Prescripţie. Termen de executare a obligaţiilor contractuale
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 1009/A din 25 mai 2015
I. Prin cererea de chemare în judecata înregistrată la data de 23.12.2013, reclamanta B.M., în contradictoriu cu pârâţii C.O. V. si C.I.C., a solicitat instanţei obligarea pârâţilor la plata sumei de 60.000 EURO (echivalent în lei 268.494 la cursul BNR de 4,4749 1ei/l EURO) şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale asupra sumei datorate, de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a datoriei precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată pe care le va face cu ocazia acestui proces.
Prin precizarea depusă la dosar la termenul de judecată din 30.10.2014 reclamantele au arătat că înţeleg să reducă cuantumul pretenţiilor la suma de 57.003 Euro, raportat la concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.
II. Prin sentinţa civilă nr. 514 din 30.10.2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. .../117/2013, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia autorităţii de lucru judecat.
S-a admis acţiunea precizată formulată a reclamanta B.M. împotriva pârâţilor C.O. V. şi C.I.C., iar aceştia au fost obligaţi să plătească reclamantei B.M. suma de 57.003 EURO, cu dobânda legală în materie civilă, de la data introducerii acţiunii şi până la restituirea integrală şi 8.909 lei cheltuieli de judecată.
In prealabil analizării temeinicie cererii de chemare în judecata, în conformitate cu disp. art. 248 Cod pr.civ, instanţa de fond a analizat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune si a puterii de lucru judecat.
In urma analizării, instanţa de fond a apreciat netemeinicia acestora, si în consecinţa le-a respins, având în vedere următoarele considerente:
In privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa a reţinut ca până la momentul la care s-a soluţionat cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. .../211/2005 -27.02.2012, pârâţii au recunoscut constant existenţa datoriei lor.
De asemenea, prin întâmpinare înşişi pârâţii afirmă faptul că "iminenţa evicţiunii ne-a legitimat să nu executăm obligaţiile asumate prin contractul încheiat cu B.M....""(pag.6 a întâmpinării), precum şi faptul că "motivul pentru care nu si-au executat integral obligaţiile a fost promovarea de către F.A., F.C. şi F.Z. a unei cereri de chemare în judecată în contradictoriu cu subsemnatul C.O.V., B.M. si C.R...'".
Aşa cum s-au exprimat chiar pârâţii, au suspendat executarea propriei obligaţii, prevalându-se de existenta riscului de a fi evinsi.
Până la data la care a încetat riscul evicţiunii, paraţii erau în drept să pretindă suspendarea executării obligaţiei lor, în baza excepţiei de neexecutare a contractului, iar reclamanta nu putea pretinde executarea obligaţiei .
Până la momentul la care s-a soluţionat litigiul având ca obiect dreptul de proprietate asupra terenului vândut -27.02.2012 si a dispărut riscul evicţiunii, nu a început să curgă termenul de prescripţie. Abia la acest moment a început să curgă termenul pentru plata preţului în ceea ce-i priveşte pe pârâţi, dispărând motivul pentru care s-a suspendat plata acestuia.
Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 , prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita începe sa curgă la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba, cat si pe cel care răspunde de ea.
Ori, date fiind circumstanţele concrete ale cauzei, respectiv suspendarea de către pârâţi a plăţii preţului, considerăm că momentul de la care am cunoscut existenţa pagubei este data de 27.02.2012, dată de la care a început să curgă termenul de plată.
Raportat la data la care a început sa curgă termenul de prescripţie, acţiunea reclamantei a fost introdusă în termenul general de prescripţie prev. de art. 3 din Decretul 167/1958.
Faţă de această concluzie, instanţa de fond a apreciat inutil a mai analiza celelalte argumente aduse de pârâţi în susţinerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Excepţia puterii de lucru judecat a fost apreciată de asemenea neîntemeiata.
Pârâţii se prevalează de puterea de judecat referitor a o chestiune prejudiciala dezlegată de instanţă în deciziei pronunţate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. ..7211/2013.
Din analiza considerentelor acelei decizii, prin care s-a soluţionat contestaţia la executarea a pârâţilor C. împotriva executării silite începuta de creditoarea B.M. în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 18.10.2004, pentru plata sumei de 60.000 euro, rezulta ca instanţa a stabilit doar faptul ca că acest contract nu obligă pârâţii la plata sumei de bani, nefiind în faţa unei obligaţii de a da, ci obligă pârâţii la o obligaţie de a face, si anume de a edifica cele doua case, respectiv de efectuare a unor lucrări de îmbunătăţiri la imobilul proprietatea intimatei.
Acesta este sensul, de altfel extrem de clar exprimat de instanţa de judecată, al afirmaţiei conform căreia executarea silită având ca obiect o sumă anume de bani nu are temei contractual.
