Despăgubiri morale. Persoană lipsită de libertate
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 715/A din 14 aprilie 2015
I. Prin sentinţa civilă nr. 497 din 23 octombrie 2014pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. .../117/2013 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii.
S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul R.C.H., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă a fost obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 2.500 lei cu titlu de despăgubiri morale.
S-a respins celelalte pretenţii ale reclamantului.
Cu privire la excepţiile formulate, acestea au fost respinse ca nefondate.
Potrivit prevederilor art.541 al.3 (3) C. pr. pen., reţinute ca fiind incidente în cauză, „pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.”
Ca atare, calitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice este conferită acestuia de lege, sens în care excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârât a fost respinsă.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, instanţa a apreciat de asemenea ca fiind neîntemeiată, faţă de dispoziţiile art.539 C. pr. pen. “are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.”
Astfel, textul legal citat prevede posibilitatea acordării de despăgubiri nu numai în cazul în care există o hotărâre definitivă de achitare, aşa cum a susţinut pârâtul, ci şi când privarea nelegală de libertate este stabilită prin ordonanţa procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă a instanţei de judecată.
În speţă, s-a constatat că prin Încheierea penală nr.27/17.07.2013 pronunţată de Tribunalul Alba, Secţia penală în dosar nr..../107/2013 a fost admisă propunerea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia şi s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului R.H.C. pe o perioadă de 30 de zile.
Cu aceeaşi dată, de 17.07.2013, s-a emis mandatul de arestare preventivă nr.41/2013, iar la data de 24.07.2013 orele 9,30 reclamantul a fost depistat în Cluj-Napoca, str. Primăverii nr.12, ap.4, ocazie cu care s-a întocmit procesul-verbal de depistare de către IPJ - Serviciul de Investigaţii Criminale şi s-a pus în executare mandatul de arestare.
Prin Încheierea penală nr.92/26.07.2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia -Secţia penală şi pentru cauze cu minori, urmare a admiterii recursului reclamantului, s-a dispus casarea în întregime a Încheierii penale nr.27/17.07.2013 a Tribunalului Alba, Secţia penală, anularea mandatului de arestare preventivă nr.41/17.07.2013 şi punerea de îndată în libertate a reclamantului.
În considerentele acestei hotărâri judecătoreşti s-a reţinut că propunerea de arestare preventivă a reclamantului s-a soluţionat în lipsa citării acestuia, cu toate că erau cunoscute adresele sale de domiciliu şi de reşedinţă. În această situaţie a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantului şi nu au fost respectate exigenţele minime impuse de Codul de procedură penală şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, circumscrise dreptului la un proces echitabil, aspect care a impus, în baza art.6 CEDO trimiterea cauzei spre rejudecare.
Din răspunsul comunicat instanţei la data de 07.10.2014 sub nr.5684/07.10.2014 de către IPJ Alba - Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă, rezultând că reclamantul a fost încarcerat în perioada 24.07.2013 orele 13,55 -26.07.2013 orele 13,50.
Ulterior, prin Încheierea nr.30/30.07.2013 a Tribunalului Alba, Secţia penală a fost respinsă propunerea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia privind arestarea preventivă a reclamantului, dispunându-se faţă de acesta, măsura obligării de a nu părăsi ţara pe o perioadă de 30 de zile începând cu data de 30.07.2013, impunându-i-se totodată anumite obligaţii pe durata măsurii adoptate.
Această soluţie a fost menţinută prin Încheierea penală nr.95/2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Faţă de cele expuse tribunalul a constatat că printr-o hotărâre definitivă (Încheierea penală nr.92/26.07.2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia -Secţia penală şi pentru cauze cu minori) s-a stabilit că măsura arestării reclamantului a fost nelegală, întrucât a fost adoptată cu nesocotirea dreptului la apărare şi prin aceasta, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil enunţat de art.6 CEDO, nefiind întrunite în cauză condiţiile prevăzute de lege, dispunându-se anularea mandatului de arestare preventivă şi punerea în libertate a reclamantului.
În consecinţă, nelegalitatea măsurii arestării a rezultat evident, ceea ce a atras incidenţa dispoziţiilor art.539 alin.2 Cod proc. pen., drept urmare, arestarea nelegală a reclamantului atrage încălcarea dreptului reclamantului la libertate şi obligă autorităţile la repararea prejudiciului produs.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauzele privind încălcarea prevederilor art.5 din Convenţie s-a arătat că scopul esenţial al art. 5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale şi că, în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală.
Curtea Europeană s-a pronunţat în sensul că interpretarea termenului "potrivit căilor legale", prevăzut de art. 5 alin. (1) din Convenţie are în vedere obligaţia de respectare a normelor interne procedurale şi de drept substanţial.
Or, la adoptarea măsurii arestării preventive în cazul reclamantului, dispoziţiile art. 146, 149 şi art.150 Cod procedură penală nu au fost respectate cât timp în încheierea prin care s-a dispus această măsură nu a fost soluţionată cu citarea legală a reclamantului.
În aceste condiţii, nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează în dreptul intern materia arestării preventive, atrage încălcarea art. (5) alin. (1) lit. c) din Convenţie şi dreptul reclamantului de a fi despăgubit pentru prejudiciul astfel produs.
Cu privire la prejudiciul suferit, reclamantul a invocat producerea unor daune morale pentru şocul resimţit ca urmare a arestării sale nelegale, abuzive, însă a menţionat în mod expres că nu doreşte administrarea probei testimoniale.
