CSJ. Decizia nr. 339/2002. Civil

Comentarii

0

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ

Decizia nr. 339Dosar nr. 3498/2002

Şedinţa publică din 31 ianuarie 2003

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 2 noiembrie 2000, P.M.T. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.G.F.P. S Timiş, pentru repararea pagubei de 1 miliard lei daune materiale şi morale, suferită prin arestarea preventivă şi condamnarea pe nedrept pentru infracţiunile de omor şi vătămare corporală gravă, prevăzute şi pedepsite de art. 174 şi art. 182 C. pen., referitor la care, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat, irevocabil, prin Decizia penală nr. 4401 din 30 septembrie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie.

După parcurgerea unui prim ciclu jurisdicţional, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 221 din 8 martie 2002, a admis în parte acţiunea, pentru 90 milioane de lei daune materiale, 500 milioane de lei daune morale şi recunoaşterea ca vechime în muncă a duratei arestării preventive (14 septembrie 1993 – 25 octombrie 1994).

Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 75 din 15 mai 2002, a admis apelul reclamantului şi a majorat la 100 milioane de lei cuantumul daunelor materiale şi 900 milioane de lei daune morale. Apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş şi a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, au fost respinse, ca nefondate. S-a reţinut că reclamantul are dreptul la reparaţie, în limita sumelor de bani acordate, deoarece după arestarea sa preventivă şi condamnarea (definitivă) pe nedrept, în urma rejudecării cauzei, prin Decizia penală nr. 4401 din 30 noiembrie 1999, rămasă definitivă, s-a stabilit că n-a săvârşit fapta imputată.

Împotriva acestei decizii, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi D.G.F.P.S. Timiş, au declarat recurs, bazat pe motivele de reformare prevăzute de art. 304 pct. 5, 9 şi 10 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora au arătat, în esenţă, că, prin neadministrarea unor probe sau omisiunea de a se pronunţa asupra unor dovezi administrate, instanţele au stabilit prin aproximare cuantumul despăgubirilor. Astfel, nu s-a avut în vedere salariul avut de reclamant la data arestării, perioadele lucrate (a fost reîncadrat ca şofer la aceeaşi unitate, începând cu data de 1 septembrie 1995), indicii de referinţă statistici pentru indexarea creanţelor din litigiu (stabilite pe bază de acte oficiale şi expertiză judiciară) şi culpa victimei (era necesar să fie ataşat dosarul nr. 9959/2000 a Tribunalului Timiş).

Recursul este fondat.

Din economia reglementărilor cuprinse în art. 504 şi urm. C. proc. pen., rezultă că titularul acţiunii în reparare are obligaţia de a dovedi existenţa prejudiciului material şi moral suferit prin arestare şi nedreaptă condamnare, iar, totodată, de a furniza elementele necesare evaluării întinderii pagubei. Nu mai puţin, textul art. 129 alin. (4) C. proc. civ., obligă pe judecători să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

După cum, pe planul stabilirii cuantumul despăgubirilor echivalente daunelor morale, s-a decis că instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, importanţa şi gradul de atingere a valorilor morale lezate, intensitatea perceperii consecinţelor vătămării, gradul de afectare a situaţiei familiale, profesionale şi sociale a celui păgubit. De asemenea, participarea concurentă a faptei victimei înseşi poate pune problema diminuării despăgubirii.

În dezacord cu aceste reguli, instanţele au preferat criteriul aproximării prejudiciului, fără a ţine seama, aşa cum întemeiat susţin recurenţii, că prejudiciul susceptibil de reparare trebuie să fie cert şi să nu fi fost reparat. Or, prejudiciul material n-a fost stabilit prin cuantificarea reducerii veniturilor, corespunzător salariului avut de reclamant anterior şi posterior vătămării (în perioadele pretins lucrate), precum şi perspectiva majorării veniturilor, iar indexarea creanţelor, prin actualizarea lor în raport cu rata inflaţiei, n-a fost făcută pe baza indicilor de referinţă aleşi de părţi ori stabiliţi conform datelor statistice oficiale sau printr-o expertiză judiciară. Nu mai puţin, prejudiciul moral a fost apreciat în afara criteriilor enunţate mai sus, respectiv a unui minim de argumente, indicii şi dovezi care să îngăduie determinarea întinderii daunelor morale şi evaluarea lor. Ataşarea şi examinarea dosarului nr. 9959/2000 a Tribunalului Timiş era cu atât mai necesară cu cât procurorul şi pârâţii recurenţi au invocat că reclamantul este victima faptei unui terţ şi a coparticipării sale la actele de dezordine conexe arestării, împrejurări echivalente unor daune morale care exced pricinii de faţă.

În aceste condiţii, se impune admiterea ambelor recursuri şi, în temeiul art. 313 şi art. 314 C. proc. civ., casarea ambelor hotărâri, cu trimiterea cauzei la prima instanţă, pentru rejudecarea pricinii.

Instanţa de trimitere are a se conforma dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., ţinând seama, totodată, de apărările invocate de pârâţi în tot cursul procesului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 75 din 15 mai 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.

Casează Decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 221 din 8 martie 2002 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, şi trimite cauza spre rejudecare la această din urmă instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2003.

Vezi şi alte speţe de drept civil: