 precum şi a sumei de 3106,32 lei/lună de la 15.10.2012 şi în continuare , pană la eliberarea terenului , precum şi la obligarea încheierii unui contract de închiriere pentru terenul ocupat, susţinând, în esenţă, faptul că terenul îngrădit de intimat face parte din zona CFR, iar reclamanta îl deţine în calitate de concesionar, conform contractului nr.MM/224/2002.
Contrar susţinerilor apelantei, prima instanţă şi-a exercitat pe deplin rolul activ, aşa cum este acesta reglementat de dispoziţiile art.129 C.pr.civ.
Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că procesul civil este, ca regulă generală, un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie privit în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil : cel al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii. Rolul activ al judecătorului nu poate conduce la concluzia că întreaga sarcină a probei ar cădea asupra instanţei, sau că nerespectarea de către părţi a dispoziţiilor referitoare la propunerea probelor nu ar avea consecinţe procedurale.
Aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, rolul activ al judecătorului nu înseamnă încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, iar obligaţia de a-şi proba pretenţiile incumbă reclamantei, conform art. 1169 C.civ.
În apel însă, în raport de dispoziţiile art.295 al. 2 C.pr.civ. tribunalul a încuviinţat proba cu expertiza tehnică în specialitatea construcţii, solicitată prin memoriul cuprinzând motivele de apel.
Concluziile lucrării efectuate în cauză de expert O.V.C., în urma măsurătorilor realizate la faţa locului, au fost în sensul că împrejmuirea edificată de intimat este construită în interiorul liniei de siguranţă a căii ferate, imobilul teren împrejmuit fiind parte integrantă din cel înscris în Cărţile Funciare Centrale ale Căilor Ferate nr.42, linia Oradea-Braşov, comuna XXXVI Huedin. De asemenea, el este inclus în conturul imobilului cu nr. cadastral 51479, imobil înscris în CF 51479 Huedin în favoarea Statului Roman prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, cu drept de concesiune pe o perioadă de 49 de ani în favoarea apelantei C.N.C.F. SA.
De asemenea, expertul a stabilit că, construcţiile aparţinând intimatului, gheretă cantar, cantar şi platformă pavată, sunt edificate pe terenul anterior menţionat, înscris în CF 51479 Huedin cu nr. cadastral 51479 (f.44-55), imobilul în litigiu fiind împrejmuit pe linia formată din punctele 281-280-279-278-277-276-275-274-273-271-269-267-265 de un gard de plasă de sârmă pe stâlpi de ţeavă, metalici.
Această probă, coroborată cu înscrisurile depuse în faţa primei instanţe, respectiv contract de concesiune nr.224/2002, adresele nr. 194/2010 a Staţiei Huedin si nr. 1/737/2010 a Secţiei L 3 Cluj şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2691/21.10.2005 prin care intimatul a achiziţionat de la SC Z.O. SA mijloacele fixe constând în gheretă cantar şi platformă pavată, construcţii extrafunciare, confirmă pe deplin susţinerile apelantei în sensul că, aceste mijloace fixe, precum şi gardul edificat de intimat se află pe terenul proprietatea publică a Statului Roman, aflat în concesiunea reclamantei, sens în care, în temeiul art.480 C.civ. tribunalul a apreciat ca întemeiat primul capăt din acţiunea introductivă de instanţă.
În ceea ce priveşte celelalte petite vizând obligarea intimatului la încheierea contractului de închiriere pentru terenul ocupat şi de obligare a acestuia la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, s-a constatat că prin motivele de apel, nu s-au formulat critici concrete în raport de modul de soluţionare a acestora şi nu s-au propus niciun fel de probe în susţinerea acestor cereri, probe care nu se regăsesc nici la dosarul de fond.
Or, aşa cum s-a arătat şi anterior, rolul activ al instanţei, ca principiu fundamental al procesului civil, nu trebuie confundat cu obligaţia acesteia de a administra ea însăşi toate probele cauzei deduse judecaţii, în lipsa unor diligenţe depuse de reclamant. O astfel de interpretare ar intra în contradicţie cu un alt principiu al procesului civil, cel al disponibilităţii, potrivit căruia reclamantul este cel care fixează cadrul procesual, învesteşte instanţa cu soluţionarea unei anumite cauze, iar, conform art. 129 alin. (1) Cod procedură civilă şi art. 1169 Cod civil, are obligaţia procesuală de a-şi proba pretenţiile.
Aşa fiind, în temeiul art.297 C.pr.civ., tribunalul a admis în parte apelul declarat de reclamantul C.N.C.F. BUCUREŞTI SA - SUCURSALA "CREIR CF" CLUJ împotriva Sentinţei civile nr. 370/17.06.2013 pronunţată în dosarul nr. .../242/2012 al Judecătoriei Huedin, care a fost schimbată în parte în sensul că s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă C.N.C.F. BUCUREŞTI SA - SUCURSALA "CREIR CF" CLUJ împotriva pârâtului C.G. şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să desfiinţeze împrejmuirea un gard de plasă pe stâlpi de ţeavă pe linia formată din punctele 281-280-279-278-277-276-275-274-273271-269-267-265 conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul O.V.C., s-au respins celelalte pretenţii ale reclamantei.
În raport de soluţia adoptată, în temeiul art.274 C.pr.civ., a fost obligat intimatul să plătească reclamantei suma de 19,3 lei cheltuieli de judecată la fond, constând în taxă de timbru şi timbre judiciare aferent pretenţiilor admise, şi suma de 3049,8 lei cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariu expert şi taxe judiciare de timbru şi timbre judiciare corespunzătoare petitului admis.
Împotriva acestei decizii, au formulat recurs, în termen legal, reclamanta C.N.C.F. BUCUREŞTI S.A. - SUCURSALA REGIONALA CF CLUJ şi pârâtul C. G. solicitând admiterea recursurilor aşa cum au fost formulate.
În recursul pârâtului C.G. se solicită în baza disp.art. 312 alin. 2 C.pr.civ., în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în temeiul art. 304 pct.5 C.pr.civ., fiind încălcat dreptul la apărare ai pârâtului. În subsidiar, pârâtul solicită modificarea în parte a acestei decizii, în temeiul art. 304 pct.9 C.pr.civ., în următorul sens:
- respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la desfiinţarea împrejmuirii gard de plasa de stâlpi de ţeava pe linia formata din punctele 281-280-279-278-277-276-275274-273-271-269-267-265 conform raportului de expertiza efectuat în cauza de expertul O.V.C.,
- menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei atacate şi obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică numai în ceea ce priveşte admiterea petitului 1 al acţiunii introductive, fiind pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor legale incidente.
Un prim motiv de apel se referă la încălcarea dreptului la apărare al paratului de către instanţa de apel. Principiul dreptului la apărare este unul din cele mai importante principii ce guvernează desfăşurarea procesului civil, consacrat cu valoare constituţionala (art. 24 din Constituţia României).
Tot astfel, una din cerinţele privitoare la desfăşurarea unui proces ca el sa fie echitabil, aşa cum impune art. 6 parag. 1 din Convenţia europeana a drepturilor omului este obligaţia instanţelor de judecata de a respecta dreptul la apărare al pârtilor.
