RECURS. NEÎNCADRAREA MOTIVELOR DE RECURS ÎN CAZURILE DE CASARE PREVĂZUTE DE ART. 304 C. PROC. CIV.
| Comentarii |
|
în conformitate cu prevederile art. 303 alin. 2 din codul de procedură civilă (astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 13/1998), fiecare motiv de recurs trebuie arătat şi dezvoltat separat, deci recurenţii trebuiau să-şi exprime criticile faţă de soluţiile pronunţate, încadrându-se în motivele limitativ prevăzute de art. 304 punctele 1-11 C. proc. civ., pentru care se poate cere casarea unei hotărâri.
Recursul fiind o cale ordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate se face în raport cu motivele de casare prevăzute de lege sau, eventual, în situaţia existenţei unor motive de ordine publică.
împrejurarea că recurenţii, la sfârşitul cererii, arată că-şi întemeiază recursul pe prevederile art. 299-316 C. proc. civ. şi îşi motivează recursul pe art. 304 pct. 5, 6, 7, 8, 9, 10 şi 11 C. proc. civ., nu are nici o relevanţă pentru că, în speţă, nu este posibilă încadrarea lor în ipotezele menţionate.
(Secţia civilă, dec. nr. 1.378 din 19 aprilie 2000)
CURTEA
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 6 iunie 1997 pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă, reclamantul N.Gh. (în calitate de moştenitor legal al defuncţilor săi bunici M.D. şi M.M.) a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti ca reprezentant al Statului Român, solicitând instanţei:
- să constate că este unicul proprietar al întregului imobil (teren şi construcţie) situat în Bucureşti, sectorul 1;
- să constate nulitatea absolută a măsurii de trecere în proprietatea statului a acestui imobil.
în motivarea acţiunii, reclamantul arată că a dobândit dreptul de proprietate prin convenţie şi moştenire.
La data de 13 octombrie 1997 instanţa a încuviinţat cererea reclamantului de introducere în cauză, în calitate de pârât a R. A. Locato.
La termenul din 12 februarie 1999 a fost admisă în principiu cererea de intervenţie în nume propriu, formulată de M.E. , M.H.D. şi M.D.A., în contradictoriu cu reclamantul N. Gh. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând ca instanţa să constate că şi ei, ca şi reclamantul, sunt moştenitorii defuncţilor M.D.D. decedat la 11 decembrie 1954 şi M.M.C.M. decedată la 13 februarie 1981.
Au solicitat să se constate că împreună cu reclamantul, au calitatea de proprietari ai întregului imobil - teren şi construcţie - situat în Bucureşti, sector 1.
Ulterior şi intervenienţii au solicitat chemarea în judecată în calitate de pârâtă şi a R.A. Locato.
La data de 19 martie 1999 reclamantul îşi completează acţiunea, arătând că alături de el sunt proprietari a imobilului în calitate de moştenitori şi intervenienţii, solicitând obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
R.A. Locato formulează la data de 19 martie 1999 o întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care solicită obligarea reclamantului şi intervenienţilor la plata sumei de 1.690.845 lei, pe care ulterior a majorat-o la 150.000.000 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor pentru taxe, impozite şi lucrări de reparaţii şi investiţii la imobilul revendicat.
A solicitat de asemenea încuviinţarea unui drept de retenţie şi introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 952 din 10 septembrie 1999, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare formulată de reclamant, invocată de R. A. Locato şi pe fond, au fost respinse atât acţiunea de către reclamant cât şi cererea de intervenţie.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut cu privire la excepţie, că reclamantul şi-a precizat acţiunea, solicitând şi restituirea imobilului, deci a transformat-o într-o acţiune în realizare.
în ceea ce priveşte fondul litigiului, a reţinut că titlul prin care statul a devenit proprietar, este valabil.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul şi intervenienţii, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
S-a susţinut că au fost încălcate principiile contradictorialităţii şi publicităţii dezbaterilor prin aceea că la data când s-a judecat cauza s-a dat cuvântul părţilor numai asupra excepţiei de inadmisibilitate şi nu pe fondul cauzei, iar instanţa rămânând în pronunţare, a soluţionat cauza pe fond, fără ca părţile să-şi spună punctul de vedere.