Cu toate acestea, instanţa a apreciat că în speţă, prejudiciul moral este indiscutabil, constând în atingerea adusă acelor valori care definesc personalitatea umană şi se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Din această perspectivă, prin privarea de libertate a reclamantului, acestuia i-au fost afectate negativ drepturile şi libertăţile fundamentale, iar suferinţele fizice şi psihice provocate de o asemenea măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
Sub aspectul cuantificării prejudiciului moral suferit, tribunalul a reţinut criteriile prevăzute de art.540 al. 1 C. pr. pen (nou), respectiv a avut în vedere cele 2 zile de arestare preventivă nelegală, precum şi valorile morale afectate. O evaluare exactă a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor s-a făcut ţinând cont de criteriile mai sus evocate şi de elementele de fapt reţinute, precum şi de principiul reparării integrale a prejudiciului suferit raportat la dispoziţiile art.998 şi urm. Cod civ.
Totodată, s-a apreciat că acordarea acestor despăgubiri nu trebuie să reprezinte o sursă de îmbogăţire fără just temei, dar în acelaşi timp să nu fie golite de conţinut dispoziţiile art.540 Cod proc. pen., şi să se acorde o satisfacţie morală reclamantului, motiv pentru care instanţa a considerat că suma de 2.500 lei răspunde acestor cerinţe, faţă de 10.833,33 lei solicitată de reclamant.
Sub acest aspect s-a mai reţinut că trimiterea făcută de reclamant la amenda judiciară în cuantum de 5000 lei care i-a fost aplicată, nu poate constitui un criteriu pentru stabilirea despăgubirilor morale în prezenta cauză.
Criteriile pe care instanţa este ţinută să le aibă în vedere sunt, aşa cum s-a arătat deja, cele prevăzute de art.540 C. pr. pen., iar cuantumul unei amenzi judiciare nu se regăseşte printre acestea. Despăgubirile acordate pentru prejudiciul moral cauzat ţin de drepturile şi libertăţile afectate prin măsura nelegală aplicată, şi de modul în care aceasta s-a răsfrânt asupra persoanei reclamantului, în timp ce cuantumul amenzilor judiciare este predeterminat de legiuitor, în raport de alte valori sociale afectate prin exercitarea conduitei sancţionate de textul ce prevede respectiva sancţiune.
În ce priveşte daunele materiale solicitate, instanţa a reţinut că acestea nu pot fi acordate.
Astfel, suma de 6600 lei achitată cu titlu de onorariu avocaţial, conform chitanţei nr.29/28.08.2013, faţă de data la care aceasta a fost emisă, nevizând dosarul în care s-a pronunţat Încheierea penală nr.27/17.07.2013 a Tribunalului Alba, Secţia penală, casată prin Încheierea penală nr.92/26.07.2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, fiind mult ulterioară momentului la care respectiva hotărâre s-a pronunţat.
Suma de 150 lei solicitată pentru cheltuielile de deplasare nu este justificată cu vreun înscris doveditor, şi oricum s-a referit la termenele de judecată din data de 30.07.2013 şi respectiv 02.08.2013, când s-a soluţionat, după casare, propunerea de arestare preventivă. Or, ceea ce a condus la prezentul demers judiciar au fost hotărârile judecătoreşti anterioare, încheierea penală nr.27/17.07.2013 a Tribunalului Alba şi încheierea penală nr.92/26.07.2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia.
În ceea ce priveşte sumele de 58,35 lei şi 12 lei, ocazionate de confecţionarea ştampilei de certificare şi de listarea şi fotocopierea înscrisurilor depuse la dosar, acestea nu reprezintă daune materiale determinate de arestarea nelegală a reclamantului, iar pentru certificarea înscrisurilor depuse nu se impunea realizarea unei ştampile.
Aşa fiind, faţă de considerentele expuse şi temeiurile legale indicate, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia inadmisibilităţii cererii, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul R.C.H., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă: a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 2.500 lei cu titlu de despăgubiri morale.
Cu toate că reclamantul a solicitat acordarea de cheltuieli de judecată, nu a indicat nici cuantumul lor şi nici în ce constau acestea, iar la dosar nu se regăsesc înscrisuri doveditoare ale unor asemenea cheltuieli, astfel încât în raport de dispoziţiile art.451,452 N. C. pr. civ., nu au fost acordate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul R.H.C., pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CLUJ.
II. Reclamantul R.H.C. a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul stabilirii compensaţiilor acordate ca despăgubiri morale la valoarea de 10.833,33 lei solicitată iniţial, acordarea unor compensaţii materiale în valoare de 6.600 lei, care să acopere prejudiciul cauzat de cheltuielile cu titlu de onorariu avocaţial, aşa cum sunt ele descrise în Nota explicativă privind contractul de asistenţă juridică nr. 29/29.07.2013, existentă la dosar şi obligarea pârâtului, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumelor datorate, prin convertirea lor în lire sterline, GBP, şi transferul sumei astfel obţinute în contul lui din Marea Britanie, deschis la ... Bank, IBAN:..., BIC: ..., deoarece locuieşte în străinătate şi nu are cont bancar în România.
În motivare, apelantul arată că sentinţa este nedreaptă pentru că a acordat despăgubiri morale în cuantum mult mai redus, comparativ cu ce a fost obligat Statul Român (de către instanţele naţionale sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului) să achite în cazuri similare
pentru violarea dreptului la libertate prevăzut de art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată şi de către România.
În cazul Creangă v. România, cazul 29226/03, CEDO, în şedinţa de Mare Cameră din 23 februarie 2012, a constatat două încălcări ale dreptului la libertate, una de doar câteva ore în 16 iulie 2003, de la ora 12 la ora 22, iar alta începând cu data de 25 iulie 2003, pentru care Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri morale în valoare de 8.000 de euro.