Cum acţiunea de fata are drept cauza angajarea răspunderii contractuale a pârâţilor, prin obligarea acestora la plata unei sume de bani cu titlu de daune compensatorii pentru obligaţia contractuala neexecutata, este evident ca dezlegarea data de instanţa prin decizia mai sus menţionata nu are putere de lucru judecat în prezenta cauza, neexistând identitate de cauze intre cele doua pretenţii.
Pe fondul cauzei, instanţa a apreciat ca sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâţilor prev. de art. 1073, 1075, 108110821084 Cod civil
Astfel, fapta ilicita exista si consta din neîndeplinirea obligaţiei contractuale de a edifica construcţiile, neexecutarea care începând din 27.02.2012 este una culpabila, prin aceasta neexecutarea reclamantei i-a fost cauzat un prejudiciu reclamantei, care a cedat pârâţilor proprietate ternului pe care aceştia au edificat un bloc de locuinţe vândut integral, fara a primi o mare parte din contra echivalentul convenit pentru prestaţia sa, exista raport de cauzalitate intre prejudiciu si fapta ilicita a pârâţilor, pârâţii au fost puşi în întârziere pentru neexecutarea obligaţiei, iar în ceea ce priveşte culpa, dat fiind faptul că ne aflăm în faţa unei obligaţii de rezultat asumată contractual, aceasta este prezumată, pârâţii au fost puşi în întârziere.
Daunele compensatorii solicitate de reclamanta sunt în limitele prev. de art. 1084 Cod civ. si acoperă pierderea suferita, câtă vreme prin convenţie părţile au stabilit echivalentul valoric al celor doua obligaţii la suma de 65.000 euro, din care reclamanta a înţeles sa scadă valoarea prestaţiei deja achitata de pârâţi, cuantificata prin raportul de expertiza.
Pârâţii au susţinut ca în situaţia obligării lor la plata daunelor compensatorii, ar trebui să se aibă în vedere suma de 23.000 euro achitata de ei familiei F. ca urmare a încheierii unei tranzacţii care finalmente a dus la stingerea procesului.
Susţinerea pârâţilor nu a fost probata, aceştia nefiind în măsura sa depună la dosar vreo dovada a plăţii acestei sume.
Instanţa a procedat la audierea în calitate de martor a numitei K.E., mandatara reclamanţilor F., persoana care a purtat negocierile cu reclamanta B.M. si cu pârâţii C. în vederea stingerii litigiului.
Martora a arata ca la un moment dat s-a convenit cu pârâţii C. ca aceştia sa cumpere terenul în litigiu cu suma de 490.000 euro, cu plata preţului în mai multe transe, insa pârâţii C. nu au achitat nimic din preţ.
In final au tranzacţionat cu parata B.M. si cu sora sa C.R., în sensul ca acestea au oferit un alt teren proprietatea lor, aflat în vecinătate, pentru a renunţa la dreptul pretins asupra terenului din litigiu. Aceasta cedare a reclamantei a fost determinanta în stingerea litigiului, nu de vreun demers al pârâţilor C..
Raportat la starea de fapt reţinută mai sus, instanţa de fond a apreciat temeinica acţiunii, pe care a admis-o, obligând pârâţii sa plătească reclamantei suma de 57.000 euro, cu dobânda legala în materie civila, calculata de la data introducerii acţiunii si pana la restituirea integrala, dobânzile fiind datorate în temeiul art.3 din OUG 13/2011. Suma de mai sus a rezultat prin scăderea din suma de 65.000 euro, la care părţile au cuantificat valoarea obligaţiilor contractuale a valorii prestaţiei executate, astfel cum a fost determinata prin raportul de expertiza, convertita în euro.
In temeiul art. 453 C.pr.civ., pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantei suma de 8.909 lei cheltuieli de judecată constând din taxa de timbru, onorariu expert si onorariu avocaţial.
III. Împotriva acestei sentinţe, pârâţii C.O.V. şi C.I.C. au declarat apel, solicitând instanţei admiterea acestuia şi schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului s-a arătat că în ceea ce priveşte natura juridică a convenţiei încheiată între părţi, aceasta este un contract nenumit, în nici un caz preţul aferent terenului situat în Cluj-Napoca, str. ... nefiind suma de 65.000 euro, această sumă reprezentând doar o evaluare a obligaţiilor asumate de apelanţi prin convenţie. Mai mult, obligaţia corelativă înstrăinării terenului de către B.M., nu este una alternativă, astfel încât să poată fi executată fie prin plata sumei de 65.000 euro fie prin transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor bunuri viitoare şi realizarea unor lucrări de îmbunătăţire a imobilului situat în Cluj-Napoca, str.....
În ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune s-a arătat că deşi nu există la dosarul cauzei nici un înscris din care să rezulte suspendarea obligaţiei de plată a preţului, s-a reţinut de către instanţă că termenul de prescripţie nu putea curge atâta timp cât pârâţii apelanţi ar fi suspendat executarea propriei obligaţii, prevalându-se de existenţa riscului de a fi evinşi.