Cu alte cuvinte, noţiunea de proces echitabil presupune respectarea si aplicarea principiului contradictorialităţii, cât si a dreptului la apărare, iar potrivit art. 129 alin. 1 Cod procedura civila, judecătorul are îndatorirea sa facă respectate si sa respecte el însuşi principiul dreptului la apărare si celelalte principii ale procesului civil.
Procedând la respingerea cererii formulate de pârâtul apelant de acordare a unui prim termen de judecata pentru angajare de apărător, în contextul în care paratul din luna februarie a anului 2014 a avut doua atacuri cerebrale (infarcturi cerebrale) în urma cărora a fost imobilizat la pat rămânând cu o semipareza pe partea stânga fiind internat în luna februarie si în luna aprilie 2014 (a fost operat de glaucom), în luna octombrie din 13-29 octombrie a fost internat la psihiatrie cu diagnosticul stare post infarct cerebral si în decembrie 2014 (i s-a amputat inca un deget de la picior), tribunalul a nesocotit grav dreptul la apărare al pârâtului, care se considera prejudiciat, iar hotărârea pronunţata este pentru acest motiv nelegala.
A fost încălcat dreptul la apărare reglementat de dispoziţiile art. 156 Cod procedură civilă, întrucât din examinarea dosarului reiese ca paratul C.G. nu a beneficiat de nici un termen pentru lipsă de apărare.
Amânarea judecăţii cauzei s-a dispus ca urmare a efectuării unei adrese către Biroul de expertize (încheierea din 11.10.2013), revenirii cu adresa către expertul desemnat (încheierea din 22.11.2013), lipsei raportului de expertiză, (încheierile din 07.02.2014, 20.03.2014, 17.04.2016, 29.05.2014) si comunicării expertizei cu părţile (încheierea din 11.09.2014), la termenul din 9.10.2014 (când trebuiau invocate nereguralitatile, depuse obiecţiuni la raport) instanţa a respins cererea de amânare depusa de parat la dosar în data de 03.10.2014 si a rămas în pronunţare.
Deşi instanţa a amânat pronunţarea pe data de 16.10. 2014 motivat de complexitatea cauzei, paratul nu a putut beneficia nici măcar de posibilitatea de a depune concluzii scrise fiind internat în spital la psihiatrie din data de 13.10 pana în 29.10.2014.
Aşa fiind, cererea de amânare a judecării cauzei în temeiul art.156 Cod procedură civilă formulată de parat după comunicarea expertizei îşi găsea justificarea, câtă vreme aceasta nu beneficiase deja de acest termen, cu atât mai mult cu cat anterior din cauza bolilor de care suferă care au necesitat tratament si spitalizare a fost în imposibilitate de a-si angaja un avocat (în condiţiile în care pensia de 500 lei pe care o are nu acoperă tratamentul medical.)
Este de reţinut că dispoziţiile alin. 2 al art. 156 Cod procedură civilă reprezintă o măsură de descurajare a exercitării cu rea-credinţă a drepturilor procesuale prin cereri de amânare a procesului în scopul tergiversării acestuia şi al împiedicării înfăptuirii justiţiei.
În speţă însă, nu se poate vorbi de exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, atâta timp cât paratul nu beneficiase de nici un termen pentru lipsă de apărare.
Curtea Europeană a reţinut constant „că sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi" (CEDO, Ruiz - Mateos contra Spaniei, hotărârea din 23 mai 1993).
În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel încălcând principiul contradictorialităţii şi al egalităţii armelor în procesul civil, nu a permis paratului să poată invoca nulitatea expertizei prin asistarea /reprezentarea sa de către un avocat care sa poată sa-i reprezinte si apere drepturile .
Procedând în modul arătat, tribunalul a nesocotit grav dreptul la apărare al pârâtului, care se considera prejudiciat, iar hotărârea pronunţata se vădeşte pentru acest motiv, esenţial nelegala.
Pârâtul apelant era îndreptăţit sa solicite amânarea judecaţii apelului la termenul de judecata din 09.10.2014 în contextul în care era prima cerere de acest gen si, fiindu-i comunicata prin posta expertiza, la termenul următor comunicării ar fi trebuit sa invoce nulitatea expertizei (pentru nelegala citare la expertiza, dovada de comunicare nefiind semnata
de pârât) sau să formuleze obiecţiuni, apărări pe care pârâtul si aşa intr-o stare precara de sănătate nu era în stare sa si le facă singur.
Pronunţarea hotărârii în aceste condiţii atrage nulitatea ei conform art. 105 alin. 2 Cod procedura civila.
De asemenea, pârâtul invocă efectuarea raportului de expertiză cu încălcarea dispoziţiilor art. 208 C. proc, civ., prin nelegala citare a paratului la expertiza (confirmarea de primire nu este semnata de primire), ce reprezintă o neregularitate procedurală ce poate fi invocată de partea interesată, pe calea excepţiei de nulitate a actului. Într-adevăr, neconvocarea legala a părţii la realizarea expertizei, este o omisiune sancţionată cu nulitate relativă, întrucât textul de lege menţionat are caracter dispozitiv, fiind edictat în favoarea aceluia al cărui drept a fost încălcat, astfel că nulitatea expertizei trebuie pusă în discuţie la primul termen care a urmat depunerii raportului. Dacă însă cauza nulităţii a intervenit la ultimul termen de judecată la care partea nu a fost prezenta solicitând amânarea cauzei în temeiul art. 156 C.pr.civ., motivat de faptul ca din luna februarie 2014 când a suferit doua atacuri cerebrale, si pana la momentul cererii a fost bolnav tot timpul se consideră ca nulitatea relativă poate fi invocată direct în recurs.
Pârâtul a ataşat cererii de amânare a judecaţii din data de 3.09.2014, acte - scrisoarea medicala nu pentru a justifica lipsa la acel termen cum a interpretat în mod greşit instanţa ci tocmai pentru a arata si dovedi afecţiunile de care suferă care l-au imobilizat la pat o lunga perioada de timp si care combinate cu venitului foarte mic ( are o pensie de 500 lei ), au făcut ca paratul sa fie în imposibilitate de a-si angaja mai devreme un avocat.
O altă critică vizează aplicarea greşita a legii care a condus instanţa la admiterea primului petit din acţiune.
Din probele dosarului, rezultă fără nici un dubiu, de altfel necontestat de către partea adversă, că paratul a cumpărat mijloacele fixe ghereta cântar, cântar de tonaj mare si platforma pavata - in mod legal prin contractul de vânzare-cumpărare redactat si autentificat sub nr.2691/21.10.2005 de către notar Public M.B..
Instanţa de apel îşi întemeiază soluţia în întregime pe acea expertiza topografica efectuata în apel, la care paratul nu a fost citat legal si la care datorita respingerii cererii de angajare apărător, pârâtul nu a fost în măsura sa invoce nulitatea acesteia pentru nelegala citare si nici nu a putut formula obiecţiuni.
