ICCJ. Decizia nr. 3020/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3020
Dosar nr. 2399/2003
Şedinţa publică din 23 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 5 septembrie 2001, G.A.I.E. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Judeţean Vâlcea solicitând obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului C.G. cu anexele aferente situate în comuna Măldăreşti, preluate abuziv de Statul Român conform Decretului nr. 83/1949 şi deţinute de Muzeul Judeţean Vâlcea.
Ulterior, reclamanta a precizat cererea ca fiind o contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 107 din 14 august 2001, emisă de Consiliul Judeţean Vâlcea şi a solicitat desfiinţarea acesteia ca nelegală şi obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului, ori acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat, că este succesoarea OG, care a adoptat-o după decesul soţului ei, N.G., aceştia fiind proprietarii moşiei din comuna Măldăreşti, expropriaţi potrivit Decretului nr. 83/1949, printre imobilele expropriate aflându-se şi C.G. cu anexele, casă cu 5 camere plus terenul aferent, deţinute în prezent de Muzeul Judeţean Vâlcea. Că, urmare notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziţia nr. 107 din 14 august 2001 emisă de Consiliul Judeţean Vâlcea i s-a respins cererea de restituire în natură a acestor bunuri, stabilindu-se că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc în cuantum de 438.222.382 lei. A considerat dispoziţia ca nelegală, pentru că nu a fost invitată să ia parte la discutarea notificării, aşa cum prevede art.23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi, pentru că nu s-a emis o hotărâre de guvern de stabilire a acestor imobile care nu vor fi retrocedate în natură şi pentru care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, aşa cum prevede art. 16 alin. (2) din lege.
Tribunalul Vâlcea investit cu soluţionarea cauzei, prin sentinţa civilă nr. 475 din 12 septembrie 2002 a admis în parte cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată.
A respins cererea de restituire în natură a imobilelor.
A constatat că valoarea imobilelor construcţii stabilită prin expertiza tehnică este, la data pronunţării, de 8.274.000.000 lei.
În esenţă, a reţinut tribunalul, că imobilele pentru care s-a formulat notificarea au fost preluate de stat cu titlu valabil, în baza Decretului-lege pentru înfăptuirea reformei agrare din aprilie 1945 şi a Instrucţiunilor pentru aplicarea acestuia, prin care N.G. a fost expropriat şi cum aceste imobile fac parte din patrimoniul cultural naţional constituind „MUZEU", nu se restituie în natură, foştii proprietari fiind îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent. A conchis că, dispoziţia atacată, este corectă în ce priveşte respingerea cererii de restituire în natură şi, în raport de evaluarea imobilelor stabilită de expertiza tehnică juridică efectuată în cauză, a constatat valoarea acestora la suma de 8.274.000.000 lei.
Sentinţa a fost apelată de reclamantă, care, în criticile aduse, a susţinut că s-a apreciat greşit că în cauză nu este posibilă restituirea în natură a imobilelor, întrucât acestea au trecut la stat fără titlu valabil şi se impunea aplicarea art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în redactarea anterioară OUG nr. 184/2002 şi că, valoarea imobilelor nu este cea reală, expertul evaluând doar cula, fără casa anexă, gardul împrejmuitor şi terenul aferent.
A formulat apel şi pârâtul, care a susţinut că expertiza, la care a făcut obiecţiuni, respinse nejustificat de tribunal, nu a stabilit şi valoarea terenului aferent construcţiilor şi nu a răspuns la toate obiectivele dispuse de instanţă, iar la stabilirea valorii construcţiilor s-au folosit: indici de diagnostic arbitrar aleşi, eronaţi, coeficienţi de actualizare învechiţi (depăşiţi), coeficienţi de corecţie aplicaţi greşit, la valoarea de înlocuire pe mp, coeficienţi de uzură fără a se ţine seama de prevederile Normativului.
Prin Decizia civilă nr. 18/A din 18 februarie 2003, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, a admis apelul reclamantei G.A.E. şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a constatat valoarea imobilelor-construcţii, anexe şi teren la suma de 9.004.871.000 lei. A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 9.500.000 lei cheltuieli de judecată în fond şi apel. A menţinut în rest sentinţa atacată. A respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Consiliul Judeţean Vâlcea.