Validând de plano susţinerile apelantei în acest sens, nu au fost analizate susţinerile pârâţilor din întâmpinare, reţinându-se că termenul de prescripţie a început să curgă după data de 27.02.2012, dată la care a încetat cauza de suspendare a obligaţiei de plată a preţului.
În ceea ce priveşte prevederile art. 1364 Cod civil, reţinute de către instanţa de fond, s-a arătat că acestea nu sunt aplicabile în cauză, în speţă nefiind vorba despre un contract de vânzare-cumpărare ci de un contract nenumit, contraprestaţiile pârâţilor corelative transferului dreptului de proprietate fiind specifice unui contract de antrepriză, constând în edificarea unor construcţii şi efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire la un imobil aflat în proprietatea reclamantei.
Pe cale de consecinţă, din moment ce art. 1364 cod civil este o dispoziţie supletivă, aplicabilă contractelor de vânzare-cumpărare iar între părţile litigante nu a fost asumată prin convenţia din 18.10.2004 o clauză cu privire la suspendarea obligaţiilor pârâţilor, invocarea şi reţinerea prevederilor art. 1364 Cod civil este neavenită şi lipsită de orice temei legal sau contractual. Pe cale de consecinţă, această pretinsă circumstanţă asimilată unei cauze care ar fi afectat cursul termenului de prescripţie nu este întemeiată.
Mai mult, trebuie avut în vedere că art. 1364 Cod civil stabileşte un drept al cumpărătorului de a suspenda executarea propriilor obligaţii atunci când există un risc de evicţiune, aceasta fiind numai o alternativă pusă la dispoziţia cumpărătorului, suspendarea neoperând de drept. Este deci imperios necesar a exista o manifestare de voinţă din partea
pârâţilor din care să rezulte că ar fi înţeles să se prevaleze de acest drept, respectiv că ar fi suspendat executarea obligaţiilor până la încetarea riscului de evicţiune. Or, din actele existente la dosar nu rezultă că ar fi existat o astfel de manifestare de voinţă. Pârâţii nu s-au manifestat în acest sens niciodată, nici prin poziţiile procesuale din dosar şi nici în executarea raporturilor contractuale cu reclamanta.
Indiferent de valoarea juridică a convenţiilor încheiate la data de 29.12.2009 şi 11.01.2006, acestea subliniază faptul că părţile nu au avut în vedere o eventuală suspendare a obligaţiei de edificare a celor două construcţii, din contră, în măsura în care s-ar fi considerat că ar fi putut opera o suspendare a executării obligaţiilor, nu s-ar mai fi putut pune problema modificării termenelor stabilite cu titlu de scadenţă a obligaţiilor.
De fapt, prescripţia dreptului la acţiune este întemeiată, termenul de prescripţie începând să curgă la data de 30.12.2005, dată până la care pârâţii s-au obligat să finalizeze lucrările de construire a imobilului şi să transmită în favoarea reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilelor bunuri viitoare şi să execute lucrări de îmbunătăţire la imobilul din Cluj-Napoca, str.....
Convenţiile din 11.01.2006 şi 29.12.2009 nu au fost de natură să producă efecte juridice fiind lovite de nulitate absolută pentru lipsa formei autentice. Orice modificare a contractului autentificat sub nr. 1.950/2004 şi în special a obligaţiilor principale asumate prin contract trebuia realizată tot în formă autentică pentru a fi respectat principiul simetriei formelor.
Cele două convenţii ar putea avea cel mult valoarea juridică a unei recunoaşteri din partea pârâţilor care nu este însă de natură a influenţa cursul termenului de prescripţie al dreptului la acţiune în cauză.
În ceea ce priveşte cea de-a doua convenţie s-a arătat că relevanţă prezintă faptul că a fost încheiată la data de 29.12.2009, deci ulterior împlinirii termenului de prescripţie, prelungit ca urmare a încheierii primei convenţii până la data de 11.01.2009, neputând deci produce efectul întreruptiv de prescripţie.
Şi dacă prin absurd s-ar trece peste efectele aplicabilităţii principiului paralelismului de forme, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este întemeiată şi raportat la faptul că prelungirea termenului de executare a lucrărilor de construcţie prin convenţia încheiată la data de 29.12.2009, este una sub condiţie rezolutorie respectiv condiţia nesoluţionări până la data de 31.12.2010 a litigiului care face obiectul dosarului nr. .../211/2005 al Judecătoria Cluj-Napoca. Deoarece litigiul a fost soluţionat doar în anul 2012, este evident că această condiţie s-a împlinit de drept la data de 31.12.2010, când litigiul era încă pe rol, cu consecinţa desfiinţării retroactive a convenţiei din 29.12.2009.
