Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Consecinţele neapelării sentinţei sub aspectul respingerii excepţiei, corelat cu respingerea acţiunii de prima instanţă şi admiterea apelului de instanţa superioară de fond
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 32/R din 22 ianuarie 2015
1. Soluţia primei instanţe
Prin sentinţa civilă 8842/30.05.2013, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul civil nr. .../211/2010, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Băncii Naţionale a României, invocată de aceasta, a fost respinsă ca neîntemeiata excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în reprezentarea intereselor Statului Român, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocata de pârâta B.N.R, a fost respinsă s-a respins ca neîntemeiata acţiunea civila în revendicare precizată, extinsă formulată de reclamanta T.M.A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost admis s-a admis petitul de constatare a calităţii de moştenitor a reclamantei-nepoata de fiu dup defunctul T.I..
Considerente
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B.N.R, din adresa Direcţiei contabilitate nr. IX 2114/13.03.2000 cu anexe, rezultă că Banca Naţională a României a virat în Contul Ministerului Finanţelor contravaloarea celor 22.418 Kg aur intrate în tezaur potrivit acordului menţionat. Prin urmare, Ministerul Finanţelor Publice este singurul care reprezintă statul roman, el primind contravaloarea celor 22,418 kg aur fin. Acesta reprezintă statul ca subiect de drepturi si obligaţii, în fata organelor de justiţie, precum si în orice alte situaţii în care statul participa în mod nemijlocit în raporturi juridice, daca legea nu stabileşte în acest scop un alt organ, raportat si la dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 în care se prevede expres ca statul roman este reprezentat numai de către Ministerul Finanţelor Publice.
Banca Naţionala a României reprezintă Statul Român doar în litigiile întemeiate de Legea specială nr. 193/2000, ceea ce nu este cazul în speţă.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în reprezentarea intereselor Statului Român, instanţa a respins-o ca neîntemeiata, prin prisma considerentelor de drept ce preced.
Pârâta Banca Naţionala a României a mai invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în situaţia în care reclamanta îşi modifică cererea într-o acţiune în pretenţii pentru despăgubiri, ceea ce nu este cazul în speţă, temeiul cererii fiind dreptul de proprietate care este imprescriptibil extinctiv. În consecinţă, excepţia în discuţie este neîntemeiată şi va fi respinsă ca atare.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că obiectul pricinii îl constituie restituirea în natura a cantităţii de 3,358 kg. aur fin, reprezentând 11.580 monede în franci aur datorate pentru drepturile de retragere a defunctului T.I. din cadrul Comisiei Europene a Dunării.
Văzând actele şi lucrările dosarului, prevederile art. 1169 din Codul civil, instanţa apreciază că petenta nu a făcut dovada pretenţiilor sale, de natură a antrena respingerea cererii sale.
Instanţa de fond a admis petitul de constatare a calităţii de moştenitor a reclamantei-nepoata de fiu după defunctul T.I., raportat la actele de stare civilă de la dosar.
2. Apelul
Prin decizia civilă nr. 578/16.09.2014 a Tribunalului Cluj, a fost admis în parte apelul formulat de către reclamanta T.A. împotriva sentinţei civile nr. 8842/30.05.2013 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în dosarul civil nr. ..7211/2010, care a fost schimbată parţial, în sensul admiterii în parte a acţiunii civile formulate de către reclamantă împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, pârâtul a fost obligat să achite reclamantei contravaloarea a 3,358 Kg aur fin, la momentul plăţii şi să achite reclamantei suma de 13686 lei, cheltuieli de judecată în prima instanţă.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei privind excepţiile şi petitul de constatare al calităţii de moştenitor.
Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să achite apelantei suma de 3957 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Considerente
Reclamanta este succesoarea defunctului T.I., decedat la 13.04.1960, în calitate de nepoată, conform actelor de stare civilă.
Acesta, în calitate de pilot, a fost în serviciul Comisiei Europene a Dunării (C.E.D.), care a avut sediul la Galaţi, de la data de 1 mai 1921 şi până la data de 3 septembrie 1948.
Conform Notei Secretariatului General al C.E.D. din 17 februarie 1947, avea un fond de retragere de 13.328, 32 franci aur, depus în Franţa, din care luase la data de 1 decembrie 1946, un avans de 1399,97 franci aur, rămânând o diferenţă de 11.928, 35 franci aur.
În urma cererii făcute de T.I. la 17 februarie 1947, C.E.D. i-a mai acordat un avans din fondul de retragere de 500 franci elveţieni, echivalentul a 348, 26 franci aur.
Potrivit aceleiaşi surse, respectiv, certificatului emis de Filiala Arhivelor Statului a judeţului Galaţi, fondurile reprezentând indemnizaţiile de retragere ale personalului român se aflau depuse în franci francezi aur la Banca Franţei din Paris la momentul 6.12.1947.
Din cuprinsul unei adrese depusă în extras la dosar, emisă de către Banca Naţională a R.S.R. către Ministerul Afacerilor Externe la data de 12.08.1967, rezultă că reprezentanţii fostei Comisii Europene a Dunării au arătat că au dreptul să mai primească sume din fondul de retragere 27 de salariaţi, printre care şi defunctul T.I., menţionat cu o cantitate de 11.231, 83 franci aur.
Potrivit acordului încheiat între Guvernul Republicii Socialiste România, pe de o parte, şi guvernele Republicii Franceze, Republicii Italiene şi a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, pe de altă parte, în calitate de membrii ai Comisiei Europene a Dunării, au convenit ca, în urma desfiinţării acestei comisii, să pună la dispoziţie Guvernului Republicii Socialiste România o cantitate de 50.856 kg aur fin.
Acest acord a fost aprobat de către Consiliul de Stat al R.S.R. prin Decretul nr. 160/7 iunie 1977 şi a intrat în vigoare la data de 4.02.1981 conform susţinerilor BNR.
În baza acestui acord, Banca Naţională a României a primit de la C.E.D. în luna octombrie 1983, în contul şi în numele statului român, cantitatea de 50.856 kg aur fin, din care 28.438 kg aur revenea României, prin participarea Statului Român la C.E.D., contravaloarea ei fiind virată la bugetul statului.
Restul de 22.418 kg aur fin era destinată plăţii drepturilor de retragere cuvenite foştilor angajaţi ai C.E.D., Direcţia Contabilităţii Generale înregistrând această sumă în contul 83.91 - Decontări privind diferenţele din reevaluarea stocurilor, cont la dispoziţia Ministerului Finanţelor, acesta din urmă efectuând plăţi, astfel încât, la finele anului 1993 soldul contului respectiv era 0.
În ciuda solicitărilor tribunalului, adresate atât B.N.R, cât şi Ministerului Finanţelor, nu s-a putut lămuri care a fost destinaţia acestor plăţi şi, respectiv, situaţia contului arătat anterior.
Raportat la cele menţionate anterior, tribunalul a apreciat, în temeiul art.480 coroborat cu art.1909 C.civ., raportat la reaua credinţă manifestată de statul român, că reclamanta este îndreptăţită la restituirea contravalorii aurului fin conţinut de monedele respective, practic, având loc o preluare abuzivă a acestora, prin nerestituirea la care era obligat statul român în urma acordului încheiat cu marile puteri europene.
Pentru o justă reparaţie, se impune restituirea în această manieră, francii francezi în aur având, în prezent, dar şi la momentul încheierii acordului, valoarea dată de conţinutul de aur fin, chiar dacă, la momentul fiinţării comisiei europene, aveau o valoare monetară .
La aceasta, se adaugă faptul că guvernele semnatare ale acordului au înţeles să se realizeze desocotirile dintre state prin remiterea unei cantităţi de aur fin României, aşa cum s-a arătat o parte din cantitatea de aur remisă fiind destinată foştilor angajaţi.
Cu ocazia soluţionării cauzei, în primă instanţă, pârâta Banca Naţională a României a invocat excepţia prescripţiei raportat la faptul că potrivit art. 1 şi 3 din Decretul 167/1958, dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la data încheierii acordului menţionat anterior şi ratificat de către România, prin Decretul nr. 160/1977 care a intrat în vigoare la 4.02.1981.
Judecătoria a respins excepţia prescripţiei, soluţie care s-a impus raportat la faptul că nici una dintre părţile pârâte nu au înţeles să o atace.
Chiar dacă s-ar face abstracţie de acest aspect, în opinia tribunalului, şi acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate este imprescriptibilă extinctiv deoarece sub aspectul caracterului perpetu al dreptului de proprietate nu se poate face nici o deosebire între dreptul de proprietate imobiliară şi dreptul de proprietate mobiliară.
În plus, şi dacă s-ar aprecia că este supusă prescripţiei, acţiunea în discuţie, dată fiind imposibilitatea obiectivă asimilabilă forţei majore din perspectiva formulării unei asemenea cereri de restituire în perioada comunistă şi având în vedere art. 1890 C.civ. referitor la termenul de prescripţie de 30 de ani specific acestor acţiuni acesta nu s-a împlinit.
La aceasta, se adaugă şi speranţa legitimă a persoanelor aflate în situaţia reclamantei raportat la diferitele legi de restituire care au fost edictate în privinţa numeroaselor bunuri preluate abuziv de către statul român, dar şi existenţa unor iniţiative legislative în sensul elaborării unui proiect de hotărâre de guvern care urma să reglementeze modalităţile de restituire a unor asemenea sume care însă nu a fost materializat, aşa cum rezultă din adresa B.N.R.
Referitor la persoana obligată la restituire, tribunalul a apreciat că, în lipsa unei reglementări speciale, ca şi în cazul preluării abuzive a obiectelor din aur, în baza prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 conform cărora Statul este persoana juridică în raporturile în care participa nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participa în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop., Statul Român prin Ministerul Finanţelor este cel care are calitate procesuală pasivă şi nu Banca Naţională a României.
Nu a putut fi reţinută nici incidenţa în cauză a dispoziţiilor OUG 190/2000 deoarece bunurile în discuţie nu au fost preluate prin vreunul din decretele menţionate în art. 26 alin.1 ind.2 .
De asemenea, aceeaşi remarcă, nici una din părţile pârâte nu au atacat soluţia din perspectiva admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a BNR şi a respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român.
Drept urmare, raportat la cantitatea aurului fin încorporată de francii francezi care i se cuveneau antecesorului reclamantului, şi, având în vedere calculele efectuate de către reclamantă pornind de la istoricul acestei monede şi informaţiile privind cantitatea de aur fin conţinută, necontestate de către vreuna din părţi, tribunalul a admis în parte acţiunea, cu consecinţa obligării pârâtului Statul Român la contravaloarea acestei cantităţi.
Tribunalul a admis în parte atât apelul, cât şi acţiunea având în vedere faptul că s-a solicitat restituirea în natură a unei cantităţi de aur, tribunalul socotind prin analogie cu legea de restituire a obiectelor din metale preţioase că o justă reparaţie se poate realiza şi în maniera arătată anterior, cu atât mai mult cu cât aurul dat în compensare a fost preschimbat în bani conform celor comunicate de către BNR.
În baza art. 274 C.pr.civ., intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat să achite apelantei suma de 13686 lei, cheltuieli de judecată în prima instanţă, reprezentând taxă judiciară de timbru, 2918 lei + 4986 lei+ 5 lei timbru judiciar (filele 102-103 dosar fond) şi onorariul avocaţial în cuantum de 5678 lei ( fila 131 dosar de fond) şi la suma de 3957 lei, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă de timbru.
3. Recursul
Împotriva acestei decizii, a declarat în termen legal recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând modificarea ei, în sensul respingerii apelului, cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe.
a) În motivarea recursului, recurentul arată că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată în faţa primei instanţe, care nu a fost reanalizată de instanţa de apel. De menţionat că pârâtul nu avea interes să atace sentinţa, pentru că a câştigat procesul în faţa primei instanţe. Oricum, această excepţie este de ordine publică, motiv pentru care pârâtul înţelege să o reitereze şi în recurs, reluând motivarea din întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe.
b) Un alt motiv de recurs se referă la modul în care a fost soluţionată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât, fiind vorba de o excepţie de ordine publică, poate fi invocată direct în recurs, fiind vorba de un drept de creanţă, şi nu de un drept real.
c) Înscrisurile existente la dosarul cauzei nu sunt în măsură să facă dovada pretenţiilor reclamantei, iar instanţa de apel nu a lămurit prin ce modalitate a transformat suma de 11.580 monede franci în 3,358 kg aur, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii. Se pune întrebarea ce temei legal a avut în considerare instanţa de apel la restituire în general şi la convertirea monedelor în special.
d) Ultima critică se referă la cuantumul cheltuielilor de judecată, onorariul avocaţial fiind considerat disproporţionat la gradul de complexitate al cauzei, apreciindu-se că o sumă de 500 lei ar fi suficientă.
