Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 242/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 242/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 04-04-2013 în dosarul nr. 4007/97/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIE CIVILĂ Nr. 242/2013
Ședința publică de la 04 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. F. C.
Judecător A. N.-președinte secție
Judecător M. M. C.
Grefier M. R.
Ministerul Public a fost reprezentat de doamna procuror A. P. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin DGFP Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 336/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr._ .
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare și s-a depus întâmpinare din partea intimatei reclamante A. F. formulată prin avocat. Ambele părți solicită judecarea în lipsă.
Reprezentanta Parchetului arată că nu are cereri de formulat.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Parchetului pune concluzii de respingere a recursului declarat de pârâtul S. R. prin MFP, menținerea ca legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond. Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale, fiind atributul instanței să constate incidența legii în cauză; nu este vorba despre o aplicare greșită a legii, cum susține recurentul.
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin acțiunea civilă formulată și precizată, înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr._, reclamanta A. F. a chemat în judecată, în calitate procesuală de pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative a strămutării reclamantei împreună cu părinții săi T. I. și T. M., de la domiciliul lor din Lupeni și fixarea domiciliului obligatoriu în Tazlău, în perioada 06.09._54; să se stabilească că, prin strămutarea lor și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada arătată, reclamantei personal și părinților acesteia, le-a fost restrânsă libertatea nelegal; să se constate că pentru măsurile administrative cu caracter politic, prevederile Legii nr. 221/2009 – în special art. 1-5 – au caracter de recunoaștere a vinovăției Statului R. și a ilegalităților comise față de persoanele care au fost supuse acestor măsuri și, că, aceste prevederi legale au caracter de revocare a măsurilor administrative respective și se justifică tragerea la răspundere față de persoanele care au fost supuse la măsurile administrative politice, precum și față de descendenții acestora până la gradul II, inclusiv și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.200.000 euro, - adică câte 400.000 euro pentru fiecare dintre persoanele dislocate, respectiv reclamanta și autorii săi -, precum și la plata de despăgubiri materiale, în sumă de 1000 lei, reprezentând cheltuielile de judecată la care a fost obligat tatăl său, prin sentința penală de condamnare, reactualizată cu indicele de inflație la data plății.
De asemenea, reclamanta a solicitat a se constata caracterul politic al condamnării și detenției politice a tatălui său, T. I. și obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit de acesta, prin reținerea, condamnarea și detenția lui.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în sinteză, că împreună cu părinții săi, a fost strămutată, în perioada 06.09._54, - în baza Deciziei MAI nr. 239/1952 -, de la domiciliul lor din Lupeni, în Tazlău, tatăl său fiind condamnat politic și, că, prin măsura administrativă respectivă, le-a fost adus un grav prejudiciu moral, fiindu-le afectată sănătatea, demnitatea, libertatea, iar suferințele îndurate și regimul de teroare le-a marcat iremediabil întreaga existență, în condițiile în care, după perioada strămutării, la ridicarea restricțiilor domiciliare și revenirea la domiciliu din Lupeni, casa lor era ocupată de chiriași, iar ei, cu greu au reușit să supraviețuiască, prin mila rudelor.
Prin sentința civilă nr. 336/2012 Tribunalul Hunedoara a admis în parte acțiunea civilă precizată și completată formulată de reclamanta A. F. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Hunedoara și în consecință:
A constatat caracterul politic al condamnării antecesorului reclamantei T. I. – decedat 4 iunie 1990 - la un an închisoare corecțională, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prev. de art.209 pct.II cod penal, conform sentinței penale nr.433/12.05.1949 pronunțată de Tribunalul M. Sibiu, precum și caracterul politic al măsurii administrative a strămutării reclamantei și a părinților acesteia –T. I. și T. M.- din localitatea de domiciliu Lupeni, în localitatea Tazlău, în perioada 6.09.1952 – 15.02.1954.
S-a respins, în rest, acțiunea civilă.
A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 400 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut și motivat următoarele:
Reclamanta A. F. are calitatea de descendent gradul I al defuncților T. I. și T. M., ambii decedați, fiind fiica acestora.
Antecesorul reclamantei, T. I., a fost judecat într-un lot de inculpați și condamnat la un an închisoare corecțională, prin Sentința nr. 433/1949 a Tribunalului M. Sibiu, pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, prev. de art. 209 pct. II Cod penal, pedeapsă executată la Penitenciarele Aiud și G..
Prin Legea nr. 221/2009, condamnările pentru faptele prevăzute de art. 209 pct. 2 Cod penal, sunt considerate, de drept, ca având caracter politic.
Prin art. 7 din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a exclus însă, acordarea reparațiunilor acordate de acest act normativ, persoanelor condamnate pentru desfășurarea unor activități de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste sau xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, antisemitismul, incitarea la xenofobie.
Or, se constată că antecesorul reclamantei, T. I., a suferit condamnarea penală pentru apartenența și sprijinul acordat organizației legionare „ Ajutorul Legionar”.
Ulterior, în baza Deciziei MAI nr. 239/1952, față de antecesorul reclamantei, T. I. și, respectiv, familia acestuia, - între care mama reclamantei și reclamanta personal -, s-a dispus măsura administrativă a strămutării de la domiciliu din Lupeni, în localitatea Tazlău ( Câmpulung), unde au avut domiciliul obligatoriu până la ridicarea restricțiilor domiciliare, în anul 1954, conform Deciziei nr. 5066/1954.
Prin art. 3 alin. 1 lit. e din respectivul act normativ, măsurile administrative dispuse de organele fostei miliții sau securități, întemeiate pe Decizia MAI nr. 239/1952, sunt considerate, de drept, ca având caracter politic.
Așadar, cererea vizând constatarea caracterului politic al măsurii administrative a strămutării reclamantei și antecesorilor săi ( părinți) T. I. și T. M., de la domiciliul din Lupeni, în localitatea Tazlău, în perioada 06.09._54, a fost admisă.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a, a Legii nr. 221/2009, legiuitorul român a prevăzut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, - iar după decesul acestora dreptul soțului supraviețuitor sau a descendenților până la gradul II, inclusiv -, de a solicita obligarea statului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmând ca instanța să țină seama de măsurile reparatorii acordate deja, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.
Cum brutalitatea măsurilor represive, de eradicare a elementelor burghezo-moșierești, de intimidare, reeducare și eliminare a oricărei opoziții sau rezistență anticomunistă, în epoca de implementare a principiilor regimului totalitar la putere, ca și a ideologiei, sunt de notorietate, instanța apreciază probatoriu administrat ca suficient și concludent pentru dovedirea acțiunii, atât în ce privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative a strămutării reclamantei, împreună cu familia, cât și în ce privește prejudiciul moral suferit prin aceasta, de