Pe fondul cauzei s-a arătat că pretenţiile reclamantei din cererea formulată sunt neîntemeiate. Din motivarea sentinţei instanţei de fond nu rezultă că în speţă ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, respectiv că ar fi vorba de o neexecutare la termen a obligaţiilor asumate prin contract, neexecutare imputabilă pârâţilor. Era de asemenea necesară dovedirea condiţiei punerii în întârziere a pârâţilor cu privire la executarea obligaţiei de edificare a construcţiilor în termenul de prescripţie al dreptului la acţiune, din moment ce se cer daune interese deci nu executare în natură a obligaţiei, impunându-se analizarea acestei cereri a reclamantei.
Din motivarea sentinţei atacate rezultă că nu au fost analizate condiţiile angajării răspunderii contractuale, nefiind analizată nici existenţa prejudiciului a cărui întindere să fi fost dovedită şi pentru a cărui reparare să fie necesară obligarea la plata de daune interese. Deşi nu vorbim de un contract de vânzare-cumpărare sau de un preţ al terenului a cărui proprietate a fost transferată de către reclamantă, instanţa face referire la plata unei sume de bani şi la dobânda legală calculată de la data introducerii acţiuni şi până la restituirea integrală, existenţa şi întinderea prejudiciului nefiind constatată de către instanţă pe baza
probelor administrate. Fiind vorba despre recuperarea unui prejudiciu, obligaţia de plată a pârâţilor nu s-ar putea naşte decât de la data pronunţării unei hotărâri definitive de plată a daunelor, dobânda legală aferentă acestei sume stabilită cu titlu de daune interese neputându-se calcula decât de la data de la care s-a născut obligaţia de plată a daunelor, data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 466 şi următoarele C.pr.civ. şi art. 453 C.pr.civ.
IV. Reclamanta intimată B.M. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată (f.28).
În motivare s-a arătat că în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei extinctive, aceasta este temeinică şi legală.
Susţinerile instanţei de fond în sensul suspendării plăţii preţului de către pârâţi a pornit de la afirmaţiile acestora din cuprinsul întâmpinării depuse la fond, prin aceasta pârâţii invocând expres că nu au înţeles să-şi îndeplinească obligaţiile asumate deoarece pe rolul instanţelor exista un proces care le ameninţa dreptul de proprietate.
Astfel cum susţin pârâţii, actul semnat între părţi este un contract nenumit, respectiv un contract de vânzare-cumpărare pe care se grefează un contract de antrepriză. Acest contract prevede însă obligaţia esenţială de plată a preţului în ceea ce îi priveşte pe cumpărători, preţul fiind stabilit în natură, sens în care a intervenit contractul de antrepriză. Obligaţia de plată a preţului există însă, fiind deci aplicabile regulile de la vânzare-cumpărare, deci şi dispoziţiile art. 1364 din vechiul Cod civil.
Această suspendare a plăţii preţului în cazul vânzări reprezintă o aplicaţie a excepţiei de neexecutare.
În ceea ce priveşte susţinerile apelanţilor în sensul că nu s-ar fi prevalat de dreptul de a suspenda plata preţului, acestea nu au nici un temei, raportat la susţinerile din întâmpinarea depusă în dosarul de fond.
Având în vedere convenţiile prin care s-a suspendat plata preţului, termenul de prescripţie a început să curgă numai la momentul la care a dispărut riscul evicţiunii, respectiv 27.02.2012, data soluţionării dosarului nr. .../211/2005. Aceasta este data la care reclamanta a cunoscut existenţa pagubei.
În mod oportunist şi total lipsit de bună-credinţă, apelanţii încearcă să invoce împlinirea unui terme de prescripţie, deşi în mod evident, îşi contrazic propriile afirmaţii făcute în faţa instanţei. Pe aceeaşi linie de gândire se situează şi susţinerile referitoare la nulitatea convenţiilor încheiate la data de 11.01.2006, respectiv 29.12.2012. Se ştie că forma autentică ad validitatem este instituită de lege sau de voinţa părţilor, dar contract încheiat între părţi este unul nenumit în al cărui conţinut se regăsesc elementele unui contractului de vânzare-cumpărare a unui teren şi a unui contract de antrepriză. Legea impune forma autentică pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare însă în ceea ce priveşte contractul de antrepriză, legea nu impune vreo condiţie de formă pentru validitatea acestuia, nici părţile nestabilind în mod expres necesitatea formei autentice ca şi condiţie esenţială pentru încheierea valabilă a contractului.
Mai mult, în chiar conţinutul contractului s-a impus ca modificările unor elemente esenţiale ale antreprizei termene de finalizare a construcţiilor să fie făcute prin convenţie ulterioară, fără a se preciza ca această convenţie ar trebuie să îmbrace forma autentică.
S-a subliniat de asemenea faptul că în virtutea principiului conversiunii actelor juridice, cele două convenţii, chiar dacă ar fi considerate nule pentru lipsa formei autentice, au valoarea unor contracte de antrepriză de sine stătătoare.