În mod nelegal şi netemeinic, instanţa nu a cercetat regimul juridic al terenului anterior vânzării către parat si la data vânzării către pârât, înscrierile din cartea funciara nr.51479 Huedin, indicata de expert fiind făcute abia în anul 2013.
Înainte de anul 1990 vechea fabrica de zahăr din Oradea înfiinţata în anul 1968 a fost unitate socialista de stat si se numea „Întreprinderea de industrializare a sfeclei de zahăr Oradea" care s-a reorganizat în 1990 în SC Z.O. SA, mai precis prin HG 1353/1990.
Conform art.7 din HG 1353/1990 activul si pasivul întreprinderii de industrializare a sfeclei de zahăr Oradea" a fost preluat de către SC Z.O. SA. „Pe data înfiinţării societăţilor comerciale pe acţiuni, unităţile economice de stat prevăzute în anexele nr. 1.1. - 1.9., rubrica 6, se desfiinţează. Activul si pasivul unităţilor de stat desfiinţate se preiau de către societăţile comerciale înfiinţate."
La data la care au fost edificate construcţiile - mijloace fixe si anume în anul 1974-1975 de către „Intreprinderea de industrializare a sfeclei de zahăr Oradea" proprietar pe teren era statul roman şi nicidecum terenul de sub construcţii nu era concesionat reclamantei.
În altă ordine de idei, reclamanta poate fi concesionara terenului statului roman în zona caii ferate pe linia Braşov - Huedin, teren aparţinând Statului Român insa nu si a terenului pe care au fost construite mijloacele fixe construite de către „Întreprinderea de industrializare a sfeclei de zahăr Oradea".
In speţa se pune problema existentei sau nu a unui drept de superficie asupra terenului a deţinătorului construcţiilor.
Existenta dreptului de superficie, ca excepţie de la efectul achizitiv al accesiunii imobiliare artificiale, este recunoscuta indirect de dispoziţiile art.492 C. civ. Prin acest text de lege se instituie o prezumţie relativa de proprietate asupra construcţiilor amplasate pe teren în favoarea proprietarului terenului, cel care a edificat construcţia putând face dovada contrara, respectiv ca aceste construcţii nu sunt proprietatea titularului dreptului de proprietate asupra terenului. Făcând aceasta dovada contrara, cel care deţine o construcţie edificata pe terenul altuia devine titularul unui drept de superficie. Mai târziu, dreptul de superficie a fost menţionat în art. 11 din Legea nr. 115/1938. De asemenea, art. 22 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctiva enumera printre drepturile exceptate de la aplicarea prevederilor acestui decret si dreptul de superficie. Dreptul de superficie este, potrivit definiţiei date de practica judiciara si de literatura de specialitate, un drept real imobiliar, dezmembramânt al dreptului de proprietate, asupra unui teren, si care consta în dreptul de proprietate al unei persoane, numite superficiar, asupra construcţiilor sau plantaţiilor edificate pe terenul altei persoane, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosinţa.
Asa fiind, rezulta ca, în cazul acestui drept real imobiliar, se suprapun doua drepturi de proprietate, respectiv dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiilor sau plantaţiilor edificate si dreptul de proprietate asupra terenului pe care s-au edificat aceste construcţii si care aparţine altei persoane decât constructorul. În lumina acestor considerente, existenta dreptului de proprietate asupra construcţiei situate pe terenul altei persoane, dobândit cu orice titlu, exclude prin ipoteza intervenirea mecanismului accesiunii. În acelaşi timp, existenta acestui drept atrage dupa sine în mod obiectiv necesar, deoarece în caz contrar nu ar putea fi exercitat, un drept de folosinţa asupra terenului respectiv, aceste drepturi concretizând dreptul real de superficie. Asadar, constructorul are, în ce priveşte terenul altei persoane, doar posesia si folosinţa, atributul dispoziţiei rămânând la proprietarul terenului, ceea ce îi conferă caracterul de dezmembramânt al dreptului de proprietate. Din acest motiv, dreptul se superficie trebuie privit si prin prisma garanţiilor impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Moculescu contra României, hotărârea din 2 martie 2010.
Dreptul de superficie poate lua naştere în temeiul legii, prin titlu sau uzucapiune. În aceste condiţii, chiar daca între proprietarul construcţiei si cel al terenului nu a intervenit o Convenţie prin care cel din urma sa consimtă la grevarea terenului sau cu anumite sarcini, situaţie care se regăseşte si în cauza, se admite pe baza interpretării raţionale a tezei finale a art. 492 cod civil ca, dobândind un drept de proprietate asupra construcţiei, în patrimoniul deţinătorului acestuia se naşte ope legis un drept de superficie, constând în dreptul de proprietate asupra construcţiei si de folosinţa asupra terenului, pe durata existentei construcţiei.
SC Z.O. SA, forma în care s-a reorganizat în 1990 „Întreprinderea de industrializare a sfeclei de zahăr Oradea" a fost ope legis titulara dreptului de folosinţa asupra terenului menţionat mai sus, pe durata existentei construcţiilor, paratul odată cu cumpărarea construcţiilor - ghereta, cântar de mare tonaj si platforma pavata - mijloace fixe , dobândind implicit acest drept de superficie asupra terenului de sub mijloacele fixe.
Dreptul de superficie asupra terenului din speţa fiind dobândit ope legis de către fabrica de zahăr de la Oradea care a construit în anul 1974-1975 este construcţii, statul roman nu avea cum sa includa si acest teren în contractul de concesiune nr.224/2002 invocat de reclamanta, întrucât dreptul de superficie al fabricii de zahăr Oradea era preexistent si exista pe toata durata existentei mijloacelor fixe.
Desi în contractul de vânzare cumpărare încheiat intre SC Z.O. SA nu se face referire la suprafaţa de teren de sub bunurile care se vând, pârâtul a intrat efectiv în posesia acestor bunuri amplasate pe teren ca si cumpărător de buna credinţa, de la data contractului. O posesie de drept a bunurilor situate pe acest teren, implica si o folosire cu buna credinţa a suprafeţei de
teren pe care sunt amplasate aceste bunuri imobile, întrucât utilizarea fireasca a unui bun imobil presupune si folosirea suprafeţei de teren pe care este amplasat acel bun. Astfel ca, în mod firesc exercitându-si dreptul de proprietar asupra construcţiilor edificate pe teren paratul foloseşte în mod implicit si terenul pe care sunt amplasate construcţii, asa cum rezulta din expertiza efectuata în cauza paratul foloseşte exclusiv suprafaţa de teren de sub ghereta , cântar de mare tonaj si platforma pavata care se extinde citez „pe întreaga suprafaţa a imobilului procesual."
Aşadar, importantă este împrejurarea că, la data edificării în 1974-1975 a construcţiilor - mijloace fixe de către fabrica de zahăr Oradea care ia acea data era unitate economica socialista de stat, terenul se afla în proprietatea statului roman, conjugat cu dreptul de superficie al vânzătoarei SC Z.O. SA preexistent contractului de concesiune invocat de reclamanta si cu buna-credinţă a paratului care nu a făcut decât sa împrejmuiască exclusiv mijloacele fixe cumpărate pentru a evita vandalizarea acestora, soluţia adoptată de către instanţa de apel, în sensul admiterii petitulul 1 din acţiune este greşita.