În ghidul de aplicare a articolului 5 din Convenţie, publicat de CEDO, se arată la capitolul „Dreptul la compensaţii pentru detenţie nelegală (articolul 5 § 5)", subcapitolul „Valoarea compensaţiei", că art. 5§ 5 nu îndreptăţeşte aplicantul la o anume valoare a compensaţiei, însă, oricum, compensaţiile care sunt neglijabile sau disproporţionate faţă de gravitatea violării nu se vor conforma cerinţelor art. 5 § 5, deoarece aceasta ar face dreptul garantat de acea prevedere teoretic şi iluzoriu, iar în încheiere se stipulează că: „ o despăgubire nu poate fi considerabil mai mică decât cea acordată de către CEDO în cazuri similare (Gonea v. Moldova, § 30; Cristina Boicenco v. Moldova, § 43) ".
Instanţa a considerat că suma de 2.500 lei, acordată ca satisfacţie morală, este corespunzătoare, însă nu a facut vreo referire la jurisprudenţa internă sau CEDO. Instanţa a afirmat că o evaluare exactă a daunelor morale nu este posibilă şi că la întinderea despăgubirilor s-a ţinut cont de cele 2 zile de arestare preventivă nelegală precum şi de valorile morale afectate. O astfel de motivare ar putea fi acceptată dacă ar avea de-a face cu un caz în premieră, însă, în speţă nu se poate vorbi de aşa ceva, astfel că instanţa ar fi trebuit să aplice în mod corespunzător jurisprudenţa internă sau CEDO pentru stabilirea despăgubirilor. Lucru pe care nu 1-a făcut.
Ori, suma de 2.500 lei, echivalentul a 550 euro, acordată de Tribunalul Cluj, este neglijabilă şi extrem de redusă, comparativ cu sumele acordate de CEDO în cazuri similare.
În acţiunea intentată împotriva Statului Român a solicitat despăgubiri morale în valoare de 10.833,33 lei. Lăsând la o parte, deocamdată, algoritmul prin care a ajuns la această suma, este important de precizat că acordarea de către instanţă a acestor despăgubiri, care nu sunt exagerate, ci sunt chiar mai reduse decât cele acordate de CEDO în situaţii similare, i-ar fi dat satisfacţie morală şi ar fi stins litigiul. Instanţa a înţeles să-i respingă pretenţiile nu prin contestarea valorii, despre care nu s-a pronunţat că ar fi nepotrivită, ci prin contestarea algoritmului de calcul al pretenţiilor, invocând faptul că o amendă judiciară nu se regăseşte printre criteriile prevăzute de art. 540 din N.C.P.P. O astfel de motivare este total lipsită de temei atâta timp cât respectivul articol, la primul alineat stipulează că „ la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori a celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538", fără însă a se individualiza în vreun fel aceste consecinţe, lăsând acest lucru la aprecierea instanţei. În acest sens, indiferent de algoritmul de calcul prezentat de el, acesta nu s-ar fi regăsit în prevederile art. 540 N.C.P.P. Ce trebuie reţinut este faptul că, reflectând profund asupra consecinţelor pe care arestarea nelegală le-a avut atât asupra sa, cât şi asupra familiei lui, şi încercând să determine o compensaţie rezonabilă pentru cele 2 zile şi 4 ore de privare abuzivă de libertate, compensaţie care să se înscrie în cadrul stabilit de CEDO, a avansat această sumă, amenda judiciară fiind menţionată doar cu titlu de referinţă, pentru comparaţie, aşa cum a arătat şi în formularea acţiunii.
Lipsite de temei sunt şi motivele invocate de instanţă pentru respingerea pretenţiilor materiale în sumă de 6.600 lei, achitată cu titlu de onorariu avocaţial.
Faptul că chitanţa nr. 29 a fost emisă la data de 28.08.2013, mult ulterioară pronunţării hotărârii nelegale, neavând nicio relevanţă. Avocatul taie chitanţa în momentul în care primeşte banii, indiferent de data întocmirii contractului de asistenţă juridică. Reclamantul a arătat că a fost arestat în 24 iulie 2013 de către Poliţia Cluj, care l-a ridicat de la domiciliul din Cluj-Napoca, fără înştiinţare prealabilă. Nu era să ia cu el, în arest, o
importantă sumă de bani pentru plata imediată a avocatului, cu atât mai mult cu cât nu avea de unde să ştie la cât se va ridica onorariul. Avocatul lui s-a deplasat de urgenţă de la Deva la Alba Iulia, pentru a-l reprezenta în instanţă. Contractul de asistenţă juridică, în formă tipărită, a fost semnat abia în data de 29 iulie 2013 (până în acel moment priorităţile absolute erau îndreptate spre apărarea sa pentru încetarea stării de lipsire de libertate) şi prevedea, pentru asistenţa şi reprezentarea juridică în dosarul .../P/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia (cel în care s-a cerut arestarea preventivă), inclusiv măsurile preventive, un onorariu de 13.200 lei. La sfârşitul lunii august 2013, primind nişte bani, a putut să facă o plată parţială, de 6.600 lei, reprezentând onorariul pentru asistenţa cu ocazia arestării preventive, aşa cum a fost menţionat pe chitanţa emisă în 28.08.2013.
Reclamantul a arătat că este adevărat că pe chitanţa menţionată nu a fost specificat în mod clar numărul dosarului în care s-a pronunţat încheierea penală nr. 27/17.07.2013, însă a fost menţionat în mod clar că plata s-a făcut ca onorariu aferent dosarului de urmărire penală 301/P/2012, pentru asistenţa la arestarea preventivă. Iar în nota explicativă existentă la dosarul cauzei, avocatul a arătat în ce au constat serviciile sale şi cum au fost ele evaluate, inclusiv pentru reprezentările în instanţă, cu menţionarea exactă a termenelor şi dosarelor având ca obiect propunerea de arestare preventivă, fiind menţionate atât dosarul .../107/2013, cât şi dosarul .../107/2013*.