În ceea ce priveşte fondul cauzei s-a arătat că tribunalul a analizat riguros toate probele administrate în cauză din întreaga probaţiune reieşind faptul că sunt întrunite toate condiţiile angajării răspunderii civile delictuale.
După cum chiar pârâţii recunosc, aceştia nu şi-au îndeplinit obligaţiile asumate, aspect care constituie faptă ilicită.
În cea ce priveşte culpa pârâţilor ea rezultă din neîndeplinirea obligaţiei de rezultat asumate. Susţinerile cu privire la iminenţa unei evicţiuni nu îi exonerează de culpă, reau-credinţă a acestora rezultând şi din aceea că s-a susţinut că pârâţii ar fi fost cei care ar fi încercat stingerea litigiului din dosarul nr. ..7211/2005, plătind o sumă de bani în acest sens, în realitate reclamanta fiind cea care a determinat stingerea litigiului prin oferirea unui alt teren numiţilor F., astfel cum rezultă din probele de la dosar.
Referitor la prejudiciul cauzat reclamantei, acesta îl reprezintă needificarea construcţiilor şi nerealizarea în totalitate a îmbunătăţirilor la construcţia aflată în coproprietate cu numita C., legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezultând în mod firesc din cele arătate anterior.
Cuantumul prejudiciului a fost stabilit de către pârâţi prin contractul încheiat, cuantificându-se valoarea totală a prestaţiilor la care s-au obligat pârâţii, la suma de 65.000 euro, diferenţa rămasă după scăderea îmbunătăţirilor efectuate la imobilul aflat în coproprietate fiind de 57.003 euro.
Contrar susţinerilor apelanţilor, aceştia au fost puşi în întârziere la data de 22.12.2009 când li s-a expediat o notificare prin executor judecătoresc, o altă notificare prin executor judecătoresc fiind expediată acestora la data de 10.08.2012. De la data punerii în întârziere sa constatat refuzul debitorilor de a-şi executa obligaţiile asumate contractual, astfel încât creditorul are dreptul să pretindă daune interese compensatorii şi moratorii.
În probaţiune s-a depus la dosar scriptul intitulat „răspuns la întâmpinare” depus de către pârâţi în dosarul de fond.
V. Pârâţii C.O.V. şi C.I.C. au depus la dosar un script intitulat „precizare a motivelor de apel” (f.52), script calificat în şedinţa publică din 18.05.2015 ca fiind „note de şedinţă ”. Prin acest înscris s-au adus precizări suplimentare în ceea ce priveşte motivele de apel formulate iniţial raportat la aspectele invocate prin întâmpinare.
VI. Analizând apelul formulat de către pârâţii C.O.V. şi C.I.C. împotriva sentinţei civile nr. 514 din 30.10.2014 a Tribunalului Cluj, Curtea reţine următoarele:
Chestiunea prealabilă esenţială care se impune a fi lămurită în cauză, în vederea justei soluţionări a acesteia, este aceea a calificării juridice a contractului încheiat între părţi la data de 18.10.2004, autentificat sub numărul 1950 de către BNP Asociaţi S.V.B., S.V.B. (f.8-10 dosar fond).
Referitor la aceasta se constată de către Curte că atât apelanţii cât şi intimata şi-au exprimat poziţia procesuală în acelaşi sens, respectiv că este vorba despre un contract nenumit.
Problema asupra căreia părţile nu au ajuns la consens a fost aceea a regimului juridic aplicabil în cazul contractelor nenumite, de rezolvarea acestui aspect depinzând stabilirea normelor juridice aplicabile în cauză.
Acceptând ca pertinentă opinia părţilor în sensul că este vorba despre un contract nenumit, fără a aduce argumente suplimentare raportat la poziţia concordantă a părţilor în ceea ce priveşte acest aspect, se apreciază de către Curte că nu este nicidecum admisibil a aplica în ceea ce priveşte acest contract normele speciale din vechiul Cod civil referitoare la contractul de vânzare-cumpărare, şi nici cele aplicabile în cazul contractului de antrepriză, fiind necesar a ne raporta la normele generale în materie de contracte şi răspundere civilă contractuală.
Fiind lămurită această problemă, vor fi analizate criticile formulate prin cererea de apel de către pârâţi:
1. Prima critică din apel priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de fond respingând această excepţie invocată de către pârâţi.
Din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune, se constată că prin contractul încheiat la data de 18.10.2004, intitulat „ de vânzare-cumpărare”, pârâţii C., în calitate de „cumpărători”, s-au obligat să achite preţul pentru imobilul înstrăinat de către reclamanta B.M., precizat în contract ca fiind în sumă de 65.000 Euro, în natură, prin edificarea unor construcţii pe o suprafaţă de teren aflată în proprietatea „vânzătoarei” B.M. şi prin efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire la un alt imobil, de asemenea identificat în contract.