În recursul reclamantei C.N.C.F. BUCUREŞTIS.A. - SUCURSALA REGIONALĂ CF CLUJ se solicită admiterea acestuia, desfiinţarea în parte a deciziei civile atacate, modificarea deciziei în sensul admiterii acţiunii si pentru despăgubiri în valoare de 83.870,75 lei (lipsa de folosinţa a terenului în suprafaţa de 2.665 mp calculaţi din data de 15.07.2010 si pana la data de 15.10.2012) a sumei de 3.106,32 lei/luna de la data de 15.10.2012 si în continuare pana la eliberarea completa a terenului, obligarea pârâtului sa încheie un contract de închiriere pentru terenul ocupat si diferenţa de cheltuieli de judecata în valoare de 4.992,43 lei (fond si apel).
In cazul în care instanţa constată ca în cauza nu se aplica prevederile art.312 alin.5 C.pr.civ., reclamanta solicită admiterea recursului si schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii asa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecata în valoare de 8.061,53 lei (fond si apel).
De asemenea, în temeiul art.287 alin.3 C.pr.civ coroborat cu art.201 si următoarele din C.pr.civ. solicită efectuarea unei expertize în prezenta cauza.
În motivarea recursului reclamanta arătat că în mod eronat instanţa de apel a admis în parte apelul declarat doar pentru desfiinţarea împrejmuirii cu gard de plasă pe stâlpi de ţeavă, reclamanta respectând întru-totul dispoziţiile art.112 C.pr.civ., dovedindu-si fiecare capăt de cerere cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei împreuna cu cererea introductiva de instanţa si în alte acte depuse la dosarul instanţei în fond si apel.
Reclamanta susţine că a dovedit toate aceste fapte duna cum urmează:
- cu calculul efectuat în acţiunea introductiva pentru despăgubiri;
- cu contractul de Concesiune nr. MM224/2002, s-a dovedit dreptul nostru de concesiune/ administrare asupra acestui teren ;
- anexa nr.4 din Dispoziţia nr.83/09.09.2008 a Directorului General al CNCF "CFR" SA din care reiese tariful minim de pornire al licitaţiilor/negocierilor pentru terenuri, în relaţiile cu terţi. De asemenea, s-a dovedit un fapt de care de instanţa de fond si apel nu a ţinut seama la pronunţarea hotărârii, si anume tocmai faptul ca pe acest teren de 2.665 mp se afla mijloacele fixe proprietatea paratului si acest teren nu a putut fi exploatat în condiţii legale, respectiv închiriat.
In acest sens, reclamanta a reiterat că, contrar reţinerilor făcute de instanţa de fond în sentinţa si de instanţa de apel în decizie, nu se poate afirma ca nu a făcut dovada acestor despăgubiri.
A susţinut reclamanta aceasta deoarece inclusiv din acţiunea introductiva de instanţa, cat si din actele depuse în probaţiune reiese modul de calcul al acestora. De asemenea, prin apelul declarat în cauza, reclamanta a solicitat admiterea efectuării unei expertize .
In cazul în care, instanţa de apel nu era lămurită cu calculul acestor despăgubiri solicitate paratului, se putea efectua în cauza si o expertiza contabila.
De asemenea, fata de toate dovezile depuse în probatiune, instanţa trebuia sa înţeleagă ca reclamanta s-a prevalat de înscrisuri în probatiune, considerând concludente, pertinente si utile judecării cauzei, făra a mai fi nevoie de administrarea si a altor probe.
In cazul în care instanţa de recurs considera ca pentru dovedirea cererii este nevoie si de alte mijloace de dovada decât înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamanta solicită în temeiul art.287 alin.3 C.pr.civ coroborat cu art.201 si următoarele din C.pr.civ. efectuarea unei expertize contabile în prezenta cauza.
De asemenea, contrar motivării instanţei de fond si apel, în baza art. 129 pct.5 C.pr.civ., judecători au îndatorirea sa stăruie pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţări unei hotărâri legale si temeinice. Mai mult ei pot ordona, din oficiu, administrarea probelor pe care le considere necesare, chiar daca părţile se împotrivesc. Ori, în speţa, daca reclamanta a considerat ca înscrisurile depuse sunt concludente si pertinente cauzei, iar instanţa nu s-a considerat lămurită cu acestea putea ordona si administrarea altor probe în baza cărora sa-si formeze convingerea pentru pronunţarea unei hotărâri, fără a încălca principiul disponibilităţii.
Datorita faptului ca paratul ocupa, fără contract de închiriere, terenul în litigiu si totodată, prin faptul ca lipseşte reclamanta de utilizarea terenului pe care sunt amplasate mijloacele fixe cumpărate, reclamanta consideră că acesta îi datorează despăgubiri, calculate conform anexei din dispoziţia mai sus arătata si obligarea acestuia la încheierea unui contract de închiriere în cazul în care nu eliberează terenul. Acest fapt al ocupări fără drept al terenului reiese din expertiza efectuata în cauza.
Terenul în litigiu este înscris în Cărţile Funciare Centrale ale Cailor Ferate (CFC) nr.42 linia Oradea - Braşov, Comuna XXXVI Huedin.
Copia certificata a harţii sau a planşelor dintr-o harta a caii ferate emise de CFC.care funcţionează în Cluj-Napoca, pe lângă Oficiul de cadastru si Publicitate Imobiliara Cluj -Biroul de Publicitate si Cadastru si Publicitate Imobiliara Cluj-Napoca , pentru Ardeal, Banat si Bucovina , constituie just titlu si face dovada deplina a dreptului de proprietate publica a Statului Roman asupra terenurilor si construcţiilor din cuprinsul sau.
Terenul în litigiu în suprafaţa 2.665 mp este proprietate tabulara a Statului Roman, dat în administrare/ concesiune CNCF "CFR" SA - Sucursala "CREIR CF" Cluj, conform Contractului de concesiune nr.MM224/2002.
Conform Contractului de Concesiune nr. MM224/2002, Compania Naţionala de Cai Ferate "CFR" SA este concesionara bunurilor care fac obiectul acestui contract, inclusiv a tronsonului de cale ferata Oradea - Braşov.
Prin acest contract se stabilesc drepturi si obligaţii specifice pentru concesionar, la art.4 aiin.1 stabilindu-se expres ca, concesionarul are dreptul de a exploata în mod direct pe riscul si răspunderea sa. bunurile care fac obiectul contractului de concesiune. Acestui drept ii corespund insa si anumite obligaţii aflate în strânsa legătura.
Conform art.6 alin.9 din contract, concesionarul are obligaţia sa reprezinte interesele concedentului, în litigiile cu terţii privind obiectul concesiunii. Conform prevederilor aceluiaşi articol, alin.4, CNCF "CFR " SA, în calitate de concesionar, are obligaţia de a întreţine bunurile proprietate publica a statului care fac obiectul contractului, si în aceasta categorie intra si tronsonul de cale ferata Oradea - Braşov.
