CSJ. Decizia nr. 1816/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1816DOSAR NR.4242/2002
Şedinţa publică din 7 mai 200.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanţii B.M., T.M., P.D., D.G., B.D., G.G., D.C., N.M., C.V., G.I., împotriva deciziei nr.312 A din 23 iulie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă.
La apelul nominal s-au prezentat recurenţii-reclamanţi mai sus indicaţi, toţi fiind reprezentaţi de avocat M.M., care răspunde şi pentru intimatul-reclamant F.A.C., intimata-chemată în garanţie Direcţia Generală a Finanţelor Publice, prin consilier juridic G.M., lipsind intimata-pârâtă Societatea Română de Televiziune.
Procedura completă.
Avocat M.M. solicită admiterea recursului, casarea deciziei 312 A din 23 iulie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi sentinţei 1523 pronunţată la 5 decembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi deciziei 1058/R din 15 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, cu trimiterea cauzei aceluiaşi tribunal, în temeiul art.313 din C.proc.civ..
Consilier juridic G.M. pune aceleaşi concluzii.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 1 februarie 2001 reclamanţii B.M., T.M., P.D., D.G., B.D., G.G., Dumitrache Petre, F.A.C., N.M., C.V. şi G.I.au chemat în judecată pe pârâta Societatea Română de Televiziune pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată a le restitui sumele încasate pe nedrept în perioada 1997-1999 cu titlu de impozit pe salarii, actualizate proporţional cu rata inflaţiei.
La 20 ianuarie 2001 pârâta Societatea Română de Televiziune a chemat în garanţie Direcţia Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Bucureşti pentru a răspunde în cazul în care pârâta va cădea în pretenţii, cu motivarea că Societatea Română de Televiziune a îndeplinit doar sarcina de colector pentru sumele reţinute cu titlu de impozit datorate către stat de reclamanţii salariaţi ai societăţii.
Investită iniţial cu soluţionarea cauzei, Judecătoria sectorului 1 – Bucureşti, prin sentinţa nr.4222 din 10 aprilie 2001, a admis excepţia „de necompetenţă generală" a Judecătoriei sectorului 1 – Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii promovată de reclamanţi în favoarea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a Municipiului Bucureşti, apreciindu-se că litigiul, având ca obiect restituirea impozitului pe salariu, este unul fiscal şi nu de drept al muncii.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, prin Decizia nr.1058/R din 15 iunie 2001, a „admis excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe", a admis recursurile declarate de reclamanţi, a casat sentinţa Judecătoriei sectorului 1 – Bucureşti şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare în fond la tribunal.
Pentru a decide astfel tribunalul a motivat că litigiul nu este nici fiscal şi nici unul de muncă, deoarece reclamanţii solicită a li se repara un prejudiciu constând în diminuarea salariilor la care ar fi avut dreptul dacă nu li s-ar fi aplicat tranşele de impozit. S-a considerat că litigiul dedus judecăţii nu poate fi soluţionat decât în condiţiile dreptului comun, acţiunea reclamanţilor fiind considerată una în pretenţii (în despăgubiri) întemeiată pe prevederile art.998 C.civ.şi cum totalul pretenţiilor depăşeşte suma de 150.000.000 lei competenţa, în primă instanţă, revine tribunalului.
În fond după casare, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă prin sentinţa nr.1523 din 5 decembrie 2001, a respins excepţiile privind nelegala constituire a completului de judecată, a necompetenţei materiale a tribunalului şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bucureşti. A respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor şi ca fără obiect cererea de chemare în garanţie promovată de pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă s-a reţinut că întrucât prin Decizia de casare nr.1058/R din 15 iunie 2001 a aceluiaşi tribunal s-a hotărât că litigiul izvorăşte dintr-un delict civil, asupra acestei calificări nu se mai poate reveni în fond după casare fără a se înfrânge principiul autorităţii lucrului judecat. Din probele administrate în cauză nu s-a demonstrat nici o culpă a pârâtei, lipsind elementul vinovăţiei cerut de art.998 C.civ.
Potrivit prevederilor art.7 din Legea nr.32/1991, deţinătorii titlului de „Luptător pentru Victoria Revoluţiei din Decembrie 1989" erau scutiţi de plata impozitului pe salarii, dar reclamanţii au intrat în posesia acestor titluri abia în anul 2000, în baza Decretului Preşedinţial nr.37/2000. Or, la acea dată, era în vigoare OUG nr.73/1999 care nu mai prevedea scutirea de impozitul pe salarii pentru cei aflaţi în situaţia reclamanţilor, astfel că reţinerea impozitului de către pârâtă pentru perioada aprilie-decembrie 1999 a fost calificată ca fiind legală.
Apelul promovat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr.312/A din 23 iulie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
Împotriva deciziei dată în apel în termen legal au declarat recurs reclamanţii B.M., T.M., P.D., D.G., B.D., G.G., D.C., N.M., C.V. şi G.I.care au susţinut că hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale şi netemeinice în temeiul următoarelor motive de casare: instanţele au stabilit greşit că litigiul are o natură civilă cu un caracter special, fiind o cauză de drept al muncii; calificând greşit natura raporturilor dintre părţi, litigiul trebuia soluţionat de instanţa competentă şi de un complet special de litigii de muncă; eronat s-a reţinut în hotărârile date în fond după casare şi în apel că problema competenţei de soluţionare a cauzei s-a stabilit irevocabil prin Decizia nr.1058/15 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti, chestiune ce nu mai poate fi repusă în discuţie; instanţele au dat o interpretare greşită normelor legale aplicabile în materie, cu referire specială la art.7 lit."e" din Legea nr.32/1991 întrucât deţinătorii titlurilor de luptători pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 au fost incluşi în mod expres în categoria persoanelor exceptate de la plata impozitului pe salariu; în mod greşit instanţele au respins cererea reclamanţilor referitoare la actualizarea sumelor reţinute pe nedrept în perioada ianuarie 1998-aprilie 1999.
Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:
Obiect al litigiului de faţă îl constituie acţiunea reclamanţilor, salariaţi ai Societăţii Române de Televiziune în baza unor contracte individuale de muncă încheiate pe durată nedeterminată, prin care au solicitat obligarea societăţii pârâte (a angajatorului) de a li se restitui sumele încasate din salarii, pe o anumită perioadă de timp, cu titlu de impozit, sume ce s-a cerut a fi actualizate în raport de rata inflaţiei.
Legislaţia muncii este formată din ansamblul normelor juridice prin care sunt reglementate relaţiile care se stabilesc în procesul încheierii executării, modificării şi încetării raporturilor juridice de muncă, întemeiate, în principal, pe contractul individual de muncă, astfel că dreptul muncii se ocupă cu reglementarea raporturilor juridice de muncă dintre angajatorii şi angajaţii lor.
Cu unele excepţii, între salariaţi, pe de o parte, şi angajatori, pe de altă parte, se încheie şi un contract colectiv de muncă, iar contractul individual de muncă trebuie să respecte normele legale, dar şi clauzele contractului colectiv de muncă. Aşadar, sursa principală a existenţei raporturilor juridice de muncă o constituie încheierea şi executarea contractului individual de muncă. S-a spus în mod real că dreptul muncii este, în principal, dreptul contractului de muncă.
Este reputat în drept că elementele esenţiale ale contractului individual de muncă sunt părţile (subiectele între care se încheie contractul), felul muncii, salariul şi locul muncii.
Salariul constituie atât o categorie economică, cât şi una de factură juridică. Este normal, deci, ca analiza sa, în cadrul dreptului muncii, să vizeze, în primul rând, componente de ordin juridic.
Prin salariu se înţelege preţul muncii prestate exprimat, de regulă, în bani.
Prestarea muncii şi salarizarea muncii sunt obligaţiile principale ce rezultă pentru salariat şi, respectiv, pentru unitate, din încheierea contractului individual de muncă sau din existenţa raporturilor de serviciu. Reglementările legale stabilesc principiul potrivit căruia pentru munca prestată, fiecare persoană are dreptul la un salariu în bani, convenit la încheierea contractului individual de muncă.
Din această perspectivă, solicitarea reclamanţilor, salariaţi ai societăţii pârâte, de a li se restitui anumite sume din salarii pe care pârâta le-a reţinut cu titlu de impozit către stat pe o perioadă determinată de timp, constituie un litigiu de muncă intervenit între angajaţi şi angajator în legătură directă cu executarea contractelor individuale de muncă încheiate între părţile în litigiu şi cu referire specială la unul din elementele esenţiale al acestor contracte şi anume salariul datorat angajaţilor.
Astfel fiind, calificarea dată de instanţe în sensul că litigiul ar fi de natură fiscală ori delictual-civilă se priveşte ca greşită şi contrară principiilor de drept mai sus enunţate.
Cu toate că prin Decizia nr.1058/R din 15 mai 2001 Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de recurs, a stabilit, de altfel greşit, că raporturile dintre părţi sunt de natură civilă, rediscutarea acestei chestiuni în recursul de faţă nu reprezintă oînfrângere a principiului autorităţii lucrului judecat, întrucât calificarea corectă a litigiului constituie, obligatoriu, obiect de control judiciar şi de stabilire a instanţei competente şi în compunerea legală pentru a soluţiona conflictul dintre părţi.
Faţă de cele ce preced, recursul reclamanţilor se priveşte ca fondat şi urmare a admiterii lui, vor fi casate hotărârile date în cauză cu trimiterea acesteia, conform art.725 alin.2, teza a II-a C.proc.civ.la Tribunalul Bucureşti care are a se preocupa de soluţionarea în fonda litigiului, iar celelalte susţineri făcute de reclamanţi în recurs vor fi avute în vedere sub formă de apărări, în rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii B.M., T.M., P.D., D.G., B.D., G.G., D.C., N.M., C.V., G.I., împotriva deciziei nr.312/A din 23 iulie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă.
Casează Decizia recurată, sentinţa nr.1523/5 decembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, precum şi Decizia nr.1058/R din 15 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi trimite cauza la acelaşi Tribunal, pentru soluţionarea cauzei pe fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1818/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 1817/2002. Civil → |
|---|
