Răspundere civilă delictuală. Daune morale pt. denigrare prin presa scrisă

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2015)

Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 714/A din 9 aprilie 2015 Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului B., reclamantul M.T., în contradictoriu cu pârâţii G.L. şi S.C. B.M. S.R.L, a solicitat instanţei să dispună:

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 50.000 Euro sau echivalentul în lei la data efectuării plaţii, cu titlu de daune morale aduse onoarei, reputaţiei şi demnităţii sale;

- obligarea pârâţilor să publice integral hotărârea de sancţionare sub titlul „Anunţ judiciar", pe cheltuiala lor, pe prima pagina a săptămânalului "B....eanul", în trei numere consecutive, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite celelalte articole ale săptămânalului;

- obligarea pârâţilor să publice integral hotărârea de sancţionare sub titlul „Anunţ judiciar", pe cheltuiala lor şi în formatul electronic al săptămânalului, trei săptămâni consecutiv, pe site-ul w.w.w.eB....eanul.ro, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite celelalte articole,

- sub sancţiunea acordării către reclamant de daune cominatorii de 500 lei/zi, pentru fiecare zi de întârziere în publicarea hotărârii de sancţionare, daune calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii;

- cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii introductive de instanţă, ca stare de fapt, reclamantul a învederat următoarele:

l. În numărul din 18-24 februarie 12013, sub titlul „Şpagă în doi”, pârâta G.L. a publica în săptămânalul B....eanul un amplu articol alături de fotografia reclamantului, în robă, în prim plan şi a judecătorului P.M., coleg cu reclamantul, la acea data in cadrul secţiei penale a Curţii de Apel O., in medalion, din care rezultă că ar fi cerut spagă 50.000 euro pentru achitarea unui denunţător.

În acelaşi număr, în subtitlul „Unul după altul”, însoţit de altă fotografie a reclamantului, s-a arată că reclamantul ar fi cercetat alături de jud. P.M. pentru luare de mită. Se reia de către pârâtă tema acuzaţiilor de mită soluţionate cu achitarea reclamantului, cum şi-a „burduşit buzunarele cu 200.000 lei” (în realitate sumele sunt mult mai mari si au culminat cu obligarea Statului Român la plata de daune morale in favoarea acestuia).

Într-un alt subtitlu, „Vine C.S.M. - Inspecţie la O.”, s-a arătat pe larg cum va fi reclamantul cercetat si pentru alte fapte presupus penale, alături de alţi colegi din secţia penală.

În subtitlul „Micile nebunii ale magistraţilor” s-a reluat tema procesului din anii 2002 — 2006 mai în detaliu, insinuându-se că achitarea reclamantului este cel puţin îndoielnică.

În subtitlul „Ieri avansat azi pensionat” s-a arătat cum, speriat de acuzaţiile aduse, reclamantul şi-a cerut pensionarea, renunţând la funcţia de şef de secţie penală.

În subtitlul „Amicul intermediar” se introduce în scenariu un vechi prieten al reclamantului, G.C., care ar fi intermediat între reclamant şi denunţător spaga de 50.000 Euro.

În subtitlul „Deocamdată linişte” este consemnată o declaraţie a lui G.C., care neagă orice amestec al reclamantului în tot acest scenariu.

În legătura cu acest articol, reclamantul consideră că se cuvin câteva precizări: a făcut parte dintr-un complet care a respins ca nefondat recursul denunţătorului B.S., menţinând pe aceasta cale o sentinţă a instanţei de fond, ce-l condamnase la o pedeapsă privativă de libertate.

A mai arătat că nu-l cunoaşte pe denunţător şi n-a fost contactat de nimeni în legătura cu soluţia dată.

Din completul de judecată nu a făcut parte judecătorul P.M..

În dosarul nr. .../P/2012, prin procesul - verbal din 7 februarie 2013, D.N.A. -Serviciul Teritorial O. a început urmărirea penală împotriva reclamantului, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 254 Cod penal, iar de la acea dată şi până în prezent organele de urmărire penală nu au mai întocmit nici un act de urmărire penală (audieri de martori, confruntări etc.) lăsând acest dosar în nelucrare, doar din dorinţa de a-i asigura denunţătorului un grad mai mare de credibilitate într-un alt dosar aflat pe rolul unei instanţe din ţară şi care nu-l priveşte.

În toata cariera sa reclamantul nu a fost cercetat administrativ sau disciplinar iar inspecţia C.S.M., la care a făcut trimitere pârâta, l-a vizat doar pe judecătorul P.M.. Cauza menţionată, în articol, de pârâtă a fost soluţionată de către D.N.A. prin N.U.P. şi reclamantul nu a ştiut de faptul ca a fost cercetat până la comunicarea soluţiei.

Reclamantul nu a ştiut de existenta altor anchete care să vizeze activitatea sa de judecător, dacă ele au existat şi el nu a ştiut, se va supune rigorilor legii şi va răspunde la orice chemare a organelor de anchetă.

În toata cariera de judecător a avut doar calificative maxime iar promovările le-a obţinut în urma unor examene notate cu 10.

S-a propus de către colectivul de judecători a secţiei penale a Curţii de Apel O. să preia funcţia de şef secţie penală, însă a refuzat acest lucru.

A solicitat pensionarea întrucât nu a dorit să târască instituţia în care a muncit atâţia ani, într-un ,jihad” mediatic, cu consecinţe incalculabile pentru imaginea colegilor săi şi pentru bunul renume al Curţii de Apel O..

Ieşirea la pensie nu-i conferă reclamantului, aşa cum sugerează pârâta, vreun avantaj, dimpotrivă, îl face mai vulnerabil, putând fi cercetat, fără a fi nevoie de acordul prealabil al

C. S.M.

Desigur, dinspre D.N.A. către pârâtă, au fost difuzate materiale care nu i-au fost prezentate niciodată, în condiţiile în care urmărirea penală în această fază procesuala este cel puţin confidenţială.

2. În 14 aprilie 2013, pe prima pagina a săptămânalului „B....eanul”, sub titlul „Borfaş în robă”, pârâta face referire la un Rechizitoriu al D.N.A. - Serviciul Teritorial O., prin care este trimis în judecata un coleg din secţia penală a Curţii de Apel O..

În subtitlul „Varianta M. dezvoltă un scenariu halucinant” se arată că dacă colegul reclamantului nu l-ar fi ajutat pe denunţător, acesta ar fi apelat la un prieten de-al reclamantului „interpus de-al lui M.”, cum l-a denumit pârâta în articol, care trebuia să-i aducă 6.000 Euro, bani ceruţi de reclamant.

În subtitlul „N-ai cuvânt, treci după gratii”, pârâta redă un fragment dintr-un dialog purtat între un inculpat din dosar şi un denunţător, iar în fragmentul citat inserează de o maniera incalificabilă numele reclamantului alături de cel al judecătorului P., inculpat în dosar, rezultând următoarele: „Oamenii n-o vrut sa ia cu japca banii după el, dar el s-o tot ţinut ca, hai,hai,hai! Ăsta (P.) o vorbit cu ăla care trebuie (M.)”

Verificându-se Rechizitoriul din 19 martie 2013, la care face referire pârâta în articol, la pagina 45 se regăseşte dialogul redat în săptămânal, după cum urmează: „OameniL.Bă, oamenii nu.... Cum să zic? N-o vrut să ia cu japca banii după el, dar el s-o tot ţinut ca , hai,hai,hai! Aia, după ce-o ...asta o vorbit....Că, ba, nici n-are rost să mai discutam.... cu ăla care trebuie să dea verdictu ăla: No, dar vine cu banii sau ce (vorbeşte trivial ) face?”

Pârâta, în articol, trecând în fals, în paranteze, numele reclamantului şi al colegului său, a acreditat ideea vinovăţiei şi implicit a ticăloşiei reclamantului, asta în condiţiile în care, în afara judecătorului P., nu cunoaşte nici o persoană din dosar.

Totul a culminat cu publicarea fotografiei reclamantului (vezi pg. 5), cu un comentariu ce induce publicului cititor ideea că frica de răspundere penală şi vinovăţia l-au determinat pe reclamant să solicite pensionarea.

Catalogarea reclamantului, de către pârâtă, drept „borfaş în robă”, insinuările din articol că reclamantul ar fi săvârşit fapte penale de o gravitate deosebită, n-au avut alt scop decât sancţionarea penală a reclamantului.

3. În numărul din 23-29 septembrie 2013 a săptămânalului „B....eanul”, pe prima pagină sus, în medalion, pârâta a publicat poza reclamantului, în robă, cu un titlu incitator „Ancheta D.N.A. cercetează încă o şpagă de 50.000 Euro”.

În pag. 2, sub titlul „Clienţii care au vrut să-i plătească 40.000 Euro judecătorului P.M. ca sa scape de închisoare au mai cumpărat o sentinţa de la Curtea de Apel O.”, urmat de un alt titlu.

În subsidiarul titlului se arata că „în discuţiile telefonice, interceptate de procurorii

formidabil. Până nu demult colegi la secţia penală a Curţii de Apel O. sunt acum colegi de dosar penal. La bine şi la greu, cum s-ar zice”.

În subtitlul „Cariera în scandal. Dreptate cu şpaga-n doi”, se reia teza unei alte şpăgi de 50.000 Euro, alături de lai-motivul fiecărui articol al pârâtei, cum a fost achitat reclamantul pe nedrept pentru fapta din 2001.

Conţinutul articolului vizează, în mare parte, o fapta reţinută în sarcina judecătorului P.M.; în ultimul subtitlu, „Clienţi vechi”, pârâta acreditează ideea că, potrivit interceptărilor de la dosar, reclamAntul ar fi primit de la denunţătorii lui P., în 2009, suma de 50.000 Euro, pentru a-i pune în libertate.

Mai rezultă, în opinia pârâtei, că banii i-ar fi primit de la un anume D., din Sighetul Marmaţiei. Se mai arată ca soluţia a fost dată cu opinie separată, pârâta criticând pe această cale considerentele din hotărâre şi modul deosebit în care a fost motivată opinia separată.

Reclamantul n-a fost cercetat pentru această presupusă faptă penală de către niciun organ abilitat s-o facă (parchet, D.N.A. etc.), în afara pârâtei.

Revenind la chestiunile strict juridice ale acţiunii, reclamantul a arăt următoarele:

În mod cert, prin publicarea şi transmiterea spre difuzare a articolelor de presă arătate mai sus, pârâta a săvârşit o faptă cauzatoare de prejudicii, încălcându-se grav drepturi personal-nepatrimoniale fundamentale, ocrotite de lege, cum sunt dreptul la onoare şi reputaţie şi dreptul la propria imagine.