În ceea ce priveşte sumele de 150 lei, 58,35 lei şi 12 lei, a arătat reclamantul că nu mai insistă în recuperarea acestora.
În drept, şi-a întemeiat apelul pe prevederile art. 466 şi următoarele din Noul cod de procedură civilă.
III. PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CLUJ a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi rejudecând, respingerea acţiunii reclamantului (în concret, respingerea petitului de acordare a unor daune morale pentru presupusa privare nelegală libertate invocată în cauză).
În motivarea apelului s-a arătat că prin sentinţa civilă atacată, instanţa de fond a hotărât printre altele, admiterea în parte a acţiunii civile formulate şi precizate de către reclamantul R.H.C., în sensul acordării în favoarea acestuia a unor despăgubiri morale în cuantum de 2.500 lei, ca urmare a constatării producerii unei erori judiciare cu caracter penal faţă de reclamant, în accepţiunea art. 5 CEDO şi art. 539 N.C.P.P. (privarea nelegală de libertate prin arest preventiv, pt. 2 zile şi 5 ore).
Hotărârea pronunţată în primă instanţă este însă nelegală şi netemeinică, din următoarele motive:
În motivarea apelului se arată, în esenţă, că în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute expres şi imperativ în dispoziţiile legale ce reglementează materia acordării de despăgubiri pentru cazurile de privare nelegală de libertate - actualmente art. 539 alin. 2 N.C.P.P. - în sensul că stabilirea caracterului nelegal al măsurii privative de libertate se face exclusiv în baza unui act oficial şi definitiv (ordonanţă, încheiere, hotărâre judecătorească) al unui organ judiciar competent (procuror, judecător, instanţă) care să constate efectiv acest lucru, reglementarea fiind similară cu cea din Codul anterior de procedură penală (art. 504 alin. 3).
În speţă însă, nu s-a stabilit în concret şi în mod definitiv un eventual caracter nelegal al arestării preventive a reclamantului R.H.C. în baza mandatului nr. 41/2013 emis de Tribunalul Alba în condiţiile precizate mai sus, ci dimpotrivă, s-a apreciat drept necesară luarea unei măsuri preventive faţă de acesta în raport cu multitudinea şi gravitatea învinuirilor aduse, cu modul de comitere a faptelor, pagubele materiale semnificative şi alte urmări produse, perseverenţa infracţională şi atitudinea sa procesuală de la acel moment. A fost însă apreciată ca oportuna luarea unei măsuri mai puţin severe - obligarea de a nu părăsi ţara, iar încheierea de luare a acesteia (nr.30/30.07.2013 a Tribunalului Alba) a rămas ulterior
definitivă prin încheierea nr. 95/02.08.2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia, rezultând deci implicit şi legalitatea măsurii preventive.
Faptul că soluţionarea propunerii de arestare preventivă s-a desfăşurat în primă instanţă cu nesocotirea unor norme procesual-penale privind modul de citare al inculpatului şi dreptul său la apărare, nesocotirea fiind însă remediată imediat pe calea ordinară de atac a recursului, prin anularea mandatului de arestare şi trimiterea cauzei spre rejudecare, nu este de natură să imprime automat şi implicit caracter nelegal măsurii preventive în sine, cu atât mai mult cu cât şi în urma rejudecării propunerii s-a luat faţă de susnumit una dintre măsurile existente în Codul de procedură penală în vigoare la acea dată.
De altfel, în cuprinsul considerentelor şi motivării încheierii nr. 92/26.07.2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia, prin care s-a dispus anularea mandatului nr. 41/2013 şi punerea în libertate a reclamantului, nu există nicio referire/menţiune la un eventual caracter nelegal al măsurii preventive anulate, ci dimpotrivă, s-a specificat în mod expres şi concret faptul că omisiunea citării la judecarea propunerii de arestare preventivă are consecinţe (doar) asupra legalităţii hotărârii astfel adoptate (f. 8 din încheierea nr. 92), iar prin urmare, hotărârea (încheierea) în cauză a şi fost casată în întregime şi trimisă spre rejudecare. În ipoteza în care instanţa de recurs ar fi constatat caracterul nelegal al măsurii în sine, singura soluţie corectă şi posibilă era constatarea expresă a nelegalităţii, şi pe cale de consecinţă, respingerea cu titlu definitiv a propunerii de luare a măsurii, prin chiar decizia pronunţată în soluţionarea recursului.
În altă ordine de idei, reclamantul R.H.C. nici nu a probat în vreun fel (deşi a fost întrebat expres despre probaţiunea pe care doreşte să o propună în cauză) nici existenţa şi nici întinderea daunelor morale cerute prin acţiunea introductivă de instanţă.
Chiar dacă - în ipoteza întrunirii premiselor legale ale răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare (situaţie inexistentă însă în speţa de faţă, conform argumentaţiei de mai sus), efectele negative şi lezarea valorilor ce definesc atributele personalităţii umane, ex. - demnitatea, onoarea, cinstea, prestigiul profesional, sănătatea, integritatea corporală, alte valori similare, etc., sunt legal prezumate şi evaluate în principal prin aprecierea judecătorului, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, practica judiciară curentă este unanimă şi constantă în sensul că în scopul unei juste aprecieri a criteriilor de evaluare a acestor circumstanţe este absolut necesar ca cel care pretinde daunele morale să producă un minimum de probe, argumente şi indicii din care să rezulte afectarea propriu-zisă a drepturilor sale personale, nepatrimoniale, prin măsura procesuală luată pe nedrept împotriva sa, lucru ce nu s-a întâmplat însă în prezenta cauză (a se vedea în acest sens considerentele şi motivarea Deciziei nr. 180/17.04.2004 a ICCJ, pe site-ul www.scj.ro, respectiv Decizia nr. 2963/06.07.2011 a Curţii de Apel Cluj şi altele asemănătoare, la secţiunea „jurisprudenţă" a portalului Curţii).