In drept, se invocă art.299 si următoarele din C.pr.civ., art.274 C.pr.civ., art.201 si următoarele din C.pr.civ. art.858 si următoarele din Cod civil , art.1349, art.1357 si art.1528 O civil, Legea 115/1938, Legea nr.l/1868, modificata prin Legea nr.LXI/1881, Legea 12/1998, HG nr.581/1998, Legea nr.213/1998, Constituţia României, Contractul de concesiune nr. MM224/2002.
Reclamanta intimată C.N.C.F. S.A. BUCUREŞTI - SUCURSALA REGIONALĂ DE CĂI FERATE CLUJ a formulat întâmpinare la recursul formulat de pârâtul C.G. prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat (f.26-29).
În susţinerea poziţiei procesuale, reclamanta a arătat că în mod corect instanţa a respins cererea de amânare formulată de către pârât deoarece aceasta a fost depusă după depunerea expertizei şi cu vădita intenţie de a tergiversa judecarea cauzei.
Terenul în litigiu este înscris în cărţile funciare centrale ale căilor ferate (C.F.C.) nr.42, linia Oradea - Braşov, comuna XXXVI Huedin, fiind proprietatea tabulară a Statului Român şi dat în concesiune reclamantei conform contractului depus la dosar.
Pârâtul a cumpărat de la S.C. Zahărul” Oradea S.A. mijloace fixe, respectiv ghereta cântar alimentată cu energie electrică şi platforma pavată, construcţii extrafunciare şi nu terenul pe care acestea sunt amplasate.
În privinţa dreptului la superficie, acesta nu poate exista în absenţa unui act juridic sau a unui fapt juridic prin care să se constituie ori a unei dispoziţii legale.
Pârâtul intimat C.G. a depus întâmpinare la recursul reclamantei C.N.C.F. S.A. BUCUREŞTI - SUCURSALA REGIONALĂ DE CĂI FERATE CLUJ, solicitând în baza disp.art.312 C.pr.civ., respingerea recursului declarat de către recurenta reclamanta şi pe cale de consecinţă, menţinerea în parte a deciziei atacate în ceea ce priveşte respingerea petitelor de obligare la plata despăgubirilor în cuantum de 83.870,75 lei pentru lipsa de folosinţa a terenului pe perioada 15.07.2010 şi pana la data de 15.102015 si de obligare la plata sumei de 3106,32 lei/luna de la data de 15.10.2015 pana la eliberarea completa a terenului si de obligare la încheierea unui contract de închiriere pentru terenul ocupat, cu cheltuieli de judecată (f. 31 -33).
În susţinerea poziţiei procesuale, pârâtul intimat a arătat că decizia atacata este sub aspectul motivelor sub care a fost recurata de către reclamanta recurenta legala si temeinica. Instanţa de fond si cea de apel în mod temeinic si legal au respins ca nedovedite petitele de obligare la plata despăgubirilor în cuantum de 83870,75 lei pentru lipsa de folosinţa a terenului pe perioada 15.07.2010 si pana la data de 15.102015 si de obligare la plata sumei de 3106,32 lei/luna de la data de 15.10.2015 pana la eliberarea completa a terenului si de obligare la încheierea unui contract de închiriere pentru terenul ocupat.
Instanţa de apel în mod corect a reţinut ca prin motivele de apel nu s-au formulat critici concrete în raport de modul de soluţionare a acestor petite si nici nu s-au propus nici măcar în aceasta faza procesuala nici un fel de probe în susţinerea acestor cereri, probe care nu se regăsesc nici în dosarul de fond.
Or asa cum si instanţa de fond si cea de apel au reţinut, rolul activ al instanţei ca principiu fundamental al procesului civil nu trebuie confundat cu obligaţia acesteia de a administra ea insasi toate probele, în lipsa unor diligente depuse de către reclamant (instanţa de fond a citat expres reclamanta cu menţiunea de a propune probe în susţinerea actiunii insa aceasta nu s-a conformat). 0 astfel de interpretare ar intra în contradicţie cu un alt principiu al procesului civil, cel al disponibilităţii, potrivit căruia reclamantul este cel care fixează cadrul procesual, investeşte instanţa cu soluţionarea unei anumite cauze, iar conform art.129 al. 1 CPC si art. 1169 C.civ, are obligaţia procesuala de a-si proba pretenţiile.
In cererea de recurs "în temeiul art.287 al.3 coroborat cu art. 201 si urm. C.pr.civ." reclamanta recurenta solicită efectuarea unei expertize în prezenta cauza, or în recurs acesta nu poate propune administrarea probei cu expertiza. Aceasta ar fi putut solicita casarea hotărârii dacă ar fi invocat vreunul din motivele de casare prevăzute la art. 304 C.pr.civ. (pct. 1-5).Potrivit art. 305 Cod procedură civilă, în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor. De altfel susţinerile pe care reclamanta recurenta îsi întemeiază pretenţiile sunt nefondate.
Reclamanta recurentă C.N.C.F. S.A. BUCUREŞTI - SUCURSALA REGIONALA DE CAI FERATE CLUJ a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul C.G., solicitând admiterea recursului propriu şi respingerea recursului pârâtului (f.48-49).
Referitor la dreptul de superficie asupra terenului invocat de către parat, se arătă faptul ca în cazul în care acesta era dobândit, asa cum susţine acesta inca din anul 1974-1975 odată cu edificarea construcţiilor, SC Z.O. SA vindea si terenul de sub construcţiile pe care le-a vândut paratului.
Dar, asa cum bine se observa si din Contractul de vânzare cumpărare fabrica de zahăr Oradea vinde doar mijloace fixe pe care le are în proprietate si care sunt situate în baza Huedin, respectiv "ghereta cântar alimentata cu energie electrica precum si platforma pavata, construcţii extrafunciare."
De altfel, asa cum am mai arătat, terenul în litigiu este în scris în Cărţile Funciare Centrale ale Cailor Ferate (CFC) nr.42 linia Oradea - Braşov , Comuna XXXVI Huedin.
Terenul este proprietate publica a Statului Roman, dat în administrare, actualmente în concesionarea C.N.C.F. "SA, conform Contractului de concesiune nr.MM224/2002.
In conformitate cu prevederile imperative ale art.136 din Constituţia României "Proprietatea publica este garantata si ocrotita prin lege si aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale. Bunurile proprietate publica sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţa gratuita instituţiilor de utilitate publica", iar art. 861 din Codul civil, prevede ca "bunurile proprietate publica sunt inalienabile, imprescriptibile si insesizabile ".
Mai mult, conform alin.2, "proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz si nu poate fi dobândita de terţ prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de buna credinţa asupra bunurilor mobile"
Concluzionând, fata de cele arătate mai sus, precum si fata de recursul si actele depuse în probaţiune (fond si apel), se solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.
Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamantă şi de pârât, precum şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Astfel, în şedinţa publică din 11.03.2015, Curtea a invocat excepţia inadmisibilităţii criticilor din ambele recursuri care se referă la hotărârea instanţei de fond.
Conform art. 316 C.pr.civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol, iar art. 298 C.pr.civ. prevede că, dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu.