Reclamantul a suferit un prejudiciu moral considerabil, reprezentat de lezarea onoarei, deteriorarea iremediabila a bunei reputaţii pe care a avut-o în societate şi în mediul familial.

Fapta aceleiaşi pârâte i-a creat o stare de disconfort psihic, de tulburare a păcii sufleteşti, a climatului moral liniştit şi sănătos, de care trebuie să beneficieze orice persoană.

Reclamantul a solicitat a se avea în vedere la aprecierea gravitaţii prejudiciului şi a măsurilor solicitate faptul că imaginea sa în societate, în mediul profesional din care provine, este compromisă în mod grav, chiar ireversibil.

Desigur, opinia publică are dreptul la a fi informată de săvârşirea unei fapte penale, mai ales când este vorba de un judecător.

Reclamantul nu neagă dreptul pârâtei la opinie proprie, la informarea cititorilor săptămânalului la care lucrează ca şi redactor, la libertatea de exprimare.

Corelativ acestor drepturi ale pârâtei, reclamantul se bucură şi el, ca orice cetăţean, de prezumţia de nevinovăţie (art. 5 al. 2 Cod pr. pen. ) iar virulenţa cu care a fost atacat în presă nu se justifică în lipsa unei soluţii din partea organelor, de trimitere în judecată sau condamnare.

Atât Constituţia României, cât şi C.E.D.O., au statuat că libertatea de exprimare nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limite care constituie măsuri necesare într-o societate democratică.

În acest sens, C.E.D.O. a stabilit cu valoare de principiu că art. 10 alin. 2 din Convenţie presupune îndatoriri şi responsabilităţi, aplicabile deopotrivă jurnaliştilor, chiar si atunci când este vorba de chestiuni de un interes general semnificativ.

Aceste îndatoriri şi responsabilităţi pot avea o importanţă specială dacă există riscul atingerii reputaţiei unei persoane (a se vedea cauza Tanasoaica împotriva României, Hotărârea din 19 iunie 2012, cauza Tammer împotriva Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2001).

Printr-o cauză de dată recentă (Axei Springer AG împotriva Germaniei, Hotărârea din 7 februarie 2012), C.E.D.O. a stabilit în ce măsură se poate păstra un echilibru între libertatea de exprimare (art. 10 din Convenţie), limitele ei şi respectarea dreptului la o bună reputaţie ( art. 8 din Convenţie), aflate într-un aparent conflict.

Curtea a stabilit şase criterii ce vor fi avute în vedere şi anume:

- contribuţia la o dezbatere de interes general;

- gradul de notorietate al persoanei vizate şi obiectul articolului;

- modul prin care a fost obţinută informaţia şi gradul acesteia de veridicitate;

- comportamentul anterior al persoanei vizate (aşa se explică unele date de ordin personal pe care le-a înserat în acţiune);

- sancţiunea aplicata.

Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 395/24.09.2014, pronunţată de Tribunalul S. în dosar nr. .../2014, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul M.T., în contradictoriu cu pârâtele G.L. şi S.C. B.M. S.R.L., şi în consecinţă:

Au fost obligate pârâtele, în solidar, să achite reclamantului despăgubiri morale în cuantum de 10.000 Euro sau echivalentul în lei.

Au fost obligate pârâtele să publice integral hotărârea de sancţionare, sub titlul „Anunţ judiciar”, pe cheltuiala lor, pe prima pagină a săptămânalului „B....eanul", în trei numere consecutive, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite celelalte articole ale săptămânalului.

Au fost obligate pârâtele să publice integral hotărârea de sancţionare sub titlul „Anunţ judiciar”, pe cheltuiala lor, şi în formatul electronic al săptămânalului, trei săptămâni consecutiv, pe site-ul www.eB....eanul.ro, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite celelalte articole.

Au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata unor daune cominatorii de 500 lei/zi, pentru fiecare zi de întârziere în publicarea hotărârii de sancţionare, sume calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Au fost obligate pârâtele să achite în favoarea reclamantului suma de 20 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru.

Motivarea sentinţei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei sale, următoarele:

„Prin rechizitoriul nr..../P/2002, faţă de judecătorul M.T. s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită şi favorizarea infractorului.

Prin sentinţa penală nr.64/28.07.2006 pronunţată în dosar nr..../2003, Curtea de Apel Cluj a dispus achitarea de sub învinuirea adusă, în baza art.10 lit. a Cod proc. pen., constatându-se că fapta penală nu există. Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea recursului declarat de parchet prin decizia penală nr.6883/24.11.2006 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - dos.nr..../2003.

Deci, nevinovăţia reclamantului a fost confirmată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 24.11.2006, beneficiind astfel nu doar de o prezumţie de nevinovăţie, ci de o hotărâre judecătorească de achitare pentru că fapta nu există pronunţată de cea mai înaltă instanţă a statului.

Referitor la aceasta, ziarul „B....eanul" printr-un articol semnat de către pârâta L.G. consemnează în nr. din 18 februarie 2013 următoarele: „în ianuarie 2007, după o suspendare de 4 ani pentru acuzaţii de corupţie de care în final a scăpat ca prin urechile acului, judecător T.M. a revenit la Curtea de Apel cu roba spălată şi buzunarele burduşite cu peste 200.000 lei salariile de care statul l-a văduvit scoţându-l „din producţie" pentru o eroare judiciară."

În nr. din 23-29 septembrie 2013 al aceluiaşi săptămânal, pârâta L.G. consemnează:

„M. a mai fost clientul DNA într-un alt mare scandal de corupţie din justiţie B...eană, în 2001 fiind acuzat că împreună cu un coleg A.P., primise 20.000 dolari pentru o sentinţă favorabilă dată controversatului afacerist V.S., acuzat de deţinerea unui dosar sustras din Parchet.

Trimiterea în judecată a judecătorilor a fost posibilă abia după ce A.P. recunoscut, într-un acces de sinceritate, că a beneficiat de 1.500 dolari din 20.000 luaţi de colegul său.

Speriat, P. a revenit ulterior asupra mărturisirii, s-a internat, şi-a scos un certificat de labil psihic şi a obţinut în final achitarea atât pentru sine, cât şi pentru M.”

Prin articolele menţionate, autorul lor ignoră în mod repetat hotărârile judecătoreşti de achitare a reclamantului, inducând cititorilor ideea de vinovăţie a acestuia în pofida soluţiilor date de instanţe.

Apreciem că acest mod de expunere şi după un timp atât de îndelungat nu reprezintă o „relatare obiectivă a unor stări de fapt serioase".

Judecăţile de valoare emise sunt în contradicţie cu baza factuală prezentată în mod subiectiv.

Expresiile „a scăpat ca prin urechile acului”, „a mai fost clientul DNA într-un alt mare scandal de corupţie din justiţia B.eana în 2001", a mai fost suspendat dar odată achitat s-a întors la locul faptei", afirmaţia că „A.P. şi-a scos certificat de labil psihic şi a obţinut în final achitarea şi pentru M." reprezintă aprecieri proprii, prin care se insinuează publicului că soluţia de achitare este „cel puţin îndoielnică", iar în acest fel în mod evident nu este respectată autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti şi nici buna-credinţă.

Prin rezoluţia din 4.02.2013 a DNA s-a infirmat actul de inculpare nr..../P/2012 din 7.01.2013 în ce priveşte soluţia de începere a urmăririi penale faţă de judecătorul M.T. (alături de judecătorii P.M. şi M.P.), temeiul juridic fiind disp.art. 10 lit. a Cod proc. pen.

În motivarea soluţiei se reţine că „din economia probaţiunii aflate la dosarul cauzei rezultă fără putinţă de tăgadă că fapta de luare de mită nu a existat în materialitatea sa".

Cu toate acestea, în ziarul apărut ulterior la 18-24 februarie 2013 sub titlul „Inspecţia la O." se arată „Inspectorii verifică modul în care cei 3 judecători au admis în 2011 o contestaţie în anulare declarată de milionarul ... V.L. (...). Viciile au dus ulterior la anularea soluţiei şi condamnarea definitivă a afaceristului dar şi la o anchetă a procurorilor DNA (...)."

Articolul însă nu menţionează şi soluţia Parchetului de neîncepere a urmăririi penale, cu justificarea că nefiind comunicată de către DNA sau de către reclamant, nu au avut cunoştinţă de aceasta.

Obligaţia de informare aparţine ziaristului, iar nu DNA sau persoanelor fizice.

Or, acest fapt contrazice susţinerile pârâtei din întâmpinare, conform cărora articolele au la bază „surse oficiale, confirmate mai apoi de comunicate oficiale".

Pe de altă parte, refuzul reclamantului de a da o replică în cadrul ziarului nu dovedeşte buna-credinţă a pârâtelor.

Ca dovadă a bunei-credinţe pârâtele învederează că au reprodus în ziar opinia favorabilă reclamantului a numitului C.G., prieten şi vecin al acestuia. Citatul este urmat de comentariul maliţios al autorului articolului „dar să îl creadă cineva..." inducând iarăşi ideea de vinovăţie certă a reclamantului, deşi în privinţa lui încă nu a fost pronunţată o hotărâre de condamnare penală, existând doar rechizitoriul Parchetului din 19.03.2013 şi prezumţia de nevinovăţie.

Comentariul menţionat este lipsit de neutralitatea caracteristică prezentării unor informaţii obiective.

Conform art.10 pct.1 din CEDO, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, libertatea de opinie, libertatea de a primi sau comunica informaţii. Articolul la pct.2 precizează că exercitarea acestor libertăţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni ca măsuri necesare pentru protecţia şi a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale, pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Reflectarea în presă a afacerilor judiciare în curs de soluţionare, în special a celor penale, este o constantă a zilelor noastre şi ridică în discuţie problema raportului între libertatea de exprimare prin presă şi necesitatea garantării prezumţiei de nevinovăţie şi a bunei funcţionări a justiţiei.

Curtea de admis că pot fi publicate informaţii privind anchetele penale în curs, însă acest fapt trebuie realizat într-o manieră imparţială faţă de persoanele implicate, fără a se face referire la numele complet al acuzatului în condiţiile în care ancheta penală este într-un stadiu incipient şi orice informaţie ar putea marca evoluţia ulterioară a percepţiei publicului asupra vinovăţiei sale. (dec. Wirtschafts - Treud").

Curtea Europeană a stabilit că atunci când o persoană comunică detalii despre o activitate determinată a altuia afirmând cu bună-credinţă acuze la adresa acestuia, nu este permisă impunerea unei sancţiuni (cauza Dălban).

În schimb, dacă publicarea nu este realizată cu bună-credinţă, sancţiunea poate fi acceptată pentru a proteja drepturile şi libertăţile altuia, cu condiţia ca sancţiunea să fie proporţională cu acest scop.

