CSJ. Decizia nr. 1120/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1120
Dosar nr.2300/2002
Şedinţa publică din 20 martie2003
La data de 26 februarie 2003 s-au luat în examinarerecursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi, reclamantul G.E.şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva deciziei nr.8din 25 martie 2002a Curţii de ApelIaşi.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 26 februarie 2003 iar pronunţarea s-a amânat la 13 martie 2003 şi apoi la 20 martie 2003.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 2 martie 2001 reclamantul G.E.a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat la plata daunelor materiale constând în salariul de care reclamantul a fost lipsit pe perioada arestării preventive, actualizat în raport de indicele de inflaţie, şi la plata unor daune morale în sumă de 3.000.000.000 lei.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unui număr de cinci infracţiuni, două de înşelăciune în paguba avutului public, două de delapidare şi o infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor publice. În cursul urmăririi penale împotriva reclamantului s-a luat măsura reţinerii şi arestării preventive cu începere de la 31 martie 1993, măsura fiind revocată de către Judecătoria Buzău la 18 februarie 1994.
Iniţial, Judecătoria Buzău, prin sentinţa penală nr. 1911 din 11 decembrie 1996 a dispus achitarea reclamantului pentru toate infracţiunile ce au format obiectul judecăţii în temeiul art. 11 pct. 2 lit. "a" raportat la art. 10 lit. "a" cod procedură penală, măsură infirmată de Tribunalul Buzău prin Decizia penală nr. 368 din 10 iunie 1999, care, a admis apelul parchetului şi l-a condamnat pe reclamant la diferite pedepse cu suspendarea executării acestora. Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală nr. 284 din 6 martie 2000, a admis recursul reclamantului, a casat Decizia Tribunalului Buzău şi a menţinut sentinţa Judecătoriei Buzău, astfel că soluţia de achitare este definitivă şi irevocabilă.
Mai susţine reclamantul că la data când împotriva lui s-a luat măsura arestării preventive îndeplinea funcţia de director la S. C. "I." SA Iaşi şi timp de 10 luni şi jumătate a fost lipsit de salariu, iar familia a fost privată de contribuţia lui materială şi efectivă. Totodată, cazul a fost puternic mediatizat ceea ce a creat o puternică traumă psihică atât reclamantului cât şi familiei sale, fiind supuşi oprobriului public.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 612 din 1 noiembrie 2001, a admis acţiunea reclamantului G.E.şi a obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 57.185.361 lei daunele materiale, la 3.000.000.000 lei cu titlu de daune morale şi la 45.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 8 din 25 martie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi. Au fost obligaţi apelanţii la 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel instanţele au reţinut şi motivat că suma de 57.185.361 lei acordată reclamantului cu titlu de daune materiale reprezintă drepturile salariale pentru perioada 25 iunie 1993 – 20 februarie 1994 şi a fost stabilită prin expertiza contabilă efectuată în cauză. Drepturile salariale cuvenite reclamantului au fost actualizate, operaţiune efectuată în două etape în raport de rata inflaţiei publicată pentru 31 iulie 2001 şi stabilită conform indicilor calculaţi de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice.
Referitor la daunele acordate pentru prejudiciul moral, instanţele au motivat că probele administrate în cauză demonstrează că datorită arestării preventive şi a mediatizării cazului, reclamantul şi membrii familiei sale au fost supuşi oprobriului public, iar în perioada arestării preventive, reclamantului i-a fost afectată şi starea de sănătate. În momentul arestării reclamantul îndeplinea funcţia de director la S.C. "I." Iaşi, bucurându-se de prestigiu şi de autoritate morală iar urmare a arestării preventive şi a trimiterii în judecată, demnitatea reclamantului, onoarea şi prestigiul săuprofesional au fost grav lezate.
