CSJ. Decizia nr. 1543/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREM Ă DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1543
Dosar nr. 3882/2002
Şedinţa publică din 15 aprilie 2003
Deliberând asupra recursului declarat de reclamanta S.I. împotriva deciziei nr. 209 din 21 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 23 octombrie 2000 şi care a fost înregistrată pe rolul secţiei a IV-a civile a Tribunalului Bucureşti cu numărul de dosar 6054/2002 reclamanta S.I. a cerut să se constate că imobilul situat în Bucureşti a fost preluat de stat fără titlu şi în mod abuziv.
În raport cu această împrejurare s-a solicitat, de asemenea, să se constate „validitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate" exercitat de A.E.S., antecesoare a reclamantei S.I.
Prin aceeaşi acţiune - soluţionată în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar (D.G.A.F.I.) precum şi cu S.C. H.N. S.A. - s-a cerut ca pârâtele să fie obligate să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul menţionat.
Prin sentinţa civilă nr. 101 pronunţată la 30 ianuarie 2002 instanţa astfel sesizată a respins acţiunea ca nefondată.
Apelul făcut ulterior de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost, de asemenea, respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 209 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 1247/2002.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut că măsura naţionalizării imobilului ce formează obiectul litigiului a fost aplicată şi a produs efecte împotriva proprietarei acelui bun: A.E.D.S. care, în urma căsătoriei cu V.S. purta numele A.E.S.
În acelaşi sens s-a subliniat că menţionarea în anexa actului normativ de naţionalizare a numelui acestei proprietare în forma S.V.E. nu putea lipsi de eficienţă juridică respectivul act apreciindu-se că din acest punct de vedere sunt irelevante omiterea celui de-al doilea prenume (A.) ori adăugarea prenumelui soţului (V.).
Ca argument suplimentar în sprijinul acestor susţineri s-a afirmat că anterior naţionalizării în cartea funciară numele proprietarei apărea menţionat tot în forma S.V.E.
În altă ordine de idei au fost înlăturate aserţiunile reclamantei conform cărora datele reale de identificare a imobilului şi cele menţionate în actul de naţionalizare nu sunt identice, instanţa de apel apreciind că aceste apărări configurează o cerere nouă - cu privire la care urmează a se face aplicarea art. 294 C. proc. civ.
Pentru considerente similare instanţa de apel a făcut aplicarea art. 294 C. proc. civ. şi cu privire la afirmaţia reclamantei potrivit căreia în fond titlul său de proprietate nu a fost comparat cu titlurile pârâtelor.
La 18 iulie 2002 reclamanta S.I. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie cu numărul de dosar 3882/2002.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 6-10 C. proc. civ. au fost formulate mai multe critici vizând hotărârile pronunţate în cauză.
În acest sens s-a subliniat mai întâi că unicul motiv al acţiunii în revendicare invocat de reclamantă atât în fond cât şi în apel se referea la inexistenţa unei identităţi între persoana care avea calitatea de proprietară a imobilului naţionalizat şi persoana menţionată ca proprietară în anexa Decretului nr. 92/1950.
În consecinţă au fost contestate aprecierile din Decizia recurată conform cărora nominalizarea incorectă a imobilului ar reprezenta un alt motiv al acţiunii reclamantei formulat pentru prima dată în apel.
În aceeaşi ordine de idei s-a mai susţinut de către recurentă că prin aceste aprecieri eronate instanţa s-a pronunţat asupra a ce nu s-a cerut şi a avut în vedere motive contradictorii şi străine pricinii făcând astfel aplicabile în cauză prevederile art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ.
Printr-o altă critică s-a susţinut că dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. operează în cauză şi ca o consecinţă a recunoaşterii de către instanţa de apel a identităţii între numele proprietarului inserat în anexa actului de naţionalizare şi numele proprietarei legitime a imobilului.
Tot în legătură cu această recunoaştere s-a subliniat că în cauză îşi găsesc aplicarea şi dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ. deoarece instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, încălcând şi aplicând greşit legea, iar într-un anumit sens a depăşit chiar atribuţiile puterii judecătoreşti adăugând la reglementările legale privind persoana fizică şi identificarea ei.
În acelaşi context s-a afirmat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra dovezilor administrate - făcând astfel aplicabile în cauză şi prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. deoarece în cartea funciară este înregistrată S.V.A.E. şi nu S.V.E. cum se reţinuse în considerentele deciziei recurate.
O altă critică adusă deciziei atacate a avut ca obiect aprecierea instanţei de apel conform căreia referirea reclamantei la chestiunea comparării titlurilor de proprietate ar reprezenta o cerere nouă, făcută pentru prima dată în apel.
S-a susţinut de către recurentă că cererea introductivă a avut caracterul unei acţiuni în revendicare, soluţionarea acesteia implicând şi o comparare a titlurilor de proprietate.