Tot în contract s-a prevăzut că în cazul în care nu va fi posibilă finalizarea construcţiei până la data de 30.12.2005, părţile contractante vor conveni cu privire la prelungirea termenului, noul termen de finalizare stabilindu-se printr-o convenţie ulterioară.
Având în vedere că terenul transmis în proprietatea pârâţilor prin contractul încheiat în anul 2004 a făcut obiectul unui litigiu, fiind înregistrată o cerere de chemare în judecată având ca obiect dreptul de proprietate asupra acestui teren, părţile au convenit la data de 11.01.2006(01 dosar fond) prelungirea termenului de realizare a construcţiilor de către pârâţii C., până la data de 31.12.2006, menţionându-se în această convenţie că nefinalizarea construcţiilor este cauzată de existenţa acestui litigiu.
Ulterior acestei date, respectiv la data de 29.12.2009, părţile au încheiat o nouă convenţie(f.12 dosar fond) prin care au hotărât de comun acord prelungirea din nou a termenului de finalizare a construcţiilor de către pârâţi, până la data de 31.12.2010, sub condiţia finalizării litigiului care face obiectul dosarului nr..../211/2005 al Judecătoriei Cluj-Napoca, litigiu având ca obiect terenul transmis în proprietatea pârâţilor prin contractul încheiat în anul 2004.
Prin aceste două convenţii, încheiate în anul 2006, respectiv 2009, părţile au convenit asupra modalităţii de executare a obligaţiilor contractuale asumate de pârâţi în anul 2004, transferul dreptului de proprietate asupra terenului operând la data încheierii în formă autentică a contractului, respectiv la data de 18.10.2004, reclamanta îndeplinindu-şi deci obligaţiile asumate prin contract.
Având în vedere clauzele contractului din anul 2004 Curtea apreciază că deşi este vorba despre un contract sinalagmatic, prin stabilirea unui termen de executare a obligaţiilor asumate de către una dintre părţi este paralizată posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare, una din condiţiile necesar a fi îndeplinită pentru ca această excepţie să poată fi invocată fiind aceea a simultaneităţii de executare a obligaţiilor asumate de către părţi.
Reprezentând însă acordul părţilor în ceea ce priveşte modalitatea de executare a obligaţiilor asumate prin contractul iniţial, evident că aceste convenţii sunt de natură a produce efecte juridice între părţi, raportat la principiul libertăţii contractuale şi a forţei obligatorii a contractelor. Prin încheierea acestor convenţii nici nu s-a pus practic problema invocării pe cale extrajudiciară a excepţiei de neexecutare a contractului, ci pur şi simplu s-a ajuns la un consens al părţilor din contractul iniţial, referitor la termenul de executare a obligaţiilor contractuale asumate iniţial, singurul element din contractul iniţial modificat prin cele două convenţii fiind numai termenul de executare a obligaţiilor asumate de către pârâţi.
Nu se pune problema lipsirii de efecte a acestor convenţii din cauza omisiunii încheierii acestora în formă autentică, forma autentică nefiind prevăzută de lege în acest caz. Fiind vorba despre un contract nenumit, forma autentică a fost necesară numai în vederea transferului dreptului de proprietate asupra imobilului care a făcut obiectul contractului, în ceea ce priveşte cealaltă parte a contractului, care are clauze specifice contractului de antrepriză, legea în vigoare la data încheierii contractului neimpunând forma autentică ca şi o condiţie de validitate a contractului. De altfel, în acest sens a fost şi voinţa părţilor, exprimată
în contractul autentic încheiat în anul 2004, nefiind menţionată necesitatea formei autentice pentru validitatea convenţiei privind modalitatea de executare a obligaţiilor contractuale, respectiv a termenului de executare a obligaţiilor asumate de către pârâţi. De subliniat este şi faptul că redactarea convenţiilor din anul 2006 a fost făcută la cererea părţilor de către un avocat, ambele părţi recunoscând la acel moment valabilitatea convenţiilor încheiate sub forma unui înscris sub semnătură privată, numai după formularea cererii de chemare în judecată pârâţii înţelegând să se prevaleze de acest aspect în vederea paralizării pretenţiilor reclamantei ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Chiar şi în cazul în care s-ar aprecia că era necesară forma autentică pentru orice convenţie ulterioară prin care s-ar aduce modificări contractului autentic din anul 2004, cele două convenţii sub semnătură privată rămân să producă efecte din perspectiva întreruperii prescripţiei dreptului la acţiune, recunoaşterea de către pârâţi a drepturilor reclamantei, prin cele două convenţii, neputând fi contestată. Ori, recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie se poate face prin orice fel de act juridic, putând fi dovedită chiar şi în absenţa unui înscris în acest sens.
Apreciind ca valabile aceste convenţii încheiate între părţi, este evident că termenul de prescripţie a acţiunii în răspundere civilă contractuală nu a putut începe a curge anterior datei de 31.12.2010, dată stabilită de părţi prin convenţia încheiată la data de 29.12.2009, în aceste condiţii acţiunea promovată la data de 23.12.2013, fiind formulată în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut în Decretul nr. 167/1958, actul normativ aplicabil în cauză.