Cu toate că jurisprudenţa Curţii acordă presei relativ la libertatea de exprimare un rol privilegiat, garanţia oferită de art.10 este subordonată condiţiei ca acesta să acţioneze cu bună-credinţă, tocmai având în vedere rolul de formator de opinie al acestuia şi impactul deosebit al informaţiilor şi opiniilor publicate.

În acest sens, reţinem jurisprudenţa Curţii exprimată în cauza „Bradford contra Danemarcei", respectiv „Pagei şi Oberschlick contra Austriei", conform căreia „interesul de a proteja reputaţia şi a asigura autoritatea magistraţilor este superior aceluia de a permite o discuţie liberă asupra imparţialităţii acestora."

Or, articolele prezentate pun la îndoială hotărârile judecătoreşti de achitare a reclamantului, susţin vinovăţia acestuia în lipsa unei hotărâri de condamnare.

În consecinţă, apreciem că prezenta acţiune este întemeiată din perspectiva disp. art.252 Cod civil, care prevede dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, a demnităţii.

În baza art.1357 rap. la art.1373, 1381 şi 1383 Cod civil, pârâţii au răspundere civilă delictuală pentru fapta culpabilă şi prejudiciabilă prezentată.

Instanţa a cuantificat prejudiciul moral la suma de 10.000 Euro - echivalent în lei, având în vedere disp. art.1385, 1386 Cod civil, repetitivitatea afirmaţiilor şi raportul dintre acestea şi datele factuale reprezentate de hotărârile judecătoreşti, calitatea victimei, criteriile de aplicabilitate a disp. art. 10 CEDO astfel cum se reflectă în jurisprudenţa şi literatura juridică (Radu Chirilă, CEDO-Comentarii şi explic, Ed. Beck).

Reparaţia va cuprinde şi publicarea integrală a hotărârii de sancţionare sub titlul „Anunţ judiciar", pe cheltuiala lor, pe prima pagină a săptămânalului „B....eanul", în trei numere consecutive, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite celelalte articole ale săptămânalului, precum şi publicarea pe cheltuiala pârâtelor a aceleiaşi hotărâri şi în formatul electronic al săptămânalului, trei săptămâni consecutiv, pe site-ul www.eB....eanul.ro, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite celelalte articole, sub sancţiunea acordării reclamantului de daune cominatorii de 500 lei/zi, pentru fiecare zi de întârziere în publicarea hotărârii de sancţionare, sume calculate la data rămânerii definitive a hotărârii.

De asemenea, pârâţii vor achita cheltuieli de judecată - 20 lei, reprezentând taxa de timbru”.

Cererea de apel

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, pârâtele G.L. I. şi S. C.

B.M. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Motivele de apel

În motivarea apelului au fost invocate prevederile art. 466 şi urm. Cod procedură civilă şi ale art. 906 Cod procedură civilă, susţinându-se că sentinţa apelată este nelegală.

O primă nelegalitate a sentinţei apelate rezidă din faptul că daunele cominatorii au fost acordate cu nerespectarea dispoziţiilor art. 906 Cod procedură civilă, text legal care

prevede că, pentru neexecutare obligaţiilor referitoare la executarea silită a obligaţiilor de a face sau de a nu face, nu se pot acorda daune cominatorii.

Sentinţa estre nelegală şi prin aceea că are la bază o greşită apreciere a probelor administrate în cauză, precum şi o eronată înţelegere a noţiunii de bună - credinţă.

Prin sentinţa instanţei de fond au fost ignorate principiile trasate de jurisprudenţa

C.E.D.O., cu privire la posibilităţile de limitare a libertăţii de exprimare, în contextul în care dreptul opiniei publice, de a fi informată cu privire la chestiuni de interes public, prevalează asupra dreptului persoanei la buna reputaţie ori la viaţa privată.

Prin sentinţa apelată instanţa de fond a spulberat echilibrul raportului dintre dreptul fundamental la liberă exprimare şi cel al protecţiei vieţii private şi a creat premisele unei drastice cenzuri a dreptului la liberă exprimare, ca şi drept fundamental inerent unei societăţi democratice.

Două au fost motivele care au stat la baza admiterii, de către instanţa de fond, a cererii de chemare în judecată: în primul rând, faptul că pârâţii îndrăznesc să critice, ori se îndoiesc de justeţea unei hotărâri judecătoreşti mai vechi de achitare a reclamantului, care fusese trimis în judecată tot pentru fapte de corupţie; în al doilea rând, faptul că pârâţii nu ar fi menţionat că reclamantul a primit o soluţie de NUP într-un dosar mai recent.

Ambele argumente reţinute de instanţa de fond sunt greşite, având în vedere că, pe de o parte, pârâţii nu au ignorat hotărârile judecătoreşti de achitare a reclamantului intimat, ci doar au făcut referire în articolele publicate, la soluţiile respective, iar pe de altă parte, pârâţii nu aveau de unde să ştie de acea soluţie de NUP, întrucât Parchetul nu a comunicat această soluţie cu pârâţii.

Tot în motivarea apelului pârâţii au reiterat toate circumstanţele de fapt care au generat, începând cu anul 2000 şi până în prezent, publicarea unor articole în publicaţia pârâtei, detaliind exhaustiv aceste stări de fapt.

Toate articolele publicate de-a lungul timpului au fost întemeiate, în mod evident, pe o bază factuală solidă, interpretată de către apelanţi cu bună - credinţă, în sensul că aceasta exprimă convingerile pârâţilor, formate pe baza informaţiilor culese pe parcursul mai multor ani de zile.

În acest sens, apelanţii au reiterat în mare parte conţinutul articolelor publicate, susţinând că acestea au avut o bază factuală solidă şi, evident, ancorată în trecutul reclamantului intimat.

S-a mai invocat de către apelanţi jurisprudenţa C.E.D.O. materializată în cauzele Skalka vs. Polonia, Stângu şi Scutelnicu vs. România, Goodwin vs. Marea Britanie, Prager et. Oberschlick vs. Austria, Sabou şi Pârcălab vs. România, Perna vs. Italia, Giniewski vs. Franţa, etc., jurisprudenţă conform căreia, în aplicarea art. 10 din Convenţie, C.E.D.O. a statuat în sensul că: instanţele nu pot fi ferite de critici asupra soluţiilor pe care le promovează ori a altor aspecte ale activităţii lor, fiindu-le conferit, astfel, jurnaliştilor, în lumina dreptului libertăţii de expresie, dreptul de a emite opinii critice cu privire la hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti, fără ca acesta să fie considerat o ingerinţă în actul de justiţie, ori o atingere adusă autorităţii actelor jurisdicţionale; obligaţia ziaristului de a prezenta o bază faptică solidă pentru afirmaţiile litigioase nu implică deloc obligaţia de a dezvălui numele persoanelor care au furnizat informaţiile pe baza cărora ziaristul şi-a întemeiat redactarea articolului, întrucât protejarea surselor jurnalistice este una dintre pietrele unghiulare ale libertăţii presei; presa nu are doar obligaţia, ci chiar sarcina de a comunica informaţii şi idei de interes public, pe care publicul are dreptul de a le primi, mai ales atunci când este vorba despre o persoană publică, magistratul fiind o persoană publică; orice restricţie impusă presei trebuie raportată la interesul pe care îl are o societate democratică de a menţine un grad cât mai ridicat de libertate „a câinelui de pază al democraţiei”.

Apelanţii susţin că reclamantul a făcut, atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi în faţa instanţei de fond, afirmaţii care nu corespund adevărului, însă instanţa a trecut peste analiza acestor aspecte, rezumându-se la a le imputa pârâţilor cele două chestiuni anterior amintite, respectiv, în primul rând, faptul că pârâţii îndrăznesc să critice, ori se îndoiesc de justeţea unei hotărâri judecătoreşti mai vechi de achitare a reclamantului, care fusese trimis în judecată tot pentru fapte de corupţie; în al doilea rând, faptul că pârâţii nu ar fi menţionat că reclamantul a primit o soluţie de NUP într-un dosar mai recent.

În realitate, articolele publicate nu îl vizau pe reclamant în mod direct, ci făceau referiri la un alt magistrat, care a fost coleg cu reclamantul.

În concluzie, apreciază apelanţii, pârâţii şi-au exercitat cu bună-credinţă, ca oameni de presă, dreptul la liberă opinie şi exprimare, cu privire la subiecte de interes general, acţionând cu bună-credinţă, în scopul informării corecte şi judicioase a opiniei publice, în acord cu dispoziţiile art. 10 din Convenţie.

Poziţia procesuală a intimatului în apel.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamantul intimat M.T. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, menţinerea întru totul a hotărârii instanţei de fond,ca fiind legală şi temeinică, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea întâmpinării s-a arătat că hotărârea apelată este legală, atât sub aspectul obligării pârâţilor la plata unor daune cominatorii, cât şi sub aspectul obligării la daune morale, în cauză fiind avute în vedere de către instanţa de fond prev. art. 10 din Convenţie, ale art. 30 din Constituţie, ale art. 72, 75 din Legea presei nr. 3/ 1974.

Articolele publicate de pârâţii apelanţi nu au avut o bază factuală solidă, în condiţiile în care s-a dat o ordonanţă de clasare pe considerentul că fapta nu există.

Pârâţii nu au fost de bună-credinţă, în condiţiile în care au publicat articole devastatoare şi profund nedrepte, răstălmăcind de-a valma concepte pe care nu le înţeleg, sau se prefac a nu le înţelege, interpretând eronat şi după bunul plac hotărâri C.E.D.O., denaturând sau ascunzând adevărul.

Soluţia instanţei de apel.

Curtea constată că motivele de apel pot fi circumscrise în două categorii:

I. O primă categorie vizează soluţia dată petitului referitor la daunele cominatorii, prin prisma art. 906 Cod procedură civilă.

II. O a doua categorie vizează soluţia dată petitului privitor la daunele morale şi la obligaţiile pârâţilor de a publica hotărârea, prin prisma greşitei aprecieri, de către instanţa de fond, a probelor administrate în cauză, respectiv, eronata înţelegere a noţiunii de bună-credinţă de către instanţa de fond.

I. Cu privire la criticile referitoare la obligarea pârâţilor la plata daunelor cominatorii.

Cererea introductivă de instanţă a fost promovată la data de 08.01.2014, deci sub imperiul Noului Cod de Procedură Civilă.

În Capitolul IV, Secţiunea 1, Noul Cod de Procedură Civilă reglementează „executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face”, prevăzând în art. 902 alin. 1, că dispoziţiile acestei secţiuni sunt aplicabile în cazul executării silite în natură a obligaţiilor de a face sau de a nu face în temeiul unui titlu executoriu, dacă prin titlul executoriu creditorul a fost autorizat ca, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia de a face sau, după caz, să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei de a nu face, acest text legal precizând faptul că, în aceste situaţii, nu mai este necesară obţinerea unui nou titlu executoriu, prin care să se stabilească despăgubirile datorate de debitor sau, după caz contravaloarea lucrărilor necesare restabilirii situaţiei anterioare încălcării obligaţiei de a nu face.

Art. 902 alin. 1 teza finală Cod procedură civilă prevede faptul că, în situaţiile despre care face vorbire art. 902 alin. 1 teza I şi II Cod procedură civilă, sumele respective se determină, pe bază de expertiză sau de alte documente justificative, de către executorul judecătoresc, potrivit dispoziţiilor art. 628 Cod procedură civilă.

În continuare, art. 903 şi art. 904 Cod procedură civilă arată cum anume se face executarea obligaţiilor de a face şi de a nu face, în timp ce, art. 905 Cod procedură civilă prevede în ce condiţii pot fi aplicate penalităţi.

Art. 906 Cod procedură civilă prevede în mod expres faptul că „pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în prezentul Capitol nu se pot acorda daune cominatorii”.

Pe cale de consecinţă, Curtea constată că soluţia primei instanţe, de obligare a pârâţilor la plata unor daune cominatorii, a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 906 Cod procedură civilă.

Drept urmare, în limitele soluţiei de obligare a pârâţilor la plata unor daune cominatorii, hotărârea primei instanţe apare ca fiind nelegală.

Aşa fiind, Curtea constată că acest prim motiv de apel este fondat.

II. Cu privire la motivul de apel prin care se invocă greşita apreciere a probelor administrate în cauză de către instanţa de fond, respectiv, eronata înţelegere a noţiunii de bună-credinţă de către instanţa de fond.

Circumstanţele de fapt ale cauzei.

Reclamantul a invocat în motivarea cererii introductive de instanţă, următoarele împrejurări de fapt:

„În numărul din 18-24 februarie 12013, sub titlul „Şpagă în doi”, pârâta G.L. a publica în săptămânalul B....eanul un amplu articol alături de fotografia reclamantului, în robă, în prim plan şi a judecătorului P.M., coleg cu reclamantul, la acea data in cadrul secţiei penale a Curţii de Apel O., in medalion, din care rezultă că ar fi cerut spagă 50.000 euro pentru achitarea unui denunţător.

Într-un alt subtitlu, „Vine C.S.M. - Inspecţie la O.”, s-a arătat pe larg cum va fi reclamantul cercetat si pentru alte fapte presupus penale, alături de alţi colegi din secţia penală.

În subtitlul „Micile nebunii ale magistraţilor” s-a reluat tema procesului din anii 2002 — 2006 mai în detaliu, insinuându-se că achitarea reclamantului este cel puţin îndoielnică.

În subtitlul „Ieri avansat azi pensionat” s-a arătat cum, speriat de acuzaţiile aduse, reclamntul şi-a cerut pensionarea, renunţând la funcţia de şef de secţie penală.

În subtitlul „Amicul intermediar” se introduce în scenariu un vechi prieten al reclamantului, G.C., care ar fi intermediat între reclamant şi denunţător spaga de 50.000 Euro.

În subtitlul „Deocamdată linişte” este consemnată o declaraţie a lui G.C., care neagă orice amestec al reclamantului în tot acest scenariu.

A mai arătat că nu-l cunoaşte pe denunţător şi n-a fost contactat de nimeni în legătura cu soluţia dată.

Din completul de judecată nu a făcut parte judecătorul P.M..

În toata cariera de judecător a avut doar calificative maxime iar promovările le-a obţinut în urma unor examene notate cu 10.

S-a propus de către colectivul de judecători a secţiei penale a Curţii de Apel O. să preia funcţia de şef secţie penală, însă a refuzat acest lucru.

Ieşirea la pensie nu-i conferă reclamantului, aşa cum sugerează pârâta, vreun avantaj, dimpotrivă, îl face mai vulnerabil, putând fi cercetat, fără a fi nevoie de acordul prealabil al C.S.M.

În subsidiarul titlului se arata că „în discuţiile telefonice, interceptate de procurorii

D.N.A, traficanţii de ţigări din Maramureş dezvăluie cum au plătit 50.000 Euro pentru un verdict, pronunţat în 2009 de un complet condus de reclamant, urmat de fotografia reclamantului, alăturată celei a judecătorului P.M., cu următorul comentariu: „Duo formidabil. Până nu demult colegi la secţia penală a Curţii de Apel O. sunt acum colegi de dosar penal. La bine şi la greu, cum s-ar zice”.

Conţinutul articolului vizează, în mare parte, o fapta reţinută în sarcina judecătorului P.M.; în ultimul subtitlu, „Clienţi vechi”, pârâta acreditează ideea că, potrivit interceptărilor de la dosar, reclamntul ar fi primit de la denunţătorii lui P., în 2009, suma de 50.000 Euro, pentru a-i pune în libertate.

Reclamantul n-a fost cercetat pentru această presupusă faptă penală de către niciun organ abilitat s-o facă (parchet, D.N.A. etc.), în afara pârâtei”.

Verificând aceste susţineri ale reclamantului, prin raportare la conţinutul şi cuprinsul articolelor de presă la care reclamantul a făcut referire, Curtea constată următoarele:

În săptămânalul „B....eanul”, numărul 635 din 18 - 24.02.2013, a fost publicat un articol intitulat „Şpagă în doi”, prin care sa arătat că „judecătorul T.M. este cercetat de D.N.A. pentru luare de mită alături de colegul său M. P., fiind turnat de acelaşi interlop care voia să-şi cumpere libertatea, dar care a rămas după gratii fiindcă banii pe care i-a strâns pentru magistraţi, 20.000 Euro, s-au dovedit a fi prea puţini (f. 38-39 dosar fond).

În acelaşi număr al săptămânalului „B....eanul”, tot pe prima pagină, cu subtitlul „Back in Business”, s-a arătat că „fost preşedinte al Tribunalului B., T.M., a mai fost suspendat din magistratură în urmă cu un deceniu, sub acuzaţii de corupţie, dar o dată achitat s-a încăpăţânat să se întoarcă la locul faptei. Luna trecută, când a văzut că procurorii cer arestarea colegului său M. P., şi-a depus subit cererea de pensionare. Cam târziu însă, căci între timp s-a trezit şi el convocat la DNA”.

În pagina 5 a aceluiaşi săptămânal, în articolul „Unul după altul”, articol care conţinea şi o fotografie a reclamantului, în subtitlul „Alb. Dalb.”, s-a arătat că „în ianuarie 2007, după o suspendare de 4 ani pentru o acuzaţie de corupţie, de care în final a scăpat ca prin urechile acului, judecătorul T.M. a revenit la Curtea de Apel cu roba spălată şi buzunarele burduşite cu peste 200.000 lei, salariile de care statul l-a văduvit scoţându-l din producţie pentru o eroare judiciară. Acum magistratul este chemat din nou la declaraţii, tot pe motiv de şpagă. Să fie tot o eroare ?”

În cuprinsul articolului, în subtitlul „Micile nebunii ale magistraţilor”, s-a făcut trimitere la faptul că în 2001, în „Afacerea S.”, judecătorul T.M. a fost acuzat că în anul

2001, împreună cu un coleg de-al său, A.P., a primit 20.000 USD, în schimbul unei sentinţe favorabile date controversatului afacerist V.S..

Se mai arată că trimiterea în judecată a judecătorilor a fost posibilă după ce A.P. a recunoscut în faţa procurorilor, „într-un puseu de sinceritate”, că a beneficiat de 1.500 USD, din cei 20.000 luaţi de colegul său. Speriat, A.P. a revenit ulterior asupra mărturisirii, internându-se în Spitalul Militar, şi-a scos un certificat de labil psihic şi a obţinut în final achitarea, atât pentru sine, cât şi pentru M..

În continuare, cu subtitlul „Ieri avansat, azi pensionat”, se arată că nici nu s-a uscat bine cerneala pe sentinţa salvatoare şi - spre deosebire de P., care s-a pensionat medical, iar apoi a intrat în avocatură - M. s-a prezentat, neprihănit, la locul de muncă.

Mai mult, voia chiar să avanseze, în luna ianuarie înregistrându-şi candidatura la şefia Secţiei Penale a Curţii de Apel. A renunţat la idee la câteva zile, după ce s-a cerut arestarea judecătorului P. în dosarul de trafic de influenţă. Şi când, spre surprinderea colegilor, şi-a cerut brusc pensionarea. Ce l-a determinat pe M. să vrea să-şi pună subit roba în cui s-a dezvăluit acum.

La audierea care a avut loc la DNA O., procurori l-au pus sub învinuire în dosarul în care ceruseră arestarea colegului său, acuzându-l de luare de mită.

Se mai arată în acel subtitlu că T.M. a fost membru în completul care a pronunţat sentinţa finală în cazul lui B. şi, potrivit spuselor denunţătorului, a fost cel care urma să îi rezolve achitarea.

În subtitlul „Amicul intermediar” s-a făcut referire la un afacerist orădean, C.G., despre care s-a spus că ar fi un vechi apropiat al judecătorului M., cu trimitere la afacerea I.G., „poveste derulată în 2001”, care privea un litigiu între cele două firme, pe vremea când M. era preşedinte al Tribunalului, acesta soluţionând cazul în favoarea firmei lui G. (V.).

În articol se arată că „ca un făcut, judecătorul folosea un autoturism Renault, proprietatea lui G..”

În acelaşi articol, la acelaşi subtitlu, se arată că numitul S. B., „cunoscând amiciţia dintre M. şi G., vecin de fermă cu judecătorul în comuna C., a cerut sprijinul afaceristului, pentru ca magistratul să accepte o parte din banii pe care urma să-i plătească prin intermediul judecătorului P.. Însă, cum nu a reuşit să facă rost de toţi cei 50.000 de Euro înainte de verdict, deşi pronunţarea s-a amânat de două ori, completul lui M. l-a trimis în spatele gratiilor. G. însuşi i-ar fi dat vestea proastă, precum şi „motivarea” sentinţei: n-a plătit !. Cât despre cei 20.000 de Euro pe care i-a dat în avans, M. P. e suspectat că i-a băgat pur şi simplu în propriul buzunar”.

În acelaşi articol, la subtitlul „Vine CSM! Inspecţia la O.”, s-a arătat că „cercetările DNA care vizează judecătorii Curţii de Apel sunt dublate, începând de luni, de o anchetă disciplinară făcută de inspectori judiciari din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Verificările îl vizează pe M. P. şi au fost declanşate la sesizarea DNA, care reclamă mai multe soluţii cu cântec date de judecători (...). Inspectorii verifică şi modul în care judecătorii M. P., M.P. şi T.M. au admis în 2011 o contestaţie în anulare declarată de milionarul ... V.L., patronul companiei V.. Magnatul a obţinut achitarea prin intermediul unei contestaţii în anulare controversate, judecate de completul menţionat în vacanţă judecătorească, după ce data procesului fusese schimbată şi fără ca victima să fi fost înştiinţată legal. Viciile au dus ulterior la anularea soluţiei şi condamnarea definitivă a afaceristului, dar şi la o anchetă a procurorilor O. în urma căreia, luna trecută, milionarul şi doi ofiţeri de poliţie ..., V.B. şi F.J., au fost trimişi în judecată. Cei doi sunt acuzaţi că, în schimbul unor sponsorizări făcute de L., ar fi făcut intervenţii pe lângă soţul judecătoarei P., şi el poliţist, cerând o soluţie favorabilă afaceristului”.

În numărul 642 al săptămânalului „B....eanul”, apărut în 08-14 aprilie 2013 (f. 39 dosar fond), pe prima pagină a apărut articolul intitulat „Borfaş în robă”, avându-l în prim

plan pe judecătorul M. P., conţinutul articolului fiind redat în paginile 4, 5, unde apare şi o fotografie a reclamantului, alături de comentariul cu titlul „PENSIONAR DE NEVOIE”, şi cu următorul conţinut „După ce în ianuarie îşi înregistrase candidatura la şefia Secţiei Penale a Curţii de Apel, odată cu declanşarea scandalului P., judecătorul T.M. şi-a cerut brusc pensionarea, care i-a şi fost aprobată pe 26 martie. Aşadar, chiar dacă ar fi găsit vinovat, tot va rămâne cu pensia babană de magistrat”.

În cuprinsul articolului, la subtitlul „Varianta M.”, se arată că „simţind că P. nu îl va mai ajuta, B. a încercat să ajungă direct la M., care făcea parte din complet, şi cu care ştia că s-a discutat. Pe 10 octombrie, înainte cu o zi de termenul de judecată, s-a întâlnit cu afaceristul C.G., interpus de-al lui M., rugându-l să-i transmită judecătorului că, dacă va fi achitat, e dispus să-i dea direct lui banii pretinşi în numele său de către P.. Adică 6.000 de Euro, cât a aflat G. că a fost tariful lui M.”

La subtitlul „N-ai cuvânt, treci după gratii”, se face din nou trimitere la ancheta penală ce îl vizează pe reclamant, şi care a fost disjunsă, concluzionându-se în sensul că acesta este în continuare cercetat pentru luare de mită.

În cuprinsul acestui subtitlu se arată că „Ăsta (P.) o vorbit cu acela care trebuia să dea verdictul (M.)”

Reclamantul face trimitere, în cuprinsul acţiunii sale, şi la numărul din 23-29 septembrie 2013 al aceluiaşi săptămânal, „B....eanul”

Astfel, pe prima pagină a numărului 666 al săptămânalului „B....eanul”, din 23-29 septembrie 2013, apare în medalion fotografia reclamantului în robă, cu titlul „DNA cercetează încă o şpagă de 50.000 Euro, dată la Curtea de Apel”, cu amănunte în pagina 2.

În pagina a doua apare articolul cu titlul „Justiţie cu (multe) zerouri”, având alături fotografiile judecătorilor T.M. şi M. P., arătându-se că „în discuţiile telefonice interceptate de procurorii DNA, traficanţii de ţigări din Maramureş dezvăluie cum au plătit 50.000 Euro pentru un verdict care i-au scăpat de arest, pronunţat în 2009, de un complet condus de judecătorul T.M.”, însă în cuprinsul articolului se arată că traficanţii de ţigări, P.C. şi M.H., „au oferit 40.000 Euro mită judecătorului M. P. de la Curtea de Apel”.

Tot în conţinutul articolului, la subtitlul „Clienţi vechi” se arată că traficanţii de ţigări „ar fi plătit alţi 50.000 Euro pentru a fi eliberaţi din arest, măsură dispusă încă în timpul anchetei penale. Atunci, după cum singuri s-au deconspirat în convorbirile telefonice, şpaga s-a dat prin intermediul unui anume D. din Sighetul Marmaţiei, tot cuiva de la Curtea de Apel O., după ce iniţial Tribunalul S. le-a respins cererea de revocare a arestării preventive. Curtea a schimbat măsura arestului cu interdicţia de a părăsi ţara. Soluţia, a descoperit B....eanul, fusese dată de un complet din care făceau parte controversatul judecător T.M., ca preşedinte (...). Fost preşedinte al Tribunalului B., T.M. s-a pensionat în primăvara acestui an, după ce a fost pus sub învinuire tot într-un dosar al judecătorului M. P., deschis pentru o mită de 50.000 Euro, cerută de la un evazionist din zona M.ei, S. B.. Soluţia dirijată de M. în cazul traficanţilor de ţigări e motivată în doi peri şi trei rânduri”.

La subtitlul „Duo formidabil”, cu trimitere expresă la fotografiile judecătorilor T.M. şi M. P., apare comentariul „până nu de mult colegi la Secţia Penală a Curţii de Apel O., judecătorii T.M. şi M. P. sunt acum colegi de dosar penal. La bine şi la greu, cum s-ar zice.”.

În subtitlul „CARIERĂ ÎN SCANDAL - Dreptate cu şpagă-n doi”, se arată că „fost preşedinte al Tribunalului B., T.M. mai este acuzat într-unul din dosarele penale ale judecătorului M. P., cel deschis pentru o mită de 50.000 Euro, cerută de la un evazionist din zona M.ei, S. B.. Bărbatul i-a denunţat pe ambii judecători din spatele gratiilor, unde îşi execută pedeapsa de 7 ani de închisoare cu care s-a ales, zicea el, pentru că n-a reuşit să plătească decât 20.000 Euro din şpaga cerută. M. a fost membru în completul care a pronunţat sentinţa finală în cazul lui şi, potrivit denunţătorului, cu el urma să-i rezolve P. achitarea. Tot

M. a mai fost clientul DNA într-un alt mare scandal de corupţie din justiţia B...eană, în 2001 fiind acuzat că împreună cu un coleg, A.P., primise 20.000 USD pentru o sentinţă favorabilă dată controversatului afacerist V.S., acuzat de deţinerea unui dosar sustras din Parchet. Trimiterea în judecată a judecătorilor a fost posibilă abia după ce A.P. a recunoscut, într-un acces de sinceritate, că a beneficiat de 1.500 USD, din cei 20.000 luaţi de colegul său. Speriat, P. a revenit ulterior asupra mărturisirii, s-a internat, şi-a scos un certificat de labil psihic şi a obţinut în final achitarea atât pentru sine, cât şi pentru M.”

Dispoziţii legale aplicabile.

Art. 253 cod civil :

„1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei:

a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;

b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;

c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).

(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;

b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive”.

Art. 1.349 Cod Civil:

„(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.

(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială”.

Art. 1.353 Cod Civil:

„Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.

Art. 1.357 Cod Civil:

„(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.

Art. 1.373 Cod Civil:

„(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”.

Art. 1.381 Cod Civil:

„(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie.

(2) Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

(3) Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor”.

Art. 1.382 Cod Civil:

„Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”.

Art. 1.391 Cod Civil:

„(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

(2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.

(3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

(4) Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.

(5) Dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile”.

Art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 (*actualizată*), privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie:

„Libertatea de exprimare

1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele sa supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comporta îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publica, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”

Scurte consideraţii cu privire la iurisvrudenta C.E.D.O. în materia aplicării art. 10 din Convenţie.

Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din condiţiile primordiale ale progresului sau si a dezvoltării fiecărei persoane (Lingens c. Austriei ). Sub rezerva celui de-al doilea paragraf al articolului 10, ea se

aplica nu numai „informaţiilor” sau „ideilor” primite în mod favorabil sau considerate ca inofensive, ci şi celor care lovesc, şochează sau neliniştesc o persoana sau o parte a populaţiei, în baza pluralismului, toleranţei şi spiritului de deschidere fără de care o societate democratică nu poate exista (Handyside c. Regatului Unit; Jersild c. Danemarcei; Vogt c. Germaniei).

Aşa cum precizează articolul 10, exercitarea acestei libertăţi este supusă unor formalităţi, condiţii, restricţii şi sancţiuni care trebuie totuşi să fie interpretate strict, necesitatea lor trebuind să fie stabilită în mod convingător (Observer si Gardian c. Regatului Unit; Jersild c. Danemarcei; Janowski c. Poloniei; Nielsen si Johnsen c. Norvegiei).

Condiţia „necesitaţii într-o societate democratică” obligă Curtea sa determine dacă ingerinţa incriminată corespundea unei „nevoi sociale imperioase”, dacă era proporţională cu scopul legitim vizat (şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale erau pertinente si suficiente). Pentru a decide asupra existenţei unei asemenea nevoi şi asupra mijloacelor de acţiune ce trebuie adoptate statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere, dar această marjă este însoţită de un control european ce priveşte atât legea cât şi deciziile care o aplică, chiar şi când acestea provin de la o instanţă independentă. Curtea are deci competenţa de a decide în ultima instanţă, dacă o „restricţie” încalcă sau nu libertatea de exprimare garantată de articolul 10 (Lehideux et Isorni c. Franţei, Perna c. Italiei).

Pentru a se pronunţa asupra chestiunii necesitaţii ingerinţei, Curtea va tine seama in special de termenii utilizaţi in afirmaţiile litigioase, de contextul in care acestea au fost făcute publice si de cauza in ansamblul său (Nilsen si Johnsen c. Norvegiei ; Fuentes Bobo c. Spaniei, Muslum Gunduz c. Turciei Raichinov c. Bulgariei; Boldea c. României).

În evaluarea proportionalitatii unei ingerinte în exercitarea libertăţii de exprimare trebuie să se distingă cu grijă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstraţie a exactităţii lor (De Haes et Gijsels c. Belgiei ). Pentru judecatile de valoare, obligatia de a le dovedi este deci imposibil de îndeplinit şi aduce atingere libertăţii de opinie, element fundamental garantat de articolul 10 (Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei ).

În ceea ce priveşte articolele de presă apărute în legătură cu litigii aflate pe rolul instanţelor, Curtea a statuat următoarele :

Nu s-ar putea spune ca litigiile aflate pe rolul instanţelor nu ar putea fi discutate în revistele de specialitate, în presă sau de public.

Funcţiei mass-media de a comunica asemenea informaţii şi idei îi corespunde dreptul publicului de a le primi.

Totuşi, trebuie sa se tina seama de dreptul fiecărei persoane de a beneficia de un proces echitabil, aşa cum este garantat de articolul 6 al Convenţiei, ceea ce, în materie penală, include dreptul la un tribunal imparţial.