În consecinţă şi în concluzie, rezultând fără dubiu că în cauza civilă de faţă nu sunt întrunite premisele prevăzute în art. 539 alin. 2 N.C.P.P. (şi art. 504 alin. 3 din Codul anterior de procedură penală), în interpretarea şi aplicarea disp. art. 5 CEDO, adică nu există caracterul nelegal al privării de libertate a numitului R.H.C., în intervalul de cea. 2 zile şi 5 ore, în perioada 24.07.2013, ora 9:30 - 26.07.2013, ora 13:30, cum a susţinut acesta în cererea de chemare în judecată, iar ca atare se impunea respingerea în întregime a acţiunii civile introductive de instanţă.
Faţă de ansamblul argumentelor expuse mai sus, văzând şi dispoziţiile art. 480 alin. 2 teza a II-a N.C.P.C. comb. cu art. 7 alin. 2 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost declarat şi motivat prin prezentul memoriu, desfiinţarea Sentinţei civile nr. 497/2014 a Tribunalului Cluj - Secţia Civilă, rejudecarea cauzei de către instanţa de apel şi adoptarea unei noi hotărâri judecătoreşti, temeinice şi legale, de respingere a acţiunii civile promovate de reclamantul
R.H.C. (în sensul respingerii şi petitului de acordare a unor daune morale pentru pretinsa privare nelegală libertate invocată în cauză).
IV. Pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a solicitat admiterea apelului în temeiul art. 480(2) C.pr.civ., schimbarea hotărârii atacate cu consecinţa respingerii pretenţiilor reclamantului.
În motivarea apelului s-a arătat că sentinţa atacată este nelegală, pornind de la faptul că, pe de-o parte, acţiunea reclamantului este inadmisibila, iar pe de altă parte, suma acordata cu titlu de despăgubiri morale, în primul rând, nu are la baza un suport probator ( în cauza nu s-a administrat un minim de probe care să justifice susţinerile reclamantului), iar în al doilea rând, pentru faptul că suma de 2500 lei acordată pentru 2 zile de arest preventiv este prea mare prin raportare la realităţile prezentului, în sensul că această sumă reprezintă salariul minim pe economie a unei persoane pe aproximativ 3 luni.
Astfel, aşa cum a arătat în faţa instanţei de fond, în cazul reclamantului, prin încheierea penala nr. 27/17.07. 2013 s-a reţinut şi motivat că la dosar există probe din care a rezultat că, inculpatul R.H.C. s-a sustras de la urmărire penală şi judecată, deoarece, imediat după descoperirea faptelor a părăsit România stabilindu-se în străinătate, deşi avea cunoştinţa despre existenţa acestui dosar şi că deşi a fost citat în mod repetat, la domiciliul său din Marea Britanie şi audiat de autorităţile judiciare engleze, în cadrul investigaţiilor proprii sau al cererilor de comisie rogatorie adresate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia acestor autorităţi, nu s-a prezentat la termenele fixate. S-a reţinut de asemenea, că exista probe că susnumitul îşi continua activităţile infracţionale întâlnindu-se cu braconierii din munţii Orăştiei în ţară şi străinătate pentru a primi şi valorifica artefactele sustrase
Pentru punerea în libertate a susnumitului, Curtea de Apel Alba, reţinând cele prezentate mai sus, dar dând o altă interpretare normelor legale privind citarea inculpatului pentru audiere şi pe cale de consecinţa, a casat încheierea penala recurată şi a trimis cauza spre rejudecare, dispunând punerea în libertate a inculpatului.
În opinia pârâtului concluziile celor doua instanţe la care mai sus a făcut referire relevând împrejurarea că la data luării măsurii privative de libertate, reclamantul avea calitatea de inculpat, deci, existau motive verosimile care sa ducă la luarea acestei măsuri.
Pe de altă parte, chiar din cuprinsul hotărârii atacate rezultând că reclamantul nu a înţeles să administreze probe prin care să justifice întinderea prejudiciului suferit.
Pârâtul a considerat că şi în situaţia în care reclamantul aducea un minim de probe în justificarea susţinerilor sale, suma acordata de instanţa de fond, aşa cum a arătat mai sus, este exagerată prin raportare la cele 2 zile de arest preventiv, aceasta, reprezentând contravaloare salariului minim pe economie a unei persoane aferent a aproximativ 3 luni.
V. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 23 februarie 2015 reclamantul R.H.C. a solicitat respingerea apelurilor ca nefondate.
În motivarea întâmpinării a arătat că formularea celor două apeluri denotă o lipsă de respect a autorităţilor române faţă de Convenţia pentru apărarea drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi faţă de CEDO, precum şi faţă de deciziile acesteia.
VI. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 2 martie 2015pârâtul STATUL ROMAN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a solicitat admiterea apelului formulat pentru motivele arătate şi respingerea apelului formulat de reclamant ca neîntemeiat pentru motivele arătate atât în apelul formulat cât şi în cel al Ministerului Public.
VII. Examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
1.Curtea va analiza împreună apelurile formulate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, criticile formulate prin cele două memorii fiind comune.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate, Curtea reţine că, în mod judicios, această excepţie a fost respinsă de instanţa de fond.
Susţinerile apelanţilor referitoarea la neîndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art.539 alin.2 C.pr.civilă nu pot fi primite. Astfel, ceea se invocă de către pârâţii apelanţi este faptul că în speţă nu s-a stabilit în concret şi în mod definitiv un eventual caracter nelegal al arestării preventive a reclamantului, ci, dimpotrivă, s-a apreciat ca oportună luarea unei măsuri mai puţin severe - obligaţia de a nu părăsi ţara.
Din punctul de vedere al apelanţilor, faptul că soluţionarea propunerii de arestare preventivă s-a desfăşurat în prima instanţă cu nesocotirea unor norme procesual penale nu este de natură să imprime automat şi implicit caracter nelegal măsurii arestării în sine, în condiţiile în care s-a dispus luarea unei alte măsuri preventive, iar încălcarea procedurii a fost remediată imediat pe calea de atac a recursului, prin anularea mandatului de arestare si trimiterea cauzei spre rejudecare.
Analiza prevederilor art. 539 alin.2 C.pr.civilă, în modul expus mai sus, nu este însă împărtăşită de Curte.
Potrivit textului legal invocat, privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.
Ca atare, acest text nu impune o condiţie în mod explicit formalistă, aşa cum susţin apelanţii, în sensul că privarea de liberate trebuie să fie indicată expressis verbis ca nelegală într-unul din actele procedurale amintite.
O astfel de interpretare rigidă ar fi de natură a lipsi de conţinut norma ce conferă dreptul la despăgubiri persoanelor ce au fost private de libertate în mod nelegal, fapt ce ar contraveni în mod evident nu doar spiritului legii, ci şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dată în interpretarea art.5 din Convenţie.
În acest sens, Curtea reţine că această condiţie privind stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate este similară cu cea din Codul anterior de procedură penală - art.504 alin.3.
Textul acestuia a fost invocat în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza SÂNCRAIAN împotriva ROMÂNIEI (nr. 71723/10) - Hotărâre din 14 ianuarie 2014.
În paragraful 95 din hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor a reţinut următoarele: „ În această privinţă, Curtea observă că potrivit art. 504 C. proc. pen., orice reparaţie este condiţionată de constatarea nelegalităţii detenţiei prin ordonanţă a parchetului sau prin decizie a unei instanţe (supra, pct. 36). Or, din dosar reiese că autorităţile române nu au considerat nici un moment această măsură ca fiind ilegală sau contrară în alt mod art. 5 din Convenţie. Teza Guvernului constă aşadar în a afirma că detenţia reclamantei s-a produs în conformitate cu dreptul intern. Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamanta nu putea solicita nicio despăgubire în temeiul dispoziţiei sus-menţionate pentru încălcarea art. 5 § 1, în lipsa unei recunoaşteri a nelegalităţii detenţiei de către autorităţile naţionale.”
Ca atare, reţinerea condiţiei constatării nelegalităţii deţinerii separat de analizarea caracterului nelegal al acestuia pe parcursul procedurilor, aşa cum par a tinde apelanţii, nu poate fi primită. Astfel, prin hotărârea precitată, Curtea reaminteşte că art. 5 § 5 este respectat atunci când se pot solicita reparaţii pentru o privare de libertate care a avut loc în condiţii contrare alineatelor 1, 2, 3 sau 4 (Wassink împotriva Ţărilor de Jos, 27 septembrie 1990, pct. 38, seria A nr. 185-A, şi Houtman şi Meeus împotriva Belgiei, nr. 22945/07, pct. 43, 17 martie 2009). Dreptul la reparaţii prevăzut la alineatul 5 presupune aşadar că o încălcare a unuia dintre celelalte alineate a fost stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile Convenţiei. În această privinţă, exercitarea efectivă a dreptului la reparaţii, garantat de această ultimă dispoziţie, trebuie să fie asigurată cu un grad suficient de certitudine.
Curtea reţine aşadar că ceea ce este fundamental în stabilirea dreptului la despăgubiri este a se verifica dacă măsura respectivă a fost constată ca fiind nelegală pe parcursul procedurilor. Or, în cauza de faţă, mandatul de arestare emis pe seama reclamantului a fost anulat de către instanţa de control judiciar, reţinându-se faptul că propunerea de arestare preventivă s-a judecat la instanţa de fond în lipsa reclamantului şi în lipsa citării legale a acestuia, deşi erau cunoscute organelor judiciare mai multe adrese de domiciliu şi de reşedinţă ale acestuia, atât în ţară, cât şi în străinătate. Este aşadar pe deplin dovedit, în interpretarea dată de instanţă, faptul că nelegalitatea măsurii privative de libertate a fost constatată prin hotărâre judecătorească.
În acest sens apar ca nefondate susţinerile apelanţilor potrivit cărora nelegalitatea măsurii arestării trebuie privită distinct de nelegalitatea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus aceasta, în condiţiile în care faţă de reclamant s-a luat, în urma rejudecării cererii de arestare, o altă măsură privativă, mai puţin restrictivă.
Curtea nu poate accepta argumentul potrivit căruia legalitatea arestării trebuie privită doar prin prisma motivelor de fond.
Dimpotrivă, art. 23 alin.2 din Constituţia României prevede în mod expres că arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege. Ca atare, atât procedura, cât şi temeinicia măsurii preventive intră, în mod firesc de altfel, în sfera controlului de legalitate, cu consecinţa naşterii dreptului la reparaţii în cazul încălcării oricăreia dintre normele de procedură sau de fond.
O astfel de interpretare rezultă neechivoc din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În paragraful 65 din hotărârea precitată, Curtea subliniază în mod expres şi neechivoc că „ la originea expresiei „potrivit căilor legale” se află conceptul de procedură echitabilă şi corectă, ideea că orice măsură privativă de libertate ar trebui să fie emisă de o autoritate calificată, să fie efectuată de o astfel de autoritate şi să nu aibă un caracter arbitrar (a se vedea în special hotărârea Winterwerp împotriva Ţărilor de Jos, 24 octombrie 1979, pct. 45, seria A nr. 33).