În acest sens au fost evocate acele formulări din acţiune prin care se solicita obligarea pârâtelor la restituirea imobilului în temeiul art. 480 C. civ.
Pornind de la aceste observaţii recurenta a susţinut că hotărârea atacată ca şi Decizia atacată intră, o dată în plus, sub incidenţa art. 304 C. proc. civ., cu referire expresă la pct. 7-10 ale acelui text de lege deoarece instanţa de apel:
- a reţinut motive contradictorii şi străine pricinii;
- a interpretat greşit actul dedus judecăţii schimbând natura şi înţelesul neîndoielnic al acestuia;
- a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, încălcând şi aplicând greşit legea;
- nu s-a pronunţat asupra dovezilor administrate.
Tot în susţinerea recursului său reclamanta a evocat şi împrejurarea că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui ultim motiv de apel pe considerentul că acesta ar fi fost lipsit de relevanţă.
În ceea ce le priveşte, Primăria municipiului Bucureşti şi Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar - D.G.A.F.I. (reorganizată pe parcursul procesului sub titulatura Administraţia Fondului Locativ) au solicitat respingerea recursului.
Este, de asemenea, de menţionat că intimata-pârâtă S.C. H.N. S.A. nu s-a prezentat în faţa acestei Curţi şi nici nu şi-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la respectivul recurs.
Având a se pronunţa asupra recursului astfel declarat Curtea reţine că prima critică adusă de reclamantă deciziei instanţei de apel este nefondată.
În acest sens trebuie amintit mai întâi că în acţiunea introductivă reclamanta a identificat imobilul revendicat ca fiind situat în str. Franklin nr. 16 în timp ce în dosarul de apel obiectul acţiunii a fost identificat utilizându-se o altă formulare preluată din anexa actului de naţionalizare: „31 apartamente, Bucureşti, str. Franklin 5, 16, (…)".
Totodată, ca o observaţie de ordin general, este de remarcat că forma de redactare a acţiunii introductive şi a motivelor de apel - ca de altfel şi a celor de recurs - este lipsită de limpezime, fiind de natură a crea, cel mai probabil în mod intenţionat, dificultăţi majore celorlalţi participanţi la proces cât priveşte înţelegerea exactă a obiectului cererilor reclamantei.
Această ambiguitate îşi are originea mai cu seamă în modalitatea inedită de împletire a respectivelor cereri - ori după caz critici, avute în vedere de parte - cu argumentele de fapt şi de drept invocate în susţinerea lor.
Într-un asemenea context nu există temeiuri pentru a se considera că aplicând art. 294 C. proc. civ. cât priveşte critica nouă referitoare la incorecta nominalizare a imobilului, instanţa de apel ar fi avut în vedere motive contradictorii şi străine pricinii în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
De asemenea, nu se poate reţine că în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. care operează numai atunci când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, iar nu şi atunci când s-a pronunţat asupra a ce nu s-a cerut.
Această ultimă formulare care alterează în mod tendenţios textul legal a fost inserată în motivarea recursului, ilustrând o dată în plus încercările reclamantei de a menţine o anumită ambiguitate cât priveşte definirea cadrului legal al procesului.
Pe de altă parte Curtea reţine că anumite critici formulate în susţinerea recursului sunt fondate.
Este incontestabil de pildă că acţiunea reclamantei este una în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi că, prin urmare, soluţionarea acesteia presupune în mod implicit analizarea de către instanţe atât a titlului de proprietate invocat de aceasta cât şi a titlurilor juridice pe care pârâtele înţeleg să le opună pentru a justifica drepturile pe care le exercită asupra imobilului aflat în litigiu.
Prin urmare, critica referitoare la omisiunea instanţei de fond de a compara aceste titluri nu intră sub incidenţa art. 294 C. proc. civ., concluzia contrară a instanţei de apel reprezentând o încălcare a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acelaşi timp, Curtea reţine că referitor la aspectul analizat nu există temeiuri în sprijinul afirmaţiei că instanţa de apel ar fi avut în vedere motive contradictorii şi străine de natura pricinii ori ar fi interpretat greşit actul dedus judecăţii schimbând natura şi înţelesul neîndoielnic al acestuia, critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi respectiv art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Ţinând însă seama că operaţiunea comparării titlurilor implică şi o analizare a probelor care atestă existenţa respectivelor titluri, este justificată invocarea de către recurentă a dispoziţiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
De altfel acest text de lege îşi găseşte incidenţa şi în ceea ce priveşte omisiunea analizării, în cuprinsul deciziei recurate, a ultimului motiv de apel prin care reclamanta afirma că „este ilegal conceptul susţinut de instanţa de fond în ce priveşte desfiinţarea titlului fostului proprietar".
Răspunzând acestei critici, instanţa de apel s-a rezumat la evocarea generică a celorlalte considerente ale deciziei conchizând că în acel context respectivul motiv nu este relevant în cauză.