Art.137 alin.1 C.pr.civ. statuează că, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Astfel, art. 282 alin.1 C.pr.civ. prevede că, hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.
Potrivit art. 299 alin.1 şi alin.2 C.pr.civ., hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător. Recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel.
Din interpretarea acestor texte legale rezultă că obiect al recursului pot fi doar hotărârile date fără drept de apel reglementate de art.2821C.pr.civ., cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
În speţă sentinţa primei instanţe a fost supusă căii de atac a apelului astfel încât toate motivele de recurs prin care se critică direct hotărârea instanţei de fond, fără referire la decizia instanţei de apel, intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii întrucât aceasta nu poate forma obiectul recursului, excepţie care, în temeiul textelor legale mai sus menţionate urmează a fi admisă.
La termenul de judecată din data de 11.03.2015, Curtea a invocat excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs din ambele cereri de recurs care vizează netemeinicia hotărârii atacate, prin reanalizarea stării de fapt şi reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanţa de recurs, având în vedere că prevederile art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 1111şi pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, excepţie care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:
În reglementarea procedurală actuală, conform art. 304 C.pr.civ., „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate.”
Recursul este reglementat ca fiind o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv pentru ca instanţa astfel investită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat şi reapreciindu-l, lucru care este firesc câtă vreme cauza a beneficiat de o astfel de cale de atac, în speţă, apelul.
Ori, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instanţei de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, recurenţii nu mai pot beneficia de acest lucru prin promovarea recursului, această instanţă de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege.
Deşi formal cererile de recurs sunt întemeiate pe prevederile art.304 pct.5 şi pct.9 C.pr.civ., în realitate prin motivarea pe care se sprijină, recursurile nu vizează în întregime motive de nelegalitate pentru care o hotărâre poate fi casată sau modificată, ci vizează şi motive de netemeinicie a hotărârii atacate, fără să se facă o analiză a nelegalităţii deciziei instanţei de apel, limitându-se practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei, o analizare laborioasă a probaţiunii administrate în cauză şi o expunere a raporturilor dintre părţi cu terţe persoane.
Se constată, aşadar, de către Curte că, în cauză, îşi găseşte incidenţă excepţia inadmisibilităţii acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, excepţie fundamentată pe împrejurarea că, în marea lor majoritate, motivele de recurs conţin critici de netemeinicie a hotărârii recurate, reproduceri ale evoluţiei istoricului cauzei, ale stării de fapt, ale probaţiunii administrate în cauză, etc., aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 şi 11 ale art. 304 C.pr. civ., în prezent abrogate.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C.pr.civ., prin art. I pct. 1111din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ.
În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Aşa fiind, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecinţa neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.
Referitor la recursul declarat de reclamanta C.N.C.F. BUCUREŞTI S.A. -SUCURSALA REGIONALA CF CLUJ, Curtea reţine că prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr .../242/2012 la data de 28.11.2012 reclamanta C.N.C.F. SA Bucureşti -Sucursala „C.R.E.I.R CF Cluj a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.G., obligarea acestuia să desfiinţeze împrejmuirea cu gard de plasă pe stâlpi de ţeavă încastraţi în fundaţii izolate din beton, pe laturile de la casa cântar la linia triunghi Huedin şi paralel cu linia triunghi Staţia Huedin de la macazul 27 opritor; să plătească despăgubiri în valoare de 83.370,75 lei pentru lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 2665 mp de la data de 15.07.2010 şi până la data de 15.10.2012; să plătească suma de 3106,32 lei de la data de 15.10.2012 şi în continuarea până la eliberarea completă a terenului; obligarea la încheierea unui contract de închiriere pentru terenul ocupat.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin.1 C.pr.civ., „Părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia .. .să-şi probeze pretenţiile şi apărările”.
De asemenea, alin.5 al aceluiaşi text legal prevede că „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.
Conform alin.51şi alin.6 ale art.129 C.pr.civ., „Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii. În toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”.
Reclamanta fiind partea care a declanşat prezentul litigiu are, potrivit art. 1169 C.civ., obligaţia procesuală de a dovedi pretenţiile sale.
În probaţiune, reclamanta a depus următoarele înscrisuri în copie: extras din planul de situaţie al ST. Huedin şi contractul de concesiune nr. MM/224 încheiat la 24.01.2002 între MINISTERUL LUCRĂRILOR PUBLICE, TRANSPORTURILOR ŞI LOCUINŢEI, în calitate de concedent şi C.N.C.F. S.A., în calitate de concesionar având ca obiect concesionarea terenurilor proprietate publică a statului, care s-au aflat în administrarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române şi ale căror elemente concrete sunt prevăzute în Anexa nr. 1 care face parte integrantă din contract.
Curtea constată că instanţa de fond, în temeiul art. 129 alin. 5 C.pr.civ. , a depus toată stăruinţa în vederea aflării adevărului. În acest sens, la termenul de judecată din data de 20.05.2013 (f.59 dosar fond) prima instanţa a dispus citarea părţilor cu menţiunea de a indica probele de care doresc a se servi în probaţiune. Deşi reclamanta a primit citaţia cu această menţiune la data de 22.05.2013 până la termenul de judecată din data de 17.06.2013 nu a formulat cereri în probaţiune.
Obligaţia judecătorului de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului se exercită numai asupra obiectului dedus judecăţii şi cu respectarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil român.
În condiţiile în care prima instanţă şi-a exercitat pe deplin rolul activ punând în vedere reclamantei să indice probele cu care să îşi dovedească pretenţiile, instanţa nu a putut dispune altfel decât cu încălcarea principiului disponibilităţii, care constă tocmai în posibilitatea părţilor de a dispune atât de obiectul procesului, adică de dreptul material, cât şi asupra mijloacelor procesuale de apărare, adică dreptul procesual
Această soluţie s-a impus şi în considerarea dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul efectiv
la un proces echitabil al părţilor. Pentru respectarea acestui drept, ca garanţie implicită a desfăşurării procedurii unui proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa principiul egalităţii armelor, principiu care impune ca fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu adversarul ei, în scopul menţinerii unui just echilibru între părţi (Hotărârea Niderost- Huber c. Elveţia, 18.02.1997, Hotărârea Kress c. Franţa, 07.06.2001).
Aşadar, orice intervenţie din partea instanţei în exercitarea rolului activ, pentru aplicarea dispoziţiilor art. 129 C.pr.civ., cu privire la probe ar încălca tocmai acest principiu al egalităţii armelor, plasând practic o parte în dezavantaj cu adversarul ei, fapt care contrazice flagrant jurisprudenţa constantă CEDO care a statuat în Hotărârea Dombo Beheer B. V. contra Olandei că „exigenţele egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, are valoarea unui principiu, atât în civil, cât şi în penal”.
Raportat la prevederile imperative ale alin.51din art. 129 C.pr.civ., reclamanta nu poate invoca în căile de atac, respectiv în apel şi, ulterior, în recurs omisiunea instanţei de fond de a ordona din oficiu probe pe care reclamanta nu le-a propus şi nu le-a administrat în condiţiile legii astfel că motivul de nelegalitate referitor la încălcarea dispoziţiilor legale privind rolul activ al instanţei nu este întemeiat.