În plus, Curtea a decis că obligaţia de a garanta acuzatului dreptul de a fi prezent în sala de judecată - fie în cursul primei proceduri iniţiate împotriva sa, fie în cursul noului proces - reprezintă unul din elementele esenţiale ale art. 6 (Stoichkov împotriva Bulgariei, nr. 9808/02, pct. 56, 24 martie 2005). Prin urmare, refuzul de a redeschide o procedură care a avut loc în lipsă, în absenţa oricărui indiciu că persoana acuzată a renunţat la dreptul de a se prezenta în instanţă, a fost considerată o „flagrantă denegare de dreptate”, care corespunde conceptului de procedură „vădit contrară dispoziţiilor art. 6 sau principiilor consacrate de acesta” [Stoichkov, citată anterior, pct. 54-58, şi Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56581/00, pct. 84, CEDO 2006-II].
Argumentele Curţii sunt pe deplin aplicabile şi în cauza de faţă şi nu necesită lămuriri suplimentare. Măsura arestării faţă de reclamant s-a dispus în lipsa sa, fără a fi îndeplinită legal procedura de citare. O astfel de procedură încalcă flagrant dreptul la un proces echitabil, cu consecinţa nelegalităţii măsurii dispuse în aceste circumstanţe.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la faptul că reclamantul nu a probat existenţa şi întinderea daunelor morale, Curtea reţine că simpla constare a privării nelegale de libertate atrage prezumţia simplă a existenţei unui prejudiciu moral. Dreptul la libertate este proclamat de Constituţie ca fiind inviolabil, restrângerea sa putând fi făcută, pe cale de excepţie, în condiţii strict prevăzute de lege.
Libertatea este intrinsecă fiinţei umane, un atribut esenţial al demnităţii sale. Lipsirea de liberate, prin ea însăşi, este o măsură de natură a crea un sentiment de disconfort, o suferinţă psihică; în cazul în care această măsură este nelegală suferinţei intrinseci i se adaugă un sentiment de nedreptate şi frustrare ce determină un prejudiciu moral ce trebuie reparat.
Fireşte, întinderea acestui prejudiciu nu se stabileşte arbitrar, ci pe baza unui set de criterii, însă asupra acestor aspecte, ce au făcut şi obiectului apelului reclamantului, Curtea urmează a reveni în cele ce succed printr-o analiză comună a acestui aspect.
În ceea ce priveşte faptul că în cauza penală nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă cu privire la infracţiunile pentru care este judecat reclamantul, Curtea subliniază că acest aspect este irelevant.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincţie clară între dreptul protejat de art.5 şi art.6 din Convenţie, menţionând în mod expres că nu este necesar ca persoana deţinută să fie în cele din urmă trimisă în judecată. Ca atare, nu soluţia pe fond din procesul penal este cea care prezintă relevantă, ci respectarea obligaţiilor legale în momentul dispunerii măsurii privative de liberate (a se vedea cauzele Murray v. the United Kingdom, 28 octombrie 1994 şi hotărârea Lexa v. Slovakia din 5 ianuarie 2010).
2. Cu privire la apelul formulat de reclamantul R.H.C.
Criticile formulate de apelant se rezumă, în esenţă, la două aspecte: cuantumul daunelor morale acordat de instanţa de fond şi respingerea cererii privind acordarea compensaţiilor materiale.
Cu privire la primul aspect Curtea reţine că instanţa de fond a obligat Statul Român la plata sumei de 2500 lei, echivalentul a 55o Euro. În opinia reclamantului, această sumă este una neglijabilă şi extrem de redusă, comparativ cu sumele acordate de CEDO în cauze similare.
Această susţinere nu este însă una reală.
Pornind de la situaţia de fapt expusă, Curtea admiţând că lipsirea de libertate în mod ilegal este unul de natură a crea o stare de disconfort, insecuritate, frustrare şi nedreptate, subliniază că aprecierea gravităţii acestui prejudiciu trebuie să se facă la un nivel rezonabil, prin raportare la o reacţie previzibilă a unei persoane aflate într-o situaţie similară.
Curtea aminteşte, raportat la problematica generală a stabilirii cuantumului daunelor morale, repere stabilite de jurisprudenţa Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, acesta a stabilit cu titlu de principiu că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.
Ca atare, în lipsa unor criterii care să permită o cuantificare obiectivă a daunelor morale, aprecierea acestora trebuie să se facă pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv suferit de reclamanţi. Până la urmă, rolul reparării pecuniare a unui prejudiciu moral ţine tot de echitate, pentru a oferi o compensaţie pentru daunele produse de un fapt ilicit.
În consecinţă, ele trebuie să îşi păstreze caracterul echitabil, iar faptul că nu există criterii rigide de stabilire a cuantumului acestora nu înseamnă că aprecierea este una subiectivă şi arbitrară. Un cuantum exagerat al reparaţiei în raport de gravitatea faptei şi consecinţele sale efective ar depăşi funcţia compensatorie a acestor daune, transformându-se ele însele într-o inechitate, furnizând o sursă de îmbogăţire injustă pentru cel ce le pretinde.
În completarea celor arătate mai sus, pentru a oferi criterii de comparaţie, Curtea s-a raportat şi la valorile medii ale daunelor morale acordate de instanţa europeană, în condiţiile în care acest criteriu a fost invocat chiar de apelantul reclamant. Chiar dacă o apreciere identică nu poate fi concepută datorită naturii acestor daune, o abordare unitară ţine şi ea de caracterul echitabil al modului de stabilire a prejudiciului.