Nu se poate pune în mod pertinent problema împlinirii termenului de prescripţie ca urmare a faptului că deşi prin convenţia încheiată în anul 2006 termenul de executare a obligaţiilor contractuale a fost prelungit până la data de 31.12.2006, nemaintervenind o modificare a acestui termen decât ulterior expirării celui stabilit prin convenţia încheiată în anul 2006, fiind evident că prin încheierea în anul 2009 a unei noi convenţii prin care s-a stabilit noul termen de executare a obligaţiilor contractuale asumate în anul 2004 de către pârâţi, aceştia au recunoscut existenţa obligaţiei asumate,operând o prelungire tacită a termenului stabilit în anul 2006, până la data încheierii noii convenţii, în anul 2009. Voinţa părţilor, astfel cum rezultă din cele 3 convenţii este clară, pârâţii recunoscând constant existenţa obligaţiei asumate prin contractul din 2004, fiind evident că termenul de prescripţie a fost întrerupt în perioada 11.01.2006-31.12.2010, conform art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958.
De altfel, având în vedere că termenul iniţial de prescripţie a fost în mod cert întrerupt prin încheierea convenţiei din anul 2006, conform art.17 din Decretul nr.167/1958 a început să curgă un nou termen de prescripţie la data de 31.12.2006, data menţionată în convenţie ca reprezentând noul termen în care pârâţii trebuiau să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contractul încheiat în anul 2004. Ori, convenţia prin care s-a stabilit un alt termen de executare a obligaţiilor asumate de pârâţi în anul 2004 a fost încheiată în noul termen de prescripţie de 3 ani, respectiv la data de 29.12.2009.
Rezultă deci că şi în situaţia în care s-ar aprecia că termenul de prescripţie a început să curgă de la data menţionată în convenţia din 2009, respectiv 31.12.2010, iar nu la data soluţionării litigiului raportat la care părţile au convenit să prelungească termenul în care pârâţii trebuiau să execute obligaţiile asumate prin contractul din anul 2004, nu se poate aprecia în sensul că dreptul la acţiune al reclamantei s-ar fi prescris, fiind deci evident că raportat la data stabilită de către instanţa de fond ca reprezentând momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie conform art.8 din Decretul nr.167/1958(dată apreciată ca fiind corect stabilită şi de către Curte raportat la conţinutul convenţiei încheiate în anul 2009 şi la dispoziţiile art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958), acţiunea a fost formulată în termenul de prescripţie de 3 ani incident în cauză, necontestat de altfel de către părţi.
Ţinând cont de susţinerile din apel privind stipularea în convenţia din 2009 a unei condiţii rezolutorii se impune a se face precizarea(deşi aceste aspecte nu sunt de natură a influenţa soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune raportat la considerentele anterioare) că din conţinutul convenţiei nu rezultă că părţile ar fi avut în vedere inserarea unei condiţii rezolutorii, în sensul art.1004-1016 din vechiul Cod civil, fiind vorba despre o obligaţie afectată de un termen suspensiv, justificarea prelungirii termenului de executare a obligaţiilor pârâţilor fiind tocmai existenţa pe rolul instanţei a unui dosar având ca obiect dreptul de proprietate asupra terenului care face obiectul contractului încheiat în anul 2004. Termenul stabilit în convenţie pentru executarea obligaţiilor de către pârâţi,
31.12.2010 urma a fi avut în vedere numai în ipoteza soluţionării litigiului până la această dată, din interpretarea convenţiei rezultând că practic s-a stabilit un termen alternativ,
31.12.2010 sau data soluţionării dosarului nr..../211/2005 în cazul în care acesta nu ar fi fost soluţionat până la data de 31.12.2010. Acest aspect este de altfel confirmat de menţiunile din scriptul intitulat „răspuns la întâmpinare” depus în dosarul nr..../211/2013 al Tribunalului Cluj(f.34 şi urm. dosar), astfel cum s-a invocat de către reclamantă prin întâmpinarea formulată în apel.
2. A doua critică formulată prin cererea de apel priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, pârâţii apreciind că în mod neîntemeiat a stabilit instanţa de fond că acestea ar fi îndeplinite în cauză.
În vederea analizării acestui motiv de apel se impun a fi făcute câteva sublinieri de ordin teoretic, urmând ca apoi să fie analizată situaţia concretă din dosar.
Condiţiile care trebuie a fi întrunite cumulativ pentru a fi antrenată răspunderea civilă contractuală sunt următoarele: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, existenţa unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care a săvârşit fapta ilicită.
Din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale se naşte dreptul subiectiv al creditorului de pretinde despăgubiri de la debitorul său, creanţa sa iniţială fiind înlocuită cu o altă creanţă, care constă în suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit, despăgubirile fiind datorate în virtutea obligaţiei iniţiale, care nu a fost însă executată.