S-a mai susţinut că adresa primită de la Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia evidenţa proprietăţii, nu putea fi reţinută de către instanţă fără a da posibilitatea părţilor să o combată.
Apelanţii au mai susţinut că Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă, pentru că imobilul revendicat este un bun din domeniul privat al statului şi nu din domeniul public, şi că, oricum, el a fost trecut abuziv în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă, prin decizia civilă nr. 342/A din 25 noiembrie 1999, a respins apelul declarat de reclamant şi intervenienţi.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut că din cuprinsul practicalei sentinţei apelate, în care sunt consemnate dezbaterile din data de 10 septembrie 1999, rezultă că părţile prezente au pus concluzii atât cu privire la excepţie, cât şi cu privire la fondul cauzei şi, în consecinţă, nu au fost încălcate principiile contradictorialităţii şi al publicităţii.
S-a mai reţinut că atâta timp cât încheierea nu a fost rectificată în baza art. 281 C. proc. civ., cele consemnate în ea fac dovada până la înscrierea în fals.
In ceea ce priveşte adresa de la Direcţia evidenţei proprietăţii din Primăria Municipiului Bucureşti, s-a reţinut că acest act se află la dosar încă de la data de 9 aprilie 1999 şi deci el era cunoscut de apelanţi şi putea fi combătut cu alte probe.
în consecinţă, instanţa de apel reţine că instanţa de fond a apreciat în mod corect că imobilul a trecut în proprietatea statului legal.
în legătură cu lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor se reţine că acesta este singurul în măsură să se considere vătămat prin introducerea sa în proces, dar el nu a solicitat scoaterea sa din cauză.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul şi intervenienţii.
în cererea intitulată “motivarea recursului” se reiau, în prima parte, toate susţinerile cu privire la modul de desfăşurare a şedinţei de judecată din 10 septembrie 1999.
Recurenţii arată că nu putut pune concluzii pe fondul cauzei deoarece a fost discutată doar excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în constatare formulată de reclamant, nu au fost consemnate în mod corect dezbaterile, iar actul de la primărie cuprinde situaţii false.
în a doua parte a cererii se arată că apelul s-a judecat foarte repede şi superficial, că s-au menţionat
eronat părţile care au fost prezente, că instanţa de apel trebuia să analizeze criticile şi nu să considere că ele puteau fi rezolvate în baza art. 281 C. proc. civ., printr-o cerere de rectificare a practicalei hotărârii.
Recurenţii mai susţin că actul depus (adresa de la Direcţia evidenţa proprietăţilor) conţine lucruri nereale, că în mod greşit s-a considerat că Ministerul Finanţelor era singurul care putea solicita scoaterea sa din cauză şi de asemenea, că instanţele au apreciat greşit, prin hotărâri nelegale şi netemeinice, că statul are un titlu valabil pe imobilul revendicat.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
în conformitate cu prevederile art. 303 alin. 2 C. proc. civ. (astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1998) fiecare motiv de recurs trebuie să fie arătat şi dezvoltat separat, deci recurenţii trebuiau să-şi exprime criticile faţă de soluţiile pronunţate, încadrându-le în motivele prevăzute limitativ de art. 304 punctele 1-11 C. proc. civ., pentru care se poate cere casarea unor hotărâri.
Recursul fiind o cale ordinară de atac care nu are caracter devolutiv, verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate se face în raport cu motivele prevăzute de lege sau eventual în situaţia existenţei unor motive de ordine publică.
în speţă, recursul nu se întemeiază pe nici unul din motivele de casare prevăzute de lege şi nu există motive de ordine publică care să determine schimbarea hotărârii atacate.
împrejurarea că recurenţii, la sfârşitul cererii, arată că-şi întemeiază recursul pe prevederile art. 299-316 C. proc. civ. şi îşi motivează recursul pe art. 304 punctele 5,6,7,8,9,10 şi 11 C. proc. civ. nu are nici o relevanţă, pentru că, în speţă nu este posibilă încadrarea lor în ipotezele menţionate.
Astfel fiind, urmează a se respinge recursul reclamantului şi al intervenienţilor ca nefondat.
| ← ACŢIUNE IN EVACUARE. DREPTUL PROPRIETARULUI LA CONTRAVALOAREA... | RECURS. TARDIVITATE. → |
|---|
