ACŢIUNE IN EVACUARE. DREPTUL PROPRIETARULUI LA CONTRAVALOAREA LIPSEI DE FOLOSINŢA A IMOBILULUI DETINUT FĂRĂ TITLU DE POSESORUL DE REA-CREDINŢĂ.
| Comentarii |
|
în speţă, potrivit art. 485 C. civ. posesorul de bună credinţă câştigă proprietatea fructelor.
Pârâtul nu a exercitat o posesie de bună-credinţă întrucât prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată anterior se dispune evacuarea sa din imobil pentru lipsă de titlu.
Ca atare, instanţele de fond şi de apel au făcut în cauză o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 483 C. civ., potrivit cărora fructele civile se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune şi au dispus obligarea pârâtului la plata echivalentului lipsei de folosinţă a imobilului către reclamantă.
(Secţia civilă, dec. nr. 1.819 din 24 mai 2000)
CURTEA Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 17.667 din 10 noiembrie 1998-nemotivată - a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti, soluţionarea cauzei privind pe reclamantele D.V. şi L.L. şi pe pârâtul Ministerul de Interne având ca obiect obligarea acestuia la plata a câte 1/6 pentru fiecare din echivalentul lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, Sector 1.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă şi de contencios Administrativ, prin sentinţa civilă nr. 36 din 1 aprilie 1999 a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 434.105.650 lei, câte 217.052.825 lei pentru fiecare.
S-a reţinut că prin decizia civilă nr. 618/21 martie 1997 Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantele D.V. şi L.L. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul de Interne, Primăria comunei Cocu, judeţul Argeş şi D.F. împotriva sentinţei civile nr. 1.884 din 20 februarie 1996 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, pe care a schimbat-o în sensul că a admis acţiunea, a constatat nulitatea contractului de donaţie intervenit între D.C. şi D.F. pe de o parte şi Primăria comunei Cocu pe de altă parte, având ca obiect imobilul - teren şi construcţie - situat în Bucureşti, sector 1. Că prin aceeaşi sentinţă s-a constatat că de pe urma defunctului D.C., decedat la data de 3 noiembrie 1973, au rămas ca moştenitoare reclamantele D.V. şi L.L. şi pârâta D.F. fiecare cu cota de 1/3 din masa succesorală, în care este inclusă şi cota de Vi din imobilul menţionat.
S-a mai arătat că prin sentinţa civilă nr. 4.868 din 5 mai 1993 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, definitivă a fost dispusă evacuarea pârâtului Ministerul de Interne din imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
S-a considerat câ pârâtul Ministerul de Interne datorează reclamantelor, coproprietarele imobilului, lipsa de folosinţă pe perioada 15 septembrie 1994 - 23 mai 1997, în cotă de 1/6 pentru fiecare, întrucât a utilizat terenul şi construcţia fără titlu.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a I-a civilă prin decizia civilă nr. 212 din 11 octombrie 1999 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Ministerul de Interne împotriva sentinţei civile nr. 36 din 1 aprilie 1999 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a Civilă şi de Contencios Administrativ.
S-a considerat că reclamantele, în calitate de succesoare ale defunctului D.C., decedat la data de 3 noiembrie 1973 au dobândit dreptul de coproprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, de la data deschiderii succesiunii autorului lor.
S-a menţionat că în cauză nu se poate reţine existenţa bunei-credinţe a pârâtului, întrucât a avut calitatea de parte în litigiul prin care reclamantele, la data de 23 ianuarie 1991, au solicitat să se constate, prin hotărâre judecătorească - pronunţată ulterior -că sunt titularele unui drept de proprietate asupra unei cote de câte 1/3 din lA din imobilul deţinut de acesta.
în termen legal împotriva deciziei civile nr. 212 din 11 octombrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul Ministerul de Interne, susţinând că greşit a fost obligat la plata lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu întrucât, ca posesor de bună-credinţă, culege fructele acestuia.
Recursul urmează să fie respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că reclamantele sunt titularele unui drept de proprietate asupra cotei de câte 1/6 pentru fiecare asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1. Această hotărâre judecătorească are caracter declarativ, iar dreptul de coproprietate a intrat în patrimoniul fiecăreia dintre reclamante la data deschiderii succesiunii autorului şi anume la data decesului acestuia - 3 noiembrie 1973.
Prin sentinţa civilă nr. 4.868 din 5 mai 1993 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin neapelare, s-a dispus evacuarea pârâtului Ministerul de Interne din imobilul menţionat, imobil pe care acesta l-a predat reclamantelor la data de 23 mai 1997.
într-adevăr, potrivit art. 483 C. civ. posesorul de bună-credinţă câştigă proprietatea fructelor.
în perioada 15 septembrie 1994 - 23 mai 1997 pârâtul nu a exercitat o posesie de bună-credinţă,
întrucât prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată anterior se dispusese evacuarea sa din imobil pentru lipsă de titlu.
Ca atare, instanţele de fond şi de apel au făcut în cauză o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 483 C. civ. potrivit cărora fructele civile se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune şi au dispus obligarea pârâtului la plata echivalentului lipsei de folosinţă a imobilului către reclamantă.
Faţă de considerentele menţionate, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
NOTĂ
Prin decizia reprodusă în cele ce precedă instanţa noastră a respins ca nefondată o cerere de recurs formulată de pârât într-o cauză având ca obiect obligarea acestuia din urmă la plata echivalentului lipsei de folosinţă a unui imobil, în folosul proprietarilor acestuia.
Este de reţinut că, anterior acestui litigiu, potrivit celor precizate în considerentele deciziei de faţă, proprietarii formulaseră cu succes, împotriva aceluiaşi pârât, o acţiune în evacuare, hotărârea judecătorească de admitere a acestei acţiuni rămânând definitivă şi irevocabilă.
Fără a intra în detaliile pricinii şi neomiţând să precizăm că soluţia la care s-a oprit în speţă instanţa de recurs, şi anume respingerea recursului ca fiind nefondat, este corectă ca atare, ni se pare necesară o examinare mai atentă sub aspectul motivării acestei soluţii, motivare ce vădeşte o confuzie în identificarea problemei de drept incidente în cauză.
Această greşită identificare este cu atât mai puţin explicabilă cu cât instanţele învestite cu soluţionarea pricinii au avut la îndemână, prin chiar motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată, temeiurile pretenţiilor deduse judecăţii.
Astfel, după cum am amintit, reclamanţii au cerut obligarea pârâtului la plata unei sume de bani reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a imobilului între data la care a rămas definitivă şi irevocabilă hotărârea judecătorească prin care s-a dispus evacuarea pârâtului şi data introducerii acţiunii privind plata echivalentului menţionat.
Această pretenţie era pe deplin acoperită în drept, corespunzând dreptului la repararea prejudiciului cauza prin fapta ilicită a pârâtului care a continuat, cu rea-credinţă, să folosească un bun la a cărui predare fusese obligat anterior prin efectul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile,
în mod surprinzător, instanţa de recurs a considerat că recursul trebuie respins ca nefondat, iar pretenţia reclamanţi este, în mod corespunzător, întemeiată, făcând aplicarea art. 483 şi art. 485 C. civ.
în alţi termeni, s-a apreciat că pârâtul, ca posesor de rea-credinţă în intervalul mai sus specificat, nu poate câştiga proprietatea asupra fructelor bunului posedat, acestea revenind proprietarului bunului frugifer.
Faţă de o asemenea fundamentare, merită a fi aduse două obiecţii importante.
în primul rând, este mai mult decât discutabilă calificarea pârâtului în speţă ca fiind un posesor de rea-credinţă, deoarece, înainte de toate, el nu este un posesor.
într-adevăr, admiterea acţiunii în evacuare formulate anterior pretenţiei referitoare la plata echivalentului nu are altă relevanţă decât “fixarea” statutului pârâtului obligat la evacuarea imobilului, de detentor precar, cu obervaţia că această detenţie se exercita în absenţa oricărui titlu (locator, comodatar ş.a.). Aşadar, dincolo de problema lipsei bunei-credinţe care îi răpea posibilitatea de a căştiga cel puţin proprietatea fructelor, este de observat că deţinerea bunului pentru mai mult de 30 de ani după pronunţarea hotărârii de evacuare nu ar fi permis invocarea uzucapiunii tocmai datorită faptului că acest mod de dobândire a proprietăţii, după cum se cunoaşte, presupune ca premisă esenţială existenţa unei posesii utile, potrivit art. 1847 C. civ.
în al doilea rând, instanţa supremă face referire la persoana îndreptăţită să rămână în proprietatea fructelor fară a specifica despre ce fructe ar fi vorba în cauză.
Este surprinzător, din acest punct de vedere, că instanţa a simţit nevoia să se întemeieze pe dispoziţii legale a căror aplicare este condiţionată de existenţa unor fructe produse de bun, percepute de posesor ori nepercepute din vina acestuia din urmă.
în mod evident, nu suntem în prezenţa unor fructe naturale sau industriale, după cum nu se pune problema producerii unor fructe civile.
în ce le priveşte pe cele din urmă, nu trebuie confundată pretenţia despăgubirii pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă, pentru a cărui evaluare se poate ţine cont, eventual, de nivelul chiriei ce ar fi putut fi obţinute dacă s-ar fi încheiat, pe perioada în discuţie, un contract de locaţiune de către adevăraţii proprietari, cu situaţia în care posesorul bunului a încheiat un asemenea contract, încasând chiar chiriile aferente; în acest ultim caz, chiriile vor putea fi pretinse de proprietar de la posesorul care le-a perceput, sub rezerva probei făcute de acesta din urmă în sensul că a fost de bună-credinţă la momentul perceperii.
în speţă, există motive să se creadă că tocmai modalitatea de evaluare a despăgubirilor, fundamentate, în realitate, pe art. 998-999 C. civ., modalitate dependentă de nivelul chiriei pe piaţa imobiliară relevantă, a fost cea “responsabilă” de o identificare a problemei de drept greşită în sine şi, oricum, în dezacord cu temeiul juridic invocat de reclamanţi.
| ← COMPETENTĂ MATERIALĂ. CONFLICT NEGATIV. REDUCEREA NORMEI... | RECURS. NEÎNCADRAREA MOTIVELOR DE RECURS ÎN CAZURILE DE CASARE... → |
|---|