Aşa cum a subliniat deja Curtea, trebuie să-şi amintească de acest lucru ziariştii care redactează articole referitoare la proceduri penale aflate in curs, deoarece este posibil să nu se încadreze în limitele comentariului admisibil declaraţiile care ar risca, intenţionat sau nu, să reducă şansele unei persoane de a beneficia de un proces echitabil sau să micşoreze încrederea publicului in rolul instanţelor în administrarea justiţiei penale (Tourancheau si July c. Franţei).

Curtea a statuat că, în ceea ce-i priveşte pe ziarişti, nu s-ar putea acorda acelaşi grad de protecţie unui jurnalist ca unui simplu cetăţean, primul utilizând presa pentru a-şi face cunoscute punctele de vedere şi dreptul său la replică. Curtea a considerat ca limitele criticii admisibile erau mai largi faţă de un ziarist decât faţă de un simplu cetăţean, ziaristul trebuind să facă dovada unei mai mari toleranţe (Urbino Rodrigues c. Portugaliei).

Curtea a mai statuat că presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ce ţin mai ales de „protecţia reputaţiei şi drepturilor altuia”, „securitatea naţională”, „autoritatea puterii

judiciare”, chiar dacă acesteia ii incumbă, totuşi, sarcina de a comunica, cu respectarea obligaţiilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra chestiunilor politice ca şi asupra altor teme de interes general (De Haes si Gijsels c. Belgiei; Toma c. Luxemburgului, Colombani şi alţii c. Franţei ).

Exercitarea libertăţii de exprimare include obligaţii şi responsabilităţi, a căror întindere depinde de situaţie şi de procedeul tehnic utilizat (Stoll c. Elveţiei), şi că garanţia

oferita de articolul 10 jurnaliştilor este subordonată condiţiei ca cei interesaţi să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi demne de încredere cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France şi alţii c. Franţei; Colombani şi alţii c. Franţei ; Bladet Troms0 şi Stensaas c. Norvegiei, Cumpănă şi Mazăre c. României; Stângu şi Scutelnicu c. României).

Curtea reaminteşte că ziariştii care redactează articole asupra procedurilor în curs trebuie să fie atenţi să nu depăşească limitele fixate în scopul unei bune administrări a justiţiei, şi să respecte dreptul persoanei cercetată penal de a fi prezumată nevinovată (Worm c. Austriei; Du Roy şi Malaurie c. Franţei).

Dacă, în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când este informată de malversaţiuni prezumate ale aleşilor locali şi funcţionarilor publici, faptul de a indica direct persoane determinate, indicând numele şi funcţiile acestora, implică pentru reclamanţi obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă (Cumpănă şi Mazăre c. României; Lesnik c. Slovaciei; Vides Aizsardzibas Klubs c. Letoniei).

Într-o cauza Curtea a decis că, în lipsa bunei-credinţe şi a bazei factuale, şi deşi articolul litigios se înscria într-o dezbatere mai largă şi foarte actuală pentru societate -corupţia funcţionarilor - afirmaţiile reclamanţilor nu sunt expresia unei „doze de exagerare” sau de „provocare” care este permisă in cadrul exercitării libertăţii jurnalistice (Stângu şi Scutelnicu c. României).

Curtea a reţinut că într-o cauza, instanţele naţionale au considerat că reclamantul, ziarist experimentat, ar fi trebuit să ştie că informaţiile privind persoanele implicate intr-o procedură penală (antecedentele penale ale unor persoane implicate într-o tâlhărie) în curs erau confidenţiale (Dammann c. Elveţiei).

Curtea a statuat că protejarea surselor jurnalistice este unul din fundamentele libertăţii de exprimare şi că absenţa unei asemenea protecţii ar putea să descurajeze sursele jurnalistice să ajute presa să informeze publicul cu privire la chestiunile de interes general şi că, în consecinţă, presa ar fi mai puţin capabilă să-şi joace rolul indispensabil de „haine de gardă” şi aptitudinea sa de a furniza informaţii precise şi fiabile ar putea fi afectată.

Ţinând seama de importanţa pe care o are protejarea surselor jurnalistice, o asemenea măsura nu s-ar putea concilia cu articolul 10 al Convenţiei decât dacă se justifică printr-un imperativ preponderent de interes public (Goodwin c. Regatului Unit; Roemen şi Schmidt c. Luxemburgului).

Curtea precizează însă că, în pofida necesităţii de protejare a surselor jurnalistice, există obligaţia jurnaliştilor de a furniza o bază factuală solidă pentru alegaţiile litigioase şi care nu implică obligaţia de a dezvălui numele persoanelor care au furnizat informaţiile pe care s-au bazat pentru a-şi redacta articolele (Cumpăna şi Mazăre c. României).

Curtea a apreciat că obligaţia de a publica hotărârea de condamnare, de către reclamant, şi de a publica, pe cheltuiala sa, un comunicat într-un ziar de audienţă naţională, respectiv, condamnarea reclamantului la despăgubiri simbolice de 1 franc, în principiu, o asemenea publicare nu apare ca fiind o măsura prea restrictivă a libertăţii de exprimare (Chauvy şi alţii c. Franţei).

Scurte consideraţii cu privire la răspunderea civilă delictuală.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este instituită prin art. 1.357 C. civ., care constituie, de altfel, temeiul pentru stabilirea condiţiilor generale ale acestei răspunderi.

Astfel, potrivit art. 1.357 C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

În plus, art. 1.353 C. civ. prevede că „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.

Din prevederile legale sus menţionate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiţii, şi anume: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei, a vinei, celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat, ori în cea mai uşoară culpă.

De asemenea, potrivit art. 1.373 alin. 1 C. civ., comitentul - astfel cum este el definit de aer. 1.373 alin. 2 C. civ. - este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

Prejudiciul.

Nu se poate vorbi despre o răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu, o pagubă, o daună, prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii delictuale, constând în „rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană” (a se vedea în acest sens Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil - Teoria generală a obligaţiilor, Ed. a IX-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, 2008, pag. 145 şi urm.).

Doctrina de specialitate a subliniat constant faptul că despăgubirea care se acordă în cazul răspunderii civile delictuale este întotdeauna patrimonială, chiar dacă prin aceasta se tinde la repararea unor prejudicii fără caracter patrimonial, denumite tradiţional daune morale.

Prejudiciul este unul moral, nepatrimonial, în ipoteza în care el nu este susceptibil de evaluare bănească, cum ar fi spre exemplu, atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, suferinţele de ordin afectiv sau fizic, încălcarea unor drepturi personale nepatrimoniale, etc.

Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, se cer a fi întrunite cumulativ unele condiţii, şi anume: să fie cert, adică să fie sigur atât în privinţa existenţei sale, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, şi să nu fi fost încă reparat, dat fiind că, în cazul răspunderii civile delictuale, repararea prejudiciului are drept scop înlăturarea integrală a efectelor faptei ilicite, iar nicidecum această reparare nu poate constitui o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare, în plus faţă de paguba suferită.

Fapta ilicită.

Pentru obligarea la plata despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită.

În mod obişnuit, fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind „orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane” (a se vedea în acest sens op. cit. pag. 176).

Noţiunea de faptă ilicită este privită în practica judecătorească în mod extensiv, în sensul că se reţine răspunderea civilă delictuală nu numai atunci când s-a adus atingere unui drept subiectiv - stricto sensu -, dar şi atunci când au fost prejudiciate anumite interese ale anumitor persoane.

Atunci când se examinează în concret existenţa unei fapte ilicite, ca element al răspunderii civile delictuale, se are în vedere obiectivarea, manifestarea exterioară a unei atitudini de conştiinţă şi voinţă a unei anumite persoane, neinteresând aici atitudinea subiectivă a persoanei faţă de fapta sa ori, mai ales, faţă de urmările acestei fapte.

Există anumite situaţii în care, deşi fapta săvârşită provoacă un prejudiciu altei persoane, răspunderea civilă delictuală nu este angajată, întrucât caracterul ilicit al faptei este înlăturat, de existenţa unor cauze care înlătură acest caracter ilicit, şi anume, legitima apărare, starea de necesitate, forţa majoră sau cazul fortuit, îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului, exercitarea unei drept subiectiv, consimţământul victimei.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane în temeiul răspunderii civile delictuale, nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să se stabilească, nu un raport de cauzalitate în general, ci raportul de cauzalitate specific dintre acţiunea sau inacţiunea omenească cu caracter ilicit şi prejudiciu, fără a ignora ori subaprecia cauzele de ordin fizic, biologic, medical, tehnic, etc., care pot să explice, sub aspectul cauzalităţii naturale, producerea unui anumit efect păgubitor.

Determinarea raportului de cauzalitate este delicat de făcut, însă, aşa cum s-a arătat în doctrina de specialitate, cel mai bun sistem pentru determinarea acestui raport de cauzalitate este acela al cauzalităţii necesare ( a se vedea în acest sens I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. P. -Răspunderea civilă, pag. 92 şi urm.; Fr. Deak, Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, ca element al răspunderii civile, în Unele probleme teoretice ale predării ştiinţei dreptului în învăţământul superior, Ministerul Învăţământului, Bucureşti, 1966, pag. 7-12; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit. pag. 190 şi urm.).

Acest sistem, al cauzalităţii necesare, porneşte de la definiţia categoriei de cauză, ca fiind acel fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar, putând fi considerate drept cauză a prejudiciului numai acele fapte care au o legătură absolut necesară cu efectul produs.

Vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul.

Pentru ca răspunderea civilă delictuală a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este absolut necesar ca acea faptă să îi fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o, să fi acţionat deci cu vinovăţie.

Vinovăţia, aşa cum a fost definită în doctrina de specialitate (a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Op. cit, pag. 196 şi urm.) reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite, sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de fapta şi urmările acesteia, ea presupunând ca antecedent un proces psihic complex, de conştiinţă şi de voinţă, proces care se sfârşeşte prin a se manifesta în exterior, a se obiectiva sub forma acţiunii ori inacţiunii ilicite.

În plus, este necesar ca vinovăţia, în oricare din formele ei, intenţie directă sau indirectă, culpă directă ori indirectă, neglijenţă sau imprudenţă, ori „cea mai uşoară culpă”, să fie în corelaţie cu fapta ilicită şi cu raportul de cauzalitate.

Împrejurări care înlătură vinovăţia.

Există anumite împrejurări care înlătură vinovăţia autorului pretinsei fapte ilicite, respectiv, cazul fortuit, forţa majoră, etc.