Prin caracterul său ambiguu această formulare echivalează cu o nepronunţare asupra unui mijloc de apărare invocat de reclamantă şi care poate fi hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
În altă ordine de idei Curtea reţine că greşita indicare în actul de naţionalizare a numelui sau prenumelui titularului dreptului de proprietate împotriva căruia s-a luat această măsură era de natură a face ca exproprierea avută în vedere de legiuitor să nu producă efecte.
O asemenea concluzie se impune în primul rând în raport cu imperativele protejării dreptului de proprietate care cer printre altele o maximă rigoare a actelor şi operaţiunilor ce au ca obiect transferarea lui de la un titular la altul.
În acelaşi timp, principiul respectării de către instanţe a prevederilor legale nu îngăduie derogări întemeiate pe ideea existenţei în textul legal a unor erori materiale.
Nu în ultimul rând este de observat că în exercitarea prerogativelor ce îi revin legiuitorul este singurul îndreptăţit să opereze rectificarea unor astfel de erori materiale prin emiterea unor norme având cel puţin acelaşi rang cu actul normativ supus corectării.
Chiar şi o asemenea rectificare nu poate opera însă decât în limitele permise de principiile generale de drept, de exemplu de principiul conform căruia legea - inclusiv cea rectificativă - dispune numai pentru viitor.
Aprecierile contrare ale instanţei de apel sunt cu atât mai puţin justificate cu cât în cauza de faţă există nu una ci două erori majore de identificare a proprietarului:
- omisiunea menţionării celui de-al doilea prenume (A.) şi respecti.
- adăugarea unui prenume (V.) care nu îi aparţinea proprietarei ci soţului acesteia.
Prin urmare, şi din punctul de vedere analizat, criticile aduse de recurentă deciziei atacate sunt justificate deoarece instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a încălcat dispoziţiile legale aplicabile în materie, situaţii prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ.
În acelaşi timp Curtea reţine că nici în acest caz nu se justifică invocarea de către recurentă a prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. neexistând temeiuri pentru a se considera că Decizia din apel ar fi fost pronunţată în baza unor motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Aceeaşi concluzie se impune şi în ceea ce priveşte invocarea, în situaţia analizată, a prevederilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
Având în vedere însă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 9 şi 10 C. proc. civ., evidenţiată deja cu prilejul analizării în contextul tuturor criticilor formulate de reclamantă, Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1)-(3) şi art. 313 din acelaşi cod admiţând recursul şi casând Decizia recurată cu consecinţa trimiterii cauzei la aceeaşi instanţă în vederea rejudecării apelului.
Pe lângă aspectele deja analizate o astfel de soluţie se impune şi în vederea completării materialului probatoriu referitor la legitimarea procesuală a reclamantei.
Este de observat în acest sens că înscrisurile doveditoare depuse în dosarul de fond atestă că:
- proprietara imobilului revendicat A.E.S. a fost căsătorită cu V.S., iar fiul lor S.V.C. este tatăl reclamantei;
- A.E.S. a decedat la 5 august 1954;
- V.S. a decedat la 11 februarie 1978;
- S.V.C. a decedat la 4 aprilie 1985;
- moştenirea lăsată de V.S. a fost culeasă de S.V.C.;
- moştenirea lăsată de S.V.C. a fost culeasă de reclamanta S.I.
Pentru a revendica în mod legitim imobilul, reclamanta S.I. ar fi trebuit să facă dovada că, fie direct, fie ca succesoare a tatălui şi bunicului său patern, a moştenit şi bunurile care au aparţinut bunicii sale paterne, categorie în care se include şi imobilul revendicat.
Tot în dosarul de fond au fost depuse şi înscrisuri care atestă că aparent unele dintre spaţiile care compun imobilul revendicat au fost vândute unor persoane care le ocupau anterior în calitate de chiriaşi.
Acest aspect nu a fost în suficientă măsură analizat de către instanţe deşi determinarea riguroasă a situaţiei juridice a imobilului este absolut necesară pentru a se putea stabili în ce măsură persoanele juridice chemate în judecată în calitate de pârâţi în acţiunea în revendicare se legitimează procesual.
Nu în ultimul rând este de remarcat că în condiţiile în care între momentul naţionalizării şi cel al revendicării au trecut mai mult de 50 de ani se impune a fi analizată şi situaţia de fapt a imobilului pentru ca instanţa să dispună de o corectă individualizare a acestui bun în raport cu caracteristicile lui actuale.
În vederea clarificării acestor chestiuni se impune suplimentarea probelor inclusiv prin efectuarea unei expertize având ca obiectiv stabilirea regimului juridic şi a situaţiei de fapt pentru fiecare dintre unităţile constructive si funcţionale care alcătuiesc imobilul revendicat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta S.I. împotriva deciziei nr. 209 din 21 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1542/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 1541/2002. Civil → |
|---|