4. Întâmpinările din recurs
Reclamanta intimată, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pe motiv că instanţa de apel a administrat probe noi şi le-a analizat, a stabilit temeiul juridic al acţiunii ca fiind art. 480 C. civ. şi 1909 C. civ. şi a analizat calitatea procesuală pasivă a recurentei, menţinând în mod corect soluţia primei instanţe. De asemenea, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive, aceasta a fost respinsă de priam instanţă, iar soluţia asupra acesteia nu a fost atacată de vreuna din părţile din proces. Cu toate acestea, instanţa de apel a analizat-o şi a apreciat că a fost corect respinsă. Cu privire la diminuarea onorariului avocaţial, acesta se referă la munca avocatului pentru ambele instanţe, inclusiv la cea extra procesuală în vederea procurării probaţiunii.
A depus întâmpinare şi pârâta BNR, solicitând respingerea recursului ca nefondat, arătând că, în cauză, calitatea procesuală pasivă aparţine recurentului.
5. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. pct. 7 şi 9 Cod proc. civ., curtea apreciază că acesta este nefondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, în esenţă, recursul vizează modul de soluţionare a două excepţii absolute, proba pretenţiilor şi cuantumul cheltuielilor de judecată.
c) În ceea ce priveşte proba pretenţiilor, un astfel de motiv nu se încadrează în cele prev. de art. 304 Cod proc. civ. Este adevărat că recurentul a invocat faptul că instanţa de apel nu ar fi motivat modul în care a transformat francii în aur, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 7 Cod proc. civ. De remarcat că acest motiv este invocat pentru prima orară în recurs, întrucât, în faţa instanţelor de fond, nu s-a contestat faptul că monedele de franci de aur transformate în aur fin ar cântări 3,358 kg, instanţa neavând de ce să motiveze o împrejurare necontestată, ea chiar reţinând aceasta în considerente. Oricum, cantitatea putea fi verificată prin regula de trei simple, neformulându-se motive privind modul de calcul.
S-a mai invocat faptul că instanţa nu a indicat temeiul juridic al acţiunii, însă acest motiv nu subzistă, instanţa stabilind calificarea juridică în temeiul dreptului comun, nefiind invocată vreo excepţie de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare pe dreptul comun.
a, b) În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului la acţiune, reclamanta a fost singura care a formulat apel, iar acesta a vizat fondul cauzei, astfel că soluţia privind cele două excepţii a rămas irevocabilă.
Pârâtul recurent susţine că nu a avut interes să formuleze apel, pentru că a câştigat acţiunea pe fond în faţa primei instanţe, ceea ce este adevărat, însă, după ce i-a fost comunicat apelul reclamantei, putea formula cerere de aderare la acesta, dacă dorea să supună devoluţiunii din apel şi modul de soluţionare a excepţiilor, în temeiul art. 293 alin. 1 Cod proc. civ., ceea ce nu a făcut.
Este adevărat că cele două excepţii sunt de ordine publică, putând fi invocate în orice stadiu al procesului (discutabil dacă şi omisso medio, chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost înregistrată sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, cauza fiind supusă în întregime dispoziţiilor acestuia), însă, în cauză, acestea nu au fost invocate direct în căile de atac, ci în faţa primei instanţe, au fost soluţionate de aceasta, iar soluţia asupra excepţiilor nu a fost atacată cu apel, rămânând, astfel, irevocabilă şi intrând în autoritate de lucru judecat.
d) Cu privire la cuantumul onorariului avocaţial, acesta este justificat de valoarea litigiului, complexitatea acestuia, munca depusă de avocat, cu atât mai mult cu cât sa contestat îndreptăţirea reclamantei, fiind necesară administrarea unor probe noi în apel, el vizând munca depusă de avocat în faţa ambelor instanţe de fond.
Din toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., recursul formulat va fi respins.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 316 raportat la art. 298 şi 274 alin. 1 Cod proc. civ., recurentul va fi obligat să-i plătească reclamantei intimate cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocaţial în sumă de 1500 lei, justificat cu chitanţa de la fila 37 din dosar.
| ← Autoritate de lucru judecat. Existenţa triplei identităţi de... | Cheltuieli de judecată. Solicitare pe cale separată. → |
|---|