În cuprinsul noţiunii largi a fortuitului - a cazului fortuit lato sensu - trebuie să distingem o serie de împrejurări care, toate, presupun lipsa vinovăţiei, dar care, fiecare în parte se disting prin anumite caracteristici şi consecinţe juridice, care le sunt proprii.

Astfel, în literatura juridică şi practica judecătorească sunt reţinute drept împrejurări care înlătură vinovăţia: fapta victimei înseşi; fapta unui terţ, pentru care autorul nu este ţinut a răspunde; cazul fortuit stricto sensu; cazul de forţă majoră.

În materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, distincţia dintre cazul fortuit stricto sensu şi cazul de forţă majoră nu prezintă importanţă deosebită, ambele având aceleaşi efecte exoneratoare de răspundere.

Concluzionând, dacă toate aceste condiţii sunt cumulativ întrunite, şi nu este prezent niciun caz exonerator de răspundere, atunci este posibilă angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Aplicând, în concret, la cauza pendinte, condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, Curtea constată că în cauză, acestea au fost pe deplin dovedite.

Astfel, prin articolele publicate - fiind evidentă intenţia de publicare a acestor informaţii de „senzaţie”, informaţii nefundamentate pe o bază factuală solidă, însă prejudiciabile pentru reclamant -, reclamantului intimat i-au fost încălcate drepturile personale nepatrimoniale fundamentale constând în: dreptul la onoare, dreptul la reputaţie şi dreptul la propria imagine.

De asemenea, reclamantul a suferit un evident prejudiciu moral, prejudiciu constând în lezarea onoarei, deteriorarea iremediabilă a bunei sale reputaţii, atât în societate şi în profesie, cât şi în mediul familial şi în cercul de prieteni sau cunoscuţi.

Nu este de ignorat, din punct de vedere al prejudiciului moral cauzat reclamantului intimat, nici disconfortul psihic suferit de acesta, concretizat în tulburarea liniştii sale sufleteşti şi mentale, a păcii interioare, în temerea reclamantului că modul în care va fi percepută imaginea sa de către toţi cei apropiaţi, precum şi de către opinia publică, va fi unul alterat şi deteriorat.

Apoi, este de avut în vedere împrejurarea că, independent de soarta ulterioară a eventualelor dosare penale care-l privesc pe reclamant, imaginea acestuia în societate, în familie, în mediul profesional, este compromisă în mod grav, poate chiar ireversibil.

Consideraţii cu privire la aprecierea caracterului ne fondat al motivului II de apel.

In susţinerea caracterului denigrator al întregului articol publicat în nr. din 18-24 februarie 2013 al săptămânalului „B....eanul”, reclamantul a susţinut că, într-adevăr în dosarul penal nr. .../P/2012, al serviciului teritorial DNA O., prin procesul verbal din 07.02.2013, s-a început urmărirea penală împotriva sa, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prev de art. 254 C. penal, dar de la acea dată şi până în prezent organele de urmările penală nu au mai întocmit nici un act de urmărire penală, lăsând acest dosar în nelucrare, doar din dorinţa de a-i asigura denunţătorului un grad mai mare de credibilitate într-un alt dosar aflat pe rolul unei instanţe din ţară şi care nu îl priveşte pe reclamant; în toată cariera sa reclamantul nu a fost cercetat administrativ sau disciplinar, iar inspecţia CSM , la care se face trimitere în articol, l-a vizat doar pe judecătorul P.M.; cauza L., de asemenea menţionată în articol de către pârâtă, a fost soluţionată de DNA prin NUP, iar reclamantul nu a ştiut că este cercetat, până la comunicarea soluţiei; reclamantul nu ştie de existenţa altor anchete care să vizeze activitatea sa de judecător, iar dacă astfel de anchete există şi reclamantul nu ştie, se va supune rigorilor legii şi va răspunde la orice chemare a organelor de anchetă; în toată cariera sa de judecător a avut doar calificative maxime, iar promovările le-a obţinut în urma unor examene notate cu 10; colectivul de judecători al Secţiei Penale a Curţii de Apel O. i-a propus funcţia de şef secţie penală, însă a refuzat acest lucru şi a solicitat pensionarea întrucât nu a dorit să târască instituţia în care a muncit atâţia ani într-un jihad mediatic, cu consecinţe incalculabile pentru imaginea colegilor săi şi pentru bunul renume al Curţii de Apel O..

Analizând susţinerile reclamantului, referitoare la caracterul denigrator al articolului publicat în săptămânalul „B....eanul”, în numărul din 18-24 februarie 2013, prin raportare la conţinutul informaţiilor cuprinse în acest articol, coroborat cu probele administrate în cauză, Curtea reţine următoarele:

Articolul este scris într-o manieră alambicată şi confuză, făcându-se trimiteri de la o informaţie diferită la o altă informaţie cu totul diferită, fără nici o legătură aparentă între

acestea, ideea de ansamblu care se desprinde din articol fiind aceea că fostul preşedinte al Tribunalului B. a fost sau mai este angrenat în tot felul de afaceri mai mult sau mai puţin nelegale, alături atât de foşti şi actuali colegi ai săi, cât şi de afacerişti ... cunoscuţi pe plan local.

Trimiterile făcute în articol la „Afacerea S.”, la fostul judecător A.P., a cărui situaţie şi imagine este legată de cea a judecătorului T.M., chiar dacă se doresc a fi o simplă informare cu privire la modul de soluţionare a acelui dosar, finalizat cu achitarea lui M. şi P., în realitate conţin implicit o doză de scepticism cu privire la modalitatea în care cei doi judecători au fost achitaţi.

Spre această concluzie conduc formulările peiorative utilizate în conţinutul articolului: „cu roba spălată”; „a scăpat ca prin urechile acului”; „sentinţa salvatoare”; „M. sa prezentat neprihănit la locul de muncă”.

Toate aceste sintagme utilizate în conţinutul articolului sugerează ideea că achitarea nu a fost legală şi corectă şi inoculează totodată publicului cititor sugestia că cei doi judecători au fost achitaţi pe nedrept.

Or, sentinţa penală nr. 64/28.07.2006, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosar penal nr. .../2003, prin care s-a dispus achitarea inculpatului M.T., sub aspectul învinuirii comiterii infracţiunii de luare de mită, prev. şi ped. de art. 254 C. penal, în baza art. 10 lit. a, rap. la art. 11 pct. 2 lit. a C. pr. Penală (pe motiv că fapta penală nu există), a fost menţinută întru totul de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia penală nr. 6883/24.11.2006, pronunţată în dosarul penal nr. .../2003 (f. 20 -32, 33 - 37 dosar fond ).

Într-adevăr, în aceste hotărâri judecătoreşti, faptele pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată vizau şi pe numitul S. V. - la care pârâţii apelanţi fac trimitere în articolul sus menţionat prin folosirea apelativului „Afacerea S.”, însă, hotărârea judecătorească penală de achitare, definitivă, nu mai poate fi repusă în discuţie şi nu mai poate fi criticată ori contestată sub aspectul considerentelor pentru care s-a dispus achitarea reclamantului.

O hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de putere de lucru judecat, se impune astfel pentru părţi şi pentru terţi, nefiind admisibilă punerea ulterioară la îndoială a soluţiei de achitare de către un terţ, în speţă de către săptămânalul „B....eanul”

Simpla trimitere, îndoielnică şi bănuitoare la hotărârea penală definitivă de achitare, conduce la ideea că respectiva hotărâre judecătorească nu este respectată, în mod nepermis punându-se la îndoială soluţia instanţei penale care a dispus achitarea, precum şi a instanţei supreme - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - care a menţinut în mod definitiv această soluţie de achitare.

Alte trimiteri din articol, la diferite cercetări penale care îl vizează pe reclamant, sunt tendenţios făcute, în condiţiile în care, în absenţa unor dovezi certe de vinovăţie a reclamantului în legătură cu presupusele fapte ce-i sunt imputate prin articol, şi în condiţiile în care orice persoană se bucură de prezumţia de nevinovăţie până la momentul la care se va pronunţa o hotărâre penală definitivă de condamnare, sunt de natură să-l prejudicieze în mod cert pe reclamant, acestuia fiindu-i afectat dreptul la imagine.

Ceea ce ar fi trebuit, eventual să se menţioneze în articol, trebuia să vizeze un comunicat de presă, preluat dintr-un comunicat de presă al DNA - lui, şi care să informeze publicul despre împrejurarea că există o cercetare penală privind pe reclamant, dosarul penal în care o astfel de cercetare există şi stadiul acesteia.

Este adevărat că datoria unui ziarist este aceea de a informa publicul cu privire la informaţiile de interes public general, dar nu este mai puţin adevărat că o astfel de obligaţie trebuie exercitată cu bună credinţă, după o temeinică şi prealabilă documentare, întotdeauna presa fiind ţinută să relateze întemeindu-se pe o bază factuală solidă.

Nu se pretinde ziaristului să-şi divulge sursa, însă, ceea ce se pretinde unui ziarist este de a nu publica un articol care nu este întemeiat pe o bază factuală solidă şi care nu se fundamentează pe informaţii certe şi reale, temeinic verificate în prealabil.

Deşi subtitlul din articol „VINE CSM - Inspecţia la O.” sugerează faptul că, chiar dacă verificările îl vizează pe M. P., totuşi, în conţinutul articolului este vizat şi reclamantul, în articol menţionându-se în mod expres că „inspectorii verifică şi modul în care judecătorii M. P., M.P. şi T.M. au admis în 2011 o contestaţie în anulare, declarată de milionarul ... V.L.”

Or, aceste afirmaţii din cuprinsul articolului sunt infirmate de extrasul de pe ordinea de zi a şedinţei CSM - Secţia pentru judecători în materie disciplinară, din 25.11.2013, care atestă împrejurarea că cel cercetat disciplinar a fost doar judecătorul P.M., în dosarul disciplinar nr. 3/J/2013 (fila 56 - 58 dosar fond).

În ceea ce priveşte trimiterile din articol, din acelaşi subtitlu, „VINE CSM - Inspecţia la O.”, la „Afacerea L”, este de subliniat faptul că acestea nu s-au întemeiat pe o bază factuală solidă şi reală şi că la momentul publicării acestui articol pârâţii apelanţi nu au fost suficient de bine informaţi, în condiţiile în care prin Rezoluţia din 04.02.2013, dată de DNA în dosar nr. ...- /2003, s-a constatat că încă prin actul de inculpare din 07.01.2013, emis de Procurorul Şef al Serviciului Teritorial O. din cadrul DNA, în dosarul penal nr. .../P/2012, s-a dispus printre altele neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii M.T., P. M. şi P.M. (fila 14 -19 dosar fond ).