La pronunţarea deciziei curtea a avut în vedere, că în mod corect tribunalul a respins cererea de restituire în natură a imobilelor, întrucât ele fac parte din patrimoniul cultural naţional împreună cu picturile murale din interior executate de pictoriţa OG(autoarea reclamantei), figurează în lista monumentelor istorice şi au fost preluate de Statul Român cu titlu valabil, avizul-decizie nr. 116/1946 emis în baza Legii nr. 187/1945 privind reforma agrară.
Cu referire la stabilirea valorii imobilelor, motiv de apel invocat de ambele părţi, curtea a dispus refacerea expertizei, în sensul evaluării imobilelor construcţii şi terenului aferent, cu luarea în considerare a obiecţiunilor pârâtului.
Raportul de expertiză tehnică juridică întocmit de expertul A.S. după refacerea lucrărilor, a stabilit valoarea imobilelor preluate de la autorul reclamantei, la suma de 9.004.871.000 lei, în funcţie de care a fost schimbată în parte sentinţa apelată.
Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs pârâtul Consiliul Judeţean Vâlcea şi a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârilor pronunţate în cauză şi menţinerea dispoziţiei nr. 107 din 14 august 2002 emisă de Preşedintele Consiliului Judeţean Vâlcea.
S-a susţinut că Decizia recurată este nelegală, întrucât a omologat raportul de expertiză suplimentar, care nu are la bază acte normative în vigoare în România, că expertul a folosit, pentru stabilirea valorii de piaţă a imobilului C.G., coeficienţi de diagnostic arbitrar aleşi, care nu sunt susţinuţi de legislaţia din România, obiecţiunile făcute în acest sens la raportul de expertiză fiind respinse de curtea de apel.
S-a mai susţinut că stabilirea valorii imobilului nu s-a făcut în conformitate cu art. I alin. (1) Titlul II din OUG nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001.
Recursul este întemeiat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 „În situaţia imobilelor ocupate de unităţi bugetare din învăţământ, din sănătate, aşezăminte social-culturale sau de instituţii publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanţele organizaţiilor internaţionale interguvernamentale acreditate în România, precum şi de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării activităţilor de interes public, social-cultural sau obştesc, foştilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile prezentei legi".
Alin. (2) prevede că „Ministerele de resort, precum şi celelalte instituţii publice interesate vor propune, iar Guvernul va stabili prin hotărâre, imobilele care nu vor fi retrocedate în natură şi pentru care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit alin. (1)".
Cu referire la cuantumul despăgubirilor, în cazul măsurilor reparatorii prin echivalent, OUG nr. 184 din 12 decembrie 2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 prevede, în Titlul II măsuri pentru accelerarea aplicării legii art. I alin. (1), că „Pentru actualizarea despăgubirilor acordate în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 se va utiliza un coeficient de actualizare aferent fiecărui an prin raportarea cursului leu/dolar S.U.A. din anul preluării, la cursul leu/dolar S.U.A. din anul emiterii deciziei/dispoziţiei prin care se soluţionează notificarea. Acest coeficient de actualizare se va utiliza şi pentru calculul valorii estimative a construcţiilor şi terenurilor preluate în mod abuziv în intervalul de referinţă a legii".
În speţă, instanţa de apel, fără a ţine seama de prevederile legale menţionate, a stabilit, cu acordul părţilor, măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv, prin despăgubiri, calculate fără a avea la bază acte normative în vigoare în România, cu folosirea unor coeficienţi arbitrar aleşi, nesusţinuţi de legislaţia internă şi cu încălcarea OUG nr. 184/2002.
Cum, dispoziţiile legale citate (din Legea nr. 10/2001 şi respectiv din OUG nr. 184/2002), sunt imperative şi încălcarea lor este sancţionată cu nulitatea absolută, se impune admiterea recursului declarat de pârâtul Consiliul Judeţean Vâlcea şi casarea deciziei cu trimiterea la aceeaşi instanţă, pentru a rejudeca apelul cu respectarea strictă a acestor dispoziţii legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Judeţean Vâlcea împotriva deciziei nr. 18/A din 18 februarie 2003 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3018/2003. Civil. Recunoastere drept de... | CSJ. Decizia nr. 2326/2003. Civil → |
|---|
