Hotărâre judecătorească de trecere a unui imobil în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951. Nerespectarea dispoziţiilor acestui act normativ. Efecte
| Comentarii |
|
Pentru a se stabili dacă imobilul a trecut cu titlu legal în proprietatea statului, trebuie verificat dacă s-au respectat dispoziţiile Decretului nr. 224/1951.
(Secţia civilă, decizia nr. 1004, din 13 martie2003)
Reclamanta D.O. a chemat în judecată Primăria Municipiului Ploieşti solicitând anularea Dispoziţiei nr. 2370 emise de pârâtă la 11 octombrie 2001 şi prin care a fost respinsă cererea prin care s-a solicitat, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, restituirea unui imobil situat în Ploieşti.
în motivarea acţiunii - întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi respectiv ale art. 24 punctul 7 şi următoarele din Legea nr. 10/2001 -s-a menţionat că imobilul a aparţinut numiţilor C.l. şi C.V. a căror unică moştenitoare legală este reclamanta şi că refuzul pârâtei de restituire a respectivului bun, pe considerentul că acesta ar fi fost preluat legal de către stat în baza Decretului nr. 224/1951 este nejustificat, întrucât hotărârea judecătorească prin care s-a încuviinţat scoaterea imobilului la licitaţie nu a fost pusă în executare.
Tribunalul Ploieşti, prin sentinţa nr. 109 din 8 martie 2002, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Apelul făcut de reclamantă a fost de asemenea respins prin decizia nr. 50 din 28 mai 2002 pronunţată de secţia civilă a Curţii de Apel Ploieşti.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, întrucât executarea silită a autorului reclamantei a avut ca obiect debite de natură fiscală, reclamanta nu este îndreptăţită să solicite restituirea imobilului, deoarece nu s-a conformat cerinţelor art. 2 alin. 1 litera d din Legea nr. 10/2001, în sensul de a face dovada că neplata impozitelor s-ar fi datorat unor motive independente de voinţa proprietarilor.
Reclamanta a declarat recurs, care este fondat.
Prin Decretul 224/1951 s-a instituit o procedură specială, preponderent administrativă, de executare silită imobiliară “pentru realizarea creanţelor Statului”, art. 1 din actul normativ menţionat prevăzând expres că această reglementare urma să se aplice pentru “urmărirea restanţelor şi majorărilor din impozite, taxe şi alte venituri bugetare, datorate de populaţie".
Prin art. 2, art. 7 şi art. 15 din Decretul 224/1951, instanţelor de judecată le-au fost conferite prerogative care vizau, în principal, verificarea legalităţii formelor de urmărire efectuate de organele administrative abilitate să iniţieze această procedură şi anume de “organele Ministerului Finanţelor.
Conform aceloraşi prerogative, instanţa putea pronunţa o hotărâre de încuviinţare a vânzării imobilului aflat în proprietatea debitorului.
în raport cu textele de lege amintite, Curtea reţine că hotărârea judecătorească astfel pronunţată nu echivala cu o pierdere a dreptului de proprietate imobiliară al debitorului, ci crea doar premisele pentru aceasta în condiţiile continuării şi finalizării formelor de urmărire silită.
în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile 16 alin. 1 din Decretul 224/1951 care îi confereau debitorului dreptul de a “achita suma datorată, majorările şi cheltuielile de judecată” până cel mai târziu în ziua fixată pentru vânzarea la licitaţie a imobilului, deci şi ulterior pronunţării de către instanţă a hotărârii menţionate.
Aşa fiind, pierderea dreptului de proprietate al debitorului în condiţiile Decretului nr. 224/1951 putea interveni numai în situaţiile prevăzute de art. 17 şi 18, adică fie prin vânzarea efectivă a imobilului la licitaţie, fie - ca variantă subsidiară - prin “predarea” respectivului bun “fără plata Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare” locale, în ambele situaţii fiind însă obligatorie întocmirea unui “proces-verbal”.
în speţă, s-a făcut dovada că împotriva lui C.I., autorul contestatoarei, a fost începută procedura de executare silită instituită prin Decretul nr. 224/1951, şi că Tribunalul Popular al Oraşului Ploieşti a încuviinţat vânzarea imobilului “pentru lichidarea restanţelor în sumă totală de 1618,50”, sens în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 1384 din 26 septembrie 1953.
Punctul de vedere al instanţelor pare a fi fost în sensul că preluarea imobilului debitorului a operat la data pronunţării sentinţei de încuviinţare a vânzării silite a respectivului bun.
Aceasta constituie o interpretare greşită a prevederilor Decretului 224/1951.
De altfel, instanţa de apel nici nu a analizat apărările recurentei-contestatoare, care în mod expres a susţinut că ulterior pronunţării sentinţei de scoatere a imobilului la licitaţie, nu s-au efectuat celelalte acte procedurale pe care le presupunea finalizarea formelor de executare silită.
Curtea reţine că în faţa primei instanţe şi în apel nu au fost administrate probe care să permită o corectă stabilire a dinamicii raporturilor juridice şi a situaţiilor de fapt intervenite ulterior pronunţării sentinţei de încuviinţare a scoaterii imobilului la vânzare.
O asemenea clarificare este însă absolut necesară cu atât mai mult cu cât în recurs contestatoarea a prezentat ca înscris nou un “proces-verbal” întocmit la 17 martie 1954 şi din care pare a rezulta că imobilul în litigiu ar fi intrat în “administrarea” unei întreprinderi de stat în temeiul unei “decizii” emise la 29 ianuarie 1954 de către o autoritate neprecizată.
Aşa fiind, Curtea urmează să admită recursul, să caseze hotărârile pronunţate în cauză, cu consecinţa trimiterii cauzei la instanţa de fond în vederea rejudecării, cu care ocazie urmează a pune în vedere intimatei necesitatea administrării unor probe suplimentare de natură a clarifica regimul juridic avut de imobil ulterior pronunţării sentinţei de scoatere a lui la vânzare.
Se va ţine seama în acest sens că materialul probatoriu deja administrat nu permite instanţelor să stabilească cu certitudine dacă şi în ce condiţii imobilul a fost trecut în proprietatea statului şi nici să determine împrejurările în care acelaşi bun a ajuns în administrarea “I.L.L. Căminul”.
în egală măsură, instanţa de trimitere urmează a pune în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize tehnice imobiliare, probă care, alături de înscrisurile aflate în dosar, ar permite o corectă identificare a imobilului aflat în litigiu mai cu seamă sub aspectul actualei situaţii de fapt a acestuia.
Celelalte apărări invocate de părţi urmează a fi de asemenea analizate de către instanţa de trimitere.
| ← Executare silită. Act de executare emis pentru înfiinţarea... | Despăgubiri. Acţiune pentru plata contravalorii imobilului... → |
|---|