Prin aceeaşi rezoluţie a fost admisă plângerea formulată de petiţionarii M.T., P. M. şi P.M., a fost infirmat actul de inculpare nr. .../P/2012, din 07.01.2013, în ceea ce priveşte soluţia dispusă faţă de cei trei magistraţi, în sensul schimbării temeiului juridic al cauzei care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv art. 10 lit. d C. pr. pen., în art. 10 lit. a C. pr. pen. (f. 19 dosar fond ).

Apelanţii au susţinut că nu aveau cum să ia cunoştinţă de această Rezoluţie, pentru că nu le-a fost comunicată de către DNA.

Chiar dacă aparent această susţinere este reală, totuşi ea nu exonerează pe apelanţi de obligaţia ce le incumbă, aceea de informare temeinică şi justificată, anterior şi prealabil publicării unui articol.

În ceea ce priveşte afirmaţiile din articol referitoare la considerentele pentru care reclamantul s-ar fi pensionat, acestea sunt pur speculative, nefiind susţinute de dovezi concrete emanând de la DNA, ori de la o instanţă de judecată penală.

Referitor la trimiterile din acelaşi articol, din subtitlul „Amicul intermediar”, privitoare la C.G. şi S. B., axate pe relaţiile pe care reclamantul le-ar fi avut cu unul ori altul dintre aceştia, acestea de asemenea sunt tendenţioase în condiţiile în care, prin Rechizitoriul din 19.03.2013, întocmit în dosar penal nr. 85/P/2012 al DNA - Serviciul Teritorial O., reclamantul apărea în calitate de învinuit, ca urmare a unui autodenunţ formulat de condamnatul B. I. ( S.) în timp ce numiţii P.M. şi P.M. apăreau ca inculpaţi, iar ca stare de fapt se reţine doar atitudinea pe care a avut-o inculpatul P.M. (f. 11 - 12 dosar fond ).

La momentul publicării acestui articol nu s-a făcut nici un fel de trimitere, în cuprinsul articolului, la documente oficiale ale DNA, ori la surse concrete conţinând comunicate de presă oficiale, deşi o astfel de trimitere ar fi fost necesar să fie făcută, după o informare atentă anterioară publicării articolului, informare care era posibilă, dovadă în acest sens fiind adresa nr. ... II/23.01.2014 ( f. 104 dosar fond ), emisă de DNA - Serviciul Teritorial O., adresă prin care pârâtei apelante G.L. i s-a adus la cunoştinţă faptul că faţă de reclamant se efectuează cercetări în trei dosare penale, în două dosare cercetările fiind în stadiul actelor premergătoare, motiv pentru care nu se pot comunica alte date, iar într-unul dintre dosare, înregistrat sub nr. ../P/2013, disjuns din dosarul penal nr. ./P/2012, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de reclamant pentru comiterea infracţiunii de luare de mită.

În dosarul penal nr. .../P/2013, în care, afirmativ, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de reclamantul M.T., pentru comiterea infracţiunii de luare de mită (f.104 dosar fond ), reclamantului i s-a adus la cunoştinţă prin adresa din 21.02.2014, emisă de DNA -Serviciul Teritorial O., că „cercetările vor fi finalizate în funcţie de posibilităţile existente” iar cererea reclamantului, de consultare a dosarului, a fost respinsă prin Ordonanţa din 19.02.2014” (f.22 - 23 dosar fond, II). Totodată, reclamantul a fost informat „că cererea de a i se comunica în câte dosare penale este cercetat şi în ce calitate, formulată în baza Legii nr. 544/2001”, nu poate fi soluţionată favorabil pentru că „dispoziţiile acesteia nu sunt aplicabile în domeniul instrucţiei penale” (f.21 dosar fond, II).

Într-un alt dosar penal, nr. ./P/2013 al DNA - Serviciul Teritorial O., prin adresa din 15.07.2014 reclamantului i s-a adus la cunoştinţă faptul că prin Ordonanţa de clasare a cauzei din 15.07.2014 s-a dispus clasarea cauzei, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul M.T., pentru infracţiunile de instigare la luare de mită, prev. de art. 47 C. penal, rap. la art. 289 alin. 1 C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000; luare de mită prev. de art. 289 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000; trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. 1 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (f. 95, f. 96 -100 dosar fond, II).

În cuprinsul acestei Ordonanţe de clasare s-a reţinut faptul că pretinsa săvârşire a infracţiunilor de corupţie ce fac obiectul acestei cauze nu a putut fi confirmată cu probe care să dovedească vinovăţia acestora.

Prin Adresa emisă la data de 04.09.2014 în dosar penal nr. ./P/2013 al DNA -Serviciul Teritorial O., s-a dispus clasarea cauzei faţă de reclamantul M.T., în baza art. 16 alin. 1 lit. c C. pr. pen., pe motiv că nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea reţinută în sarcina reclamantului (f.101 dosar fond , II) .

Articolul din numărul 642 al săptămânalului „B....eanul”, apărut în 08-14 aprilie 2013 este, de asemenea, tendenţios redactat în condiţiile în care, deşi în realitate informaţiile îl vizau pe P.M., totuşi, apare şi imaginea reclamantului, sugerându-se ideea - nedovedită şi neconfirmată, la acel moment al publicării articolului, de date oficiale emanând de la DNA - , că reclamantul ar fi fost părtaş, alături de P.M., la un scenariu infracţional de trafic de influenţă şi de luare de mită.

Corect apreciază reclamantul că acest articol l-a vizat în mod direct şi pe el, în condiţiile în care fotografia numitului P.M., de la pagina 4, îl prezenta pe acesta cu haine obişnuite, deşi acesta era încă judecător, chiar dacă suspendat temporar din funcţie, în timp ce fotografia de la pagina 5 îl înfăţişează pe reclamant în robă, deşi la acea dată era pensionar.

Din nou, articolul se doreşte a fi unul de senzaţie, conţinând afirmaţii grave la adresa unor magistraţi, fiind publicat fără să se fi indicat comunicatul oficial de presă al DNA pe baza cărora ziaristul şi-a extras informaţiile conţinute în articol şi ignorând cu desăvârşire prezumţia de nevinovăţie de care se bucură orice persoană până la momentul la care intervine o hotărâre penală definitivă de condamnare.

Pe de altă parte, împrejurarea că numitul B. ar fi afirmat că ştia că P.M. „a discutat cu judecătorul M.”, reprezintă o simplă speculaţie, nesusţinută de dovezi pertinente, care să fundamenteze concluziile inserate în cuprinsul articolului.

Curtea constată că şi prin articolul apărut în numărul 666, din 23-29 septembrie 2013, al aceluiaşi săptămânal, „B....eanul”, din nou se pune sub semnul îndoielii achitarea definitivă a reclamantului în dosarul privind „Afacerea S.”, contestându-se temeinicia, justeţea şi legalitatea hotărârii definitive de achitare.

Detaliile stării de fapt invocate de denunţătorul B. I. se regăsesc în Rechizitoriul din 19 martie 2013, întocmit în dosar penal nr. ./P/2012 al DNA - Serviciul Teritorial O. (f. 59 - 83 dosar fond), reţinându-se ca stare de fapt că influenţa de care s-a prevalat inculpatul P.M. faţă de denunţătorul B. I. a fost una reală, acesta discutând despre dosarul penal în care era judecat denunţătorul şi despre posibilitatea pronunţării unei hotărâri favorabile acestuia cu

colegul său de complet, judecătorul M.T. însă, prin acest Rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei faţă de învinuitul M.T., cercetările urmând a se efectua într-un dosar nou înregistrat.

În ceea ce priveşte afirmaţiile din articol, referitoare la traficanţii de ţigări P. C. şi M.H., cu referire şi la numitul T.M.şi la numitul M.I.A., şi la faptul că aceştia ar fi oferit mită 40.000 Euro judecătorului M. P., respectiv, referitoare la faptul că, soluţia în cazul traficanţilor de ţigări ar fi fost „dirijată de M.”, acestea sunt contrazise de Rechizitoriul din 22 august 2013, întocmit de DNA - Serviciul Teritorial O., în dosar penal nr. 59/P/2012, din care rezultă că inculpat în dosar erau C. P., H.M., T.Mihăiţă. şi M.I.A., iar învinuit era P.M. ( f. 84 - 89 dosar fond), iar nicidecum reclamantul M.T..

În ceea ce priveşte afirmaţiile din articol, referitoare la faptul că „soluţia dirijată de M. e motivată în doi peri şi trei rânduri”, acestea de asemenea sunt tendenţioase şi nasc îndoieli asupra competenţei profesionale a judecătorului care a motivat soluţia, dar mai mult decât atât, sugerează impresia că în tot acest carusel infracţional „dirijorul” ar fi fost chiar reclamantul.

Împrejurarea că într-un alt dosar penal, nr. .../P/2012 al DNA - Serviciul Teritorial O., s-ar face din nou referire la contestaţia în anulare formulată de L.V., soluţionată de un complet de judecată din care făcea parte şi reclamantul M.T. (f. 17 - 29 dosar apel) nu prezintă relevanţă din perspectiva limitelor în care instanţa a fost legal investită prin cererea introductivă de instanţă, mai ales că faţă de numitul M.T. s-a disjuns cauza sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu.

Oricum, din perspectiva îndeplinirii sau nu în cauză a condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale, trebuie analizat în concret dacă sunt sau nu îndeplinite aceste condiţii în raport de limitele în care reclamantul a investit instanţa, adică în raport de articolele menţionate de reclamant în cuprinsul cererii sale.

Or, în raport de aceste date, coroborate cu circumstanţele de fapt ale cauzei şi cu jurisprudenţa CEDO în materia aplicării art. 10 din Convenţie, Curtea constată că în cauză sunt pe deplin întrunite cerinţele necesare angajării răspunderii civile a pârâţilor apelanţi, conform prevederilor legale anterior reproduse.

În ceea ce priveşte susţinerea pârâţilor apelanţi, în sensul că nu se precizează în hotărâre cu ce fel de caractere ar urma să fie acesta publicată, Curtea constată că această susţinere nu este întemeiată, în condiţiile în care este de domeniul evidenţei că la publicarea hotărârii vor trebui să fie avute în vedere exact acelaşi tip de caractere şi acelaşi tip de scriere care au fost folosite la publicarea articolelor prejudiciabile.

Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor de drept şi de fapt mai sus expuse, Curtea constată că apelul pârâţilor este fondat în parte, astfel încât, în temeiul art. 480 alin. 1 C. proc. civ., îl va admite în parte, conform dispozitivului prezentei decizii.

Părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel.

← Daune cominatorii. Imposibilitatea acordării în baza art. 907...		Despăgubiri morale. Persoană lipsită de libertate →

Răspundere civilă delictuală. Daune morale pt. denigrare prin presa scrisă

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Răspundere civilă delictuală. Daune morale pt. denigrare prin presa scrisă