Fiind arestat o perioadă de peste 10 luni şi inculpat pe nedrept pentru infracţiuni grave, reclamantul a suportat deosebite suferinţe fizice şi psihice, a fost defăimat pe plan moral, social şi profesional, ceea ce justifică – au apreciat instanţele -, acordarea de despăgubiri în cuantum de 3.000.000.000 lei.
Împotriva deciziei dată în apel prin care s-a păstrat sentinţa tribunalului au declarat recurs reclamantul G.E., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.
Cu referire la recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi se constată căDecizia pronunţată în apel a fost comunicată acestei instituţii la data de 11 aprilie 2002 (dovada de la fila 57), declaraţia de recurs fiind înregistrată la 22 aprilie 2002, iar motivele de recurs ale parchetului au fost formulate la 17 mai 2002, deci peste termenul defipt de art. 301 C.proc.civ..
Conform art. 306 C.proc.civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia motivelor de ordine publică ce pot fi invocate şi din oficiu de către instanţa de recurs, care este însă obligată să le pună în dezbaterea părţilor.
Cum Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a motivat recursul peste termenul legal de 15 zile calculat de la comunicarea hotărârii ce se atacă şi cum Ministerul Public a precizat că nu invocă motive de ordine publică, recursul declarat de acesta se priveşte ca fiind nul şi va fi soluţionat în consecinţă.
Prin recursul reclamantului G.E., declarat şi motivat în termen, este criticată Decizia dată în apel numai sub aspectul soluţionării cererii de cheltuieli de judecată, reproşându-se instanţei că în mod nejustificat şi cu încălcarea Legii nr.51/1995, a diminuat cuantumul onorariului de avocat avansat de reclamant de la 30.000.000 lei, la 10.000.000 lei.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice critică hotărârile pronunţate în cauză sub aspectul daunelor morale, afirmându-se, în principal, că aceste despăgubiri nu sunt datorate, iar în subsidiar, s-au formulat critici cu referire la cuantumul acestor daune, ce trebuie să ţină seama de consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, de importanţa valorilormorale lezate şi intensitatea cu care au fost percepute de cel în cauză şi de membrii familiei sale.
Cu referire la recursul declarat de pârâtul Statul Român, reclamantul G.E., atât prin întâmpinarea depusă la dosar, cât şi în susţinerile orale, a arătat că recursul pârâtului nu se încadrează în nici unul din motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 1 – 10 C.proc.civ. şi întrucât pârâtul afirmă că daunele morale acordate sunt într-un cuantum prea mare, critica priveşte doar netemeinicia hotărârilor, inadmisibil de a fi analizată odată cu abrogarea pct. 11din art. 304 C.proc.civ. prin OUGnr.138/2000.
Recursul pârâtului Statul Român este fondat în limitele şi pentru considerentele care succed:
Prevalent analizei motivelor de casare invocate, recursul pârâtului Statului Român ridică problema dacă abrogarea pct. 11 al art. 304 C.proc.civ. prin art.I, pct. 112 din OUGnr.138/2000 modifică ori influenţează limitele controlului instanţei de recurs asupra criteriilor de stabilire a compensaţiei (despăgubirilor) ce se acordă pentru prejudiciul moral.
Din cuprinsul recursului declarat de pârât nu rezultă dacă el a fost întemeiat pe prevederile pct. 11 ori pct. 9 din art.304 C.proc.civ., recurentul invocând încălcarea prevederilor art.48 alin.3 din Constituţie şi art. 504 şi următ.cod procedură penală de către cele două instanţe. Nu mai puţin adevărat este că art.306 alin. 3 C.proc.civ. p revede că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea acestuia dacă dezvoltarea lor face posibilă încadrareaîntr-unul din motivele prevăzute de art.304.