În ceea ce priveşte hotărârea pronunţată în cauza Creangă vs. România, Curtea reţine că, în această speţă, s-a dispus întradevăr acordarea sumei de 8000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, însă situaţia de fapt este una specifică, raţiunea Curţii neputând fi aplicată mutatis mutandis în cauza de faţă. Astfel , daunele sunt acordate global,
iar în ceea ce priveşte arestarea sa din 25 iulie 2003, ca urmare a recursului în anulare nu este menţionată perioada lipsirii de libertate.
În plus, se impune o examinare mai largă a jurisprudenţei Curţii, pentru o imagine de ansamblul a cuantumului daunelor acordate în astfel de circumstanţe.
Or, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate si în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate. În cauza Konolos (hotărârea din 7.02.2008) în care Curtea a constatat încălcarea art. 5 paragraful 1 prin arestarea nelegală s-a acordat suma de 3000 euro pentru „prejudiciul moral necontestabil” suferit de reclamant. De asemenea în cauza Canciovici, pentru detinerea nelegală, neaducerea în fata unui magistrat si interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat împreună reclamanţilor suma de 6000 euro cu titlul de prejudiciu moral. De altfel, prin alte hotărâri din perioada 2008 - 2010, instanţa europeană a manifestat aceeaşi moderaţie, acordând sume cuprinse între 1000 si 5000 euro, pentru prejudiciul moral suferit (iarălugă vs. România, hotărârea din 8.07.2008; Jiga vs.România, hotărârea din 16.03.2010; Oancea vs. România, hotărârea din 29.02. 2009).
Relevantă este în mod deosebit hotărârea din cauza Zielonka impotriva Poloniei ( hotărârea din 8 noiembrie 2005), prin care s-au acordat 500 de euro reclamantului, pentru trei zile de detenţie ilegală, situaţia fiind similară ca perioadă de timp - chiar mai mare - cu cea a reclamantului.
În limite similare se situează şi jurisprudenţa internă mai recentă în materie. Astfel, prin decizia civilă pronunţată în dosarul nr.248/54/2010 al Curţii de Apel Craiova s-a stabilit cu titlu de despăgubire suma de 250 lei /zi de detenţie, apreciindu-se că este o sumă rezonabilă, de natură să compenseze suferinţele fizice şi psihice din timpul privării de libertate; prin decizia civilă nr.40/2010 a Curţii de Apel Braşov s-a stabilit o sumă de 10.000 lei cu titlu de daune morale pentru o perioadă de privare de libertate nelegală de 6 luni şi 8 zile, având în vedere circumstanţele cauzei şi principiul echităţii şi al echilibrului social; prin decizia civilă nr.50/2011 a Curţii de Apel Bucureşti s-a stabilit suma de 30.000 lei cu titlu de daune morale pentru arestarea preventivă nelegală pe o durată de 4 luni şi 11 zile şi încarcerarea nelegală pe o durată de 10 luni şi 8 zile.
Ca atare, Curtea de Apel reţine că suma acordată de Tribunal reprezintă o reparaţie adecvată pentru lipsirea de libertate a reclamantului pe o perioadă de 2 zile. Suma de 2500 lei reprezintă echivalentul salariului minim pe economie pentru aproximativ două luni şi jumătate, neputându-se reţine aşadar caracterul modic al acestei sume , aşa cum pretinde reclamantul.
În ceea ce priveşte daunele materiale, Curtea admite, în acord cu susţinerile reclamantului, că simplul fapt al achitării onorariului de avocat la un moment ulterior prestării serviciilor de asistenţă juridică nu este prin el însuşi un motiv suficient de respingere a pretenţiilor vizând restituirea cuantumului acestora.
Pe de altă parte însă, Curtea subliniază că, atâta vreme cât această sumă este solicitată cu titlu de prejudiciu material pentru lipsirea sa ilegală de libertate, legătura de cauzalitate între faptul ilicit şi prejudiciu trebuie evidenţiată în mod distinct, iar întinderea prejudiciului trebuie să fie certă.
Din nota explicativă privind contractul de asistenţă juridică nr.29/29.07.2013 depus la fila 113 dosar fond, rezultă că onorariul pretins este aferent mai multor stadii procesuale, nu doar asistării în faţa instanţei ce a constat nelegalitatea măsurii arestării. Or, etapele ulterioare - rejudecarea, recurs declarat după rejudecare - în urma cărora s-a dispus luarea unei alte măsuri preventive faţă de reclamant nu sunt în legătură de cauzalitate cu prejudiciul pretins de reclamant.
În aceste circumstanţe, Curtea nu se poate substitui părţii pentru a aprecia ce parte din acest onorariu a fost aferentă reprezentării în faţa Curţii de Apel Alba Iulia, instanţă ce a
stabilit nelegalitatea măsurii, astfel încât cuantumul prejudiciului suferit de reclamant apare ca incert. Din acest motiv Curtea reţine că în mod corect acesta nu a fost acordat de instanţa de fond, urmând a menţine dispoziţia instanţei de fond şi sub acest aspect.
În concluzie, pentru ansamblul considerentelor de fapt şi de drept expuse mai sus, constatând că sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică, fiind respinse toate criticile formulate de apelanţi, în temeiul art. 480 ali.1 C.pr.civilă, va respinge ca nefondate apelurile declarate de către reclamantul R.H.C., pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CLUJ împotriva sentinţei civile nr. 497 din 23.10.2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. .../117/2013, pe care o va menţine.
| ← Răspundere civilă delictuală. Daune morale pt. denigrare prin... | Degradare stare de sănătate şi deces. Militar trimis în... → |
|---|