Este de asemenea stabilit în literatura de specialitate şi în practica judiciară, raportat la art.1079 şi art.1081 C.civ., faptul că pentru acordarea despăgubirilor este necesar ca debitorul să fie pus în întârziere şi să nu existe o clauză de neresponsabilitate a debitorului.
Fiind incontestabil faptul că până la acest moment pârâţii şi-au executat doar parţial obligaţiile asumate prin contractul încheiat în anul 2004, fapta ilicită a pârâţilor este evidentă, în ceea ce priveşte prejudiciul constatându-se că în speţă şi acesta este dovedit, rezultând din neexecutarea obligaţiilor contractuale de către pârâţi. Vinovăţia este de asemenea certă, în sarcina debitorului fiind de altfel instituită o prezumţie de vinovăţie conform art.1082, 1083 C.civ., prezumţie care nu a fost răsturnată în cauză prin dovedirea intervenirii unei cauze străine de conduita debitorului, ulterioară datei de 27.02.2012, evident fiind şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, referitor la acest element neaducându-se nici un argument în sensul reţinerii lui în mod greşit prin sentinţa atacată.
Ceea ce contestă de fapt pârâţii prin cererea de apel este modul de evaluare a prejudiciului de către instanţa de fond, îndeplinirea condiţiei punerii în întârziere în interiorul termenului de prescripţie şi admisibilitatea obligării pârâţilor la plata de daune interese în condiţiile în care reclamanta nu a solicitat executarea în natură a obligaţiilor stabilite prin contract.
Referitor la problema cuantificării daunelor interese se reţine că aceasta a fost făcută prin contractul încheiat între părţi în anul 2004, prevăzându-se explicit faptul că preţul de vânzare al imobilului este stabilit de comun acord la suma de 65.000 Euro, preţ care se achită
în natură prin transmiterea dreptului de proprietate asupra construcţiilor pe care cumpărătorul le va edifica pe terenul proprietatea vânzătoarei şi prin efectuarea unor lucrări de reparaţii la o altă construcţie, identificată în contract. Acest aspect este de altfel recunoscut de către pârâţi, inclusiv prin cererea de apel, aceştia arătând că suma de 65.000 Euro reprezintă o evaluare a obligaţiilor asumate de ei prin convenţie.
În ceea ce priveşte punerea în întârziere a debitorilor, aceasta a fost făcută mai întâi la data de 07.10.2009, prin notificarea expediată prin B.E.J. C.M.(f.13 dosar fond), în urma acesteia fiind încheiată apoi convenţia din 29.12.2009, iar apoi la data de 10.08.2012 prin notificarea expediată prin intermediul aceluiaşi executor judecătoresc(f.14,15 dosar fond), ulterior soluţionării dosarului nr..../211/2005 al Judecătoriei Cluj-Napoca, la data de 27.02.2012. Având în vedere consideraţiile reţinute mai sus referitor la termenul de prescripţie al dreptului la acţiune, este evident că notificarea din 10.08.2012 a fost formulată în interiorul acestui termen.
Apoi, admisibilitatea stabilirii de despăgubiri constând în plata unei sume de bani este de asemenea indiscutabilă raportat la obiectul acţiunii formulate, răspundere civilă contractuală, astfel cum am arătat anterior, aceasta fiind consecinţa constatării îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale, naşterea dreptului creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitor. Constatarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale a fost motivul pentru care s-a dispus obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri în favoarea reclamantei iar nu faptul că prin contractul din 2004 s-ar fi stabilit în sarcina pârâţilor o obligaţie alternativă.
De asemenea, în mod corect s-a stabilit de către instanţa de fond raportat la dispoziţiile art.1079, 1081 C.civ. momentul de la care pârâţii datorează şi daune interese moratorii, respectiv dobânda legală, acesta fiind momentul la care pârâţii au fost puşi în întârziere prin notificarea din 10.08.2012. Ori, reclamanta a solicitat şi instanţa de fond i-a acordat dobânda legală începând cu data cererii de chemare în judecată, deci de la un moment ulterior punerii în întârziere a pârâţilor în ceea ce priveşte nerespectarea obligaţiilor asumate prin contractul încheiat în anul 2004.
Având în vedere ansamblul considerentelor de mai sus, Curtea, în temeiul art.480 alin.1 C.pr.civ.,va respinge ca nefondat apelul declarat de pârâţii C.O.V. şi C.I.C. împotriva sentinţei civile nr. 514 din 30.10.2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. .../117/2013, pe care o va menţine ca temeinică şi legală.
În temeiul art.452 C.pr.civ. se va respinge cererea intimatei B.M. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, nefiind făcută dovada acestora.
| ← Degradare stare de sănătate şi deces. Militar trimis în... | Personal nedidactic. Îndreptăţire la sporul pt. condiţii... → |
|---|