Critica pârâtului priveşte două aspecte. Primul, se referă la inexistenţa prejudiciului ca element al răspunderii civile delictuale. Al doilea, priveşte criteriile de reparare echitabilă şi integrală a daunelor suferite, astfel că ambele motive de casare urmăresc aplicarea corectă la speţa dedusă judecăţii a prevederilor art. 998 C.civ. şi a principiilor de drept ce guvernează răspunderea civilă delictuală. Pe cale de consecinţă, prin dispariţia pct. 11 din art. 304 C.proc.civ. nu s-a înlăturat posibilitatea controlului instanţei de recurs asupra criteriilor avute în vedere de instanţele de fond şi de apel la stabilirea cuantumului daunelor morale. Dimpotrivă, deoarece aceste criterii decurg din principiul reparării integrale a prejudiciului, principiu legal consacrat de art. 998 C.civ., aplicarea lor va putea fi controlată în continuare pe baza pct. 9 ale art. 304 C.proc.civ..
Analizând motivele de casare formulate de pârât se constată că atât arestarea preventivă, cât şi intentarea procesului penal pentru fapte în legătură cu serviciul său, a pricinuit reclamantului o vătămare adusă onoarei, demnităţii, a creditului moral şi a poziţiei sociale pe care reclamantul a avut-o anterior. Prin detenţiunea ilegală şi prin faptele imputate în procesul penal, care s-au dovedit în final că nu au fost reale, reclamantului i s-a adus o atingere gravă prestigiului profesional, unul din aspectele care defineşte persoana umană. Probele administrate în cauză demonstrează că arestarea preventivă, desfăşurarea procesului penal, ca şi mediatizarea acestuia, a afectat în egală măsură şi pe membrii familiei reclamantului, astfel că este fără suport susţinerea din recursul pârâtului referitoare la inexistenţa prejudiciului şi pe cale de consecinţă la lipsa de răspundere a Statului pentru acoperirea lui.
Instanţele au greşit însă în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii cuvenite reclamantului pentru prejudiciul moral încercat. Deşi în acest domeniu operează, prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, deoarece dauna morale, oricât de profundă, nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare, se apreciază totuşi că suma de 3.000.000.000 lei acordată de cele două instanţe reclamantului cu titlu de despăgubiri morale depăşeşte limitele funcţiei reparatorii a acestui tip de răspundere. Cu alte cuvinte, deşi instanţele au reţinut corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor acordate pentru acoperirea acestuia este exagerat, depăşind limitele unei reparaţii integrale, echitabile şi adecvate pentru suferinţeleomeneştiîncercate de reclamant şi familia sa.
Oricât de subiectiv ar fi caracterul prejudiciului moral decurgând din arestarea ori condamnarea pe nedrept există totuşi, în speţă, limite ale reparaţiei lui impuse atât de situaţia expusă de reclamant în acţiune şi care s-a probat a fi exactă, cât şi de prudenţa ce trebuie manifestată pentru ca reparaţia daunei să ofere victimei o satisfacţie cu caracter compensatoriu, în aşa fel ca, dimensiunea reparaţiunii pentru suferinţa omenească să fie, dacă nu integrală, măcar, pe cât posibil, suficientă şi proporţională cu prejudiciul suferit.
Faţă de cele ce preced, se va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi vor fi casate hotărârile date în cauză în partea referitoare la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, în sensul reducerii lor de la 3.000.000.000 lei, la 1.500.000.000 lei. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei şi ale sentinţei şi având în vedere soluţia adoptată, va fi respins ca nefondat recursul pârâtului ce are ca obiect doar cuantumul cheltuielilor de judecată acordat de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi împotriva deciziei nr. 8 din 25 martie 2002 a Curţii de Apel Iaşi. Casează Decizia recurată în partea referitoare la apelul declarat de acelaşi pârât şi în consecinţă:
Admite apelul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 612 din 11 noiembrie 2001 a Tribunalului Iaşi pe care o schimbă în parte în sensul că reduce cuantumul daunelor morale acordate reclamantului G.E.de la 3.000.000.000 lei, la 1.500.000.000 lei.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi ale sentinţei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.E.şi constată nul recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi20 martie2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1121/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 1119/2002. Civil → |
|---|