În privinţa recursului declarat de pârâtul C.G., Curtea constată că apelul declarat de reclamantă a fost înregistrat pe rolul tribunalului Cluj la data de 13.08.2013 şi fost comunicat cu pârâtul la data de 29.08.2013 aşa cum reiese din dovada de îndeplinire a procedurii de citare anexată la f.10 din dosarul de apel.
Pârâtul a formulat întâmpinare la cererea de apel a reclamantei care a fost înregistrată la data de 26.09.2013, iar ulterior, acesta s-a prezentat personal în faţa instanţei de apel, în şedinţa publică din 11.10.2013, când a fost încuviinţată expertiza judiciară în specialitate topografie solicitată de reclamanta apelantă (f. 17, dosar apel).
În aceeaşi şedinţă de judecată, pârâtul intimat a precizat că foloseşte terenul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare aflat la dosar întrucât a achiziţionat construcţia edificată pe acel teren.
Ulterior, prin înscrisul intitulat „poziţie procesuală”, înregistrat la data de 21.11.2013, pârâtul intimat a arătat că se opune efectuării raportului de expertiză întrucât nu este util în soluţionarea cauzei şi se opune administrării oricăror alte probe solicitate de reclamantă şi judecarea cauzei pe actele existente la dosarul cauzei (f.23 dosar apel).
La termenele de judecată ulterioare din 22.11.2013, 07.02.2014, 20.03.2014, 17.04.2014, 29.05.2014 tribunalul a amânat judecarea cauzei în vederea depunerii raportului de expertiză topografică, iar pârâtul intimat nu s-a prezentat la nici unul din aceste termene (f.24, f.27, £31, f.36, £40 dosar apel) .
La termenul de judecată din 11.09.2014 s-a constatat că la dosarul cauzei s-a depus prin registratură raportul de expertiză tehnică judiciară, iar cauza a fost amânată în vederea citării părţilor cu câte un exemplar din raportul de expertiză (f.56 dosar apel).
Ulterior, la data de 03.10.2014, pârâtul intimat C.G. a solicitat acordarea unui termen de judecată pentru angajarea unui apărător menţionând că a fost internat în spital diferite perioade de timp, având grave afecţiuni medicale, iar din această cauză nu a reuşit să îşi angajeze un apărător (f.59 dosar apel).
Anexat aceste cereri, pârâtul a depus în probaţiune scrisoarea medicală emisă de S.C.J.U. Cluj - Clinica Neurologică - Cabinet ambulatoriu, din care rezultă că pârâtul a fost consultat la data de 12.04.2014, cu diagnosticul: stare post AVC ischemic, hemipareză stg. ataxică, DZ tip II IN, neuropatie diabetică, ateromatoză carotidiană bilaterală, fiindu-i efectuat un examen neurologic şi recomandări medicale (f.60 dosar apel).
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 09.10.2014, tribunalul a constatat lipsa părţilor de la dezbateri, iar după deliberare, a respins cererea de amânare formulată de intimatul pârât având în vedere faptul că nu este justificată întrucât deşi la dosar s-a depus scrisoarea medicală s-a constatat că aceasta datează din 12.04.2014, iar apelul a fost înregistrat la data de
13.08.2013. Totodată, s-a dispus amânarea pronunţării hotărârii pentru data de 16.10.2014, instanţa având nevoie de timp pentru deliberare.
În recurs, pârâtul a anexat în probaţiune următoarele documente medicale: bilet de ieşire din S.C.J.U. Cluj-Napoca - Secţia Neurologie II din care rezultă că în perioada 12.02.2014 - 24.02.2014 pârâtul a fost internat în acest serviciu medical, iar starea la externare a fost ameliorată, bilet de ieşire din S.C.J.U. Cluj-Napoca - Secţia Psihiatrie I Acuţi, din care rezultă că pârâtul a fost internat în acest serviciu medical în perioada 13.10.2014 până la
29.10.2014, iar starea la externare este ameliorată, bilet de ieşire din S.C.J.U. Cluj-Napoca -Secţia Chirurgie vasculară II din care rezultă că pârâtul a fost internat în perioada 24.11.2014 până la 02.12.2014, iar starea la externare a fost vindecat, scrisoare medicală emisă de Unitatea judeţeană de diabet zaharat la data de 17.04.2014 (f. 8-15).
Critica pârâtului recurent privitoare la încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii şi a egalităţii de arme de către instanţa de apel prin respingerea nelegală a cererii de angajare a unui avocat este apreciată de Curte ca neîntemeiată.
Potrivit art.156 alin.1 C.pr.civ., instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată.
Textul legal mai sus invocat prevede posibilitatea acordării de către instanţă a unui termen pentru lipsă de apărare, şi nu o obligativitate în acest sens. Instanţa de judecată nu este obligată să acorde, în orice împrejurare, un nou termen de judecată, fiind îndreptăţită să respingă cererea, atunci când se urmăreşte tergiversarea cauzei
Aşa cum s-a arătat, cererea de amânare a pârâtului pentru angajarea unui avocat a fost formulată la data de 03.10.2014, după aproximativ 13 luni de la data primirii cererii de apel. Deşi a fost motivată pe împrejurarea că pârâtul a fost internat în spital diferite perioade de timp, având grave afecţiuni medicale, iar din această cauză nu a reuşit să îşi angajeze un apărător, acesta a depus în probaţiune doar scrisoarea medicală emisă de S.C.J.U. Cluj - Clinica Neurologică - Cabinet ambulatoriu, din care rezultă că pârâtul efectuat un examen neurologic şi care cuprinde recomandări medicale.
Deşi pârâtul a avut posibilitatea de a angaja un avocat încă de la momentul comunicării cererii de apel, fiind internat doar în perioada 12.02.2014 - 24.02.2014, el nu şi-a angajat un apărător până la momentul dezbaterilor pe fondul apelului care a avut loc la data de 09.10.2014, împrejurare care în mod legal a fost apreciată de tribunal ca nejustificată şi care în mod evident ar fi dus la tergiversarea soluţionării procesului.
În aceste condiţii, Curtea constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 156 alin. 1 C.pr.civ. şi, în consecinţă a respins în mod legal cererea de angajare a unui avocat formulată de pârât, nefiind încălcat principiul disponibilităţii şi al egalităţii de arme în procesul civil.
Critica recurentului referitoare la invocarea nulităţii raportului de expertiză direct în recurs pentru nelegala citare a pârâtului, sancţiune care atrage nulitatea deciziei atacate este apreciată de Curte ca nefondată.
Astfel, Curtea constată că raportul de expertiză judiciară a fost înregistrat la dosarul cauzei la data de 11.09.2014 (f.44-55 dosar apel). La raportul de expertiză este anexată recipisa de expediere a citării pârâtului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la domiciliul indicat, respectiv Cluj Napoca, str. ..., jud. Cluj (f.55 dosar apel). Este adevărat că pe recipisa de confirmare nu există semnătura pârâtului, însă există ştampila poştei cu menţiunea retur întrucât scrisoarea recomandată nu a fost ridicată de pârât.
În şedinţa publică din 11.09.2014 Tribunalul a constat că la dosar a fost depus raportul de expertiză şi a dispus amânarea cauzei în vederea citării părţilor cu un exemplar din raportul de expertiză. Conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare anexată la f.57 din dosarul de apel, pârâtului i-a fost comunicat raportul de expertiză la data de 26.09.2014.
Potrivit art.105 alin.2 C.pr.civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor anume prevăzute de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.
De asemenea, art.108 alin.3 şi alin.4 C.pr.civ., statuează că neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond. Nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt.
În speţă, presupusa neregularitate a citării pârâtului la faţa locului trebuia invocată de pârât cel mai târziu până la termenul de judecată din data de 09.10.2014, înainte de pune concluzii pe fondul apelului, însă pârâtul nu a înţeles să o invoce în termenul legal în faţa instanţei de apel motiv pentru care sancţiunea nulităţii relative nu poate fi invocată pentru prima dată în recurs. Totodată, împrejurarea că pârâtul nu a ridicat trimiterea poştală recomandată prin care a fost citat de expert îi este direct imputabilă astfel că acesta nu poate invoca presupusa neregularitate pricinuită prin propriul său fapt.
Criticile pârâtului recurent referitoare la faptul că instanţa de apel nu a cercetat regimul juridic al terenului anterior vânzării către pârât şi la data vânzării, precum şi a dobândirii dreptului de superficie de către pârât sunt apreciate de Curte ca neîntemeiate.
Astfel, în apărare pârâtul a depus contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2691/21.10.2005 de BNP M.B. încheiat între SC Z.O. SA, în calitate de vânzător şi pârât, în calitate de cumpărător, având ca obiect mijloacele fixe, proprietatea vânzătorului situate în baza Huedin din localitatea Huedin reprezentând gheretă cântar alimentată cu energie electrică, precum şi platforma pavată, construcţii extrafunciare, pentru preţul de 3.213 Ron (f. 23-24 dosar fond).
Apărarea pârâtului, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe şi a notelor de şedinţă, , a constat în aceea că terenul în litigiu este în proprietatea lui privată însă nu a avut resurse materiale pentru întabularea imobilului teren. Acest imobil are nr.top.620/1 şi este înscris în CF nr.726 Huedin, iar reclamanta este într-o confuzie cu privire la identificarea terenului (f.46-47, f.56-57).
În apel, prin întâmpinare, pârâtul a susţinut aceleaşi împrejurări, arătând în plus că Statul Român nu are cum să fie proprietar pe terenul în litigiu deoarece în cartea funciară aferentă terenului sunt menţionate persoane fizice, iar acţiunea reclamantei nu este dovedită (f.14-16 dosar apel).
Din concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert O.V.C. reiese că împrejmuirea edificată de intimat este construită în interiorul liniei de siguranţă a căii ferate, imobilul teren împrejmuit fiind parte integrantă din cel înscris în Cărţile Funciare Centrale ale Căilor Ferate nr.42, linia Oradea-Braşov, comuna XXXVI Huedin. De asemenea, el este inclus în conturul imobilului cu nr. cadastral 51479, imobil înscris în CF 51479 Huedin în favoarea Statului Roman prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, cu drept de concesiune pe o perioadă de 49 de ani în favoarea apelantei C.N.C.F. SA.
De asemenea, construcţiile aparţinând intimatului, gheretă cantar, cantar şi platformă pavată, sunt edificate pe terenul mai sus menţionat, înscris în CF 51479 Huedin cu nr. cadastral 51479, imobilul în litigiu fiind împrejmuit pe linia formată din punctele 281-280-279-278-277276-275-274-273-271-269-267-265 de un gard de plasă de sârmă pe stâlpi de ţeavă, metalici.
Aşadar această probă coroborată cu înscrisurile depuse în faţa primei instanţe, respectiv contract de concesiune nr.224/2002, adresele nr. 194/2010 a Staţiei Huedin si nr. 1/737/2010 a Secţiei L 3 Cluj şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2691/21.10.2005 prin care pârâtul a cumpărat de la SC Z.O. SA mijloacele fixe constând în gheretă cantar şi platformă pavată, construcţii extrafunciare, confirmă pe deplin pretenţiile reclamantei în sensul că, aceste mijloace fixe, precum şi gardul edificat de intimat se află pe terenul proprietatea publică a Statului Roman, aflat în concesiunea reclamantei şi nu în proprietatea altor persoane fizice aşa cum greşit a susţinut pârâtul considerent pentru care în mod legal cu respectarea prevederilor art.480 C.civ. tribunalul a constata ca fiind întemeiat primul petit din cererea de chemare în judecată.
Având în vedere faptul că pârâtul nu a înţeles să formuleze o cerere reconvenţională în faţa primei instanţe având ca obiect constatarea existenţei unui drept de superficie asupra terenului litigios, o astfel de cerere formulată pentru prima dată în faţa instanţei de recurs are caracterul unei cereri noi care este inadmisibilă prin prisma dispoziţiilor art.316 coroborat cu art.294 alin.1 C.pr.civ.
Curtea nu poate reţine susţinerea pârâtului recurent privitoare la faptul că invocarea pretinsului drept de superficie este o simplă apărare întrucât din modul de redactare a cererii de recurs rezultă în mod evident intenţia pârâtului de a sesiza instanţa de judecată cu o astfel de cerere „de existenţă a unui drept de superficie dobândit ope legis de către vânzătoarea SC Z.O. SA, iar ulterior, prin cumpărare de către pârât” în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat deja, pârâtul nu a invocat în faţa instanţelor de fond niciodată o astfel de apărare.
Pentru aceste considerente de drept, Curtea constată că în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.305 pct.5 şi pct.9 C.pr.civ. astfel încât în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. va respinge recursurile declarate de reclamanta C.N.C.F. BUCUREŞTI S.A. -SUCURSALA REGIONALĂ CF CLUJ şi, respectiv, de pârâtul C.G., împotriva deciziei civile nr. 691/A din 16.10.2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. .../242/2012, pe care o menţine ca fiind legală.
Curtea constată că atât prin cererea de recurs, cât şi prin întâmpinarea la recursul declarat de reclamantă, pârâtul a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Acesta a depus la dosarul cauzei chitanţa nr. 17/30.01.2015 emisă de Cab. Av. U.L.M. prin care se atestă plata sumei de 2000 lei de către pârât cu titlu de onorariu însă nu se menţionează dacă acesta este pentru susţinerea cererii de recurs, pentru susţinerea întâmpinării ori parţial pentru ambele cereri. În lipsa unei asemenea precizări, instanţa de recurs nu are nici un criteriu obiectiv de apreciere a cuantumului onorariului avocaţial pentru întâmpinare astfel că va respinge cererea pârâtului C.G. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.
| ← Acţiune în revendicare. Rezilierea prin acordul părţilor a... | Acţiune în pretenţii. Obligarea ROMSILVA la plata sumei... → |
|---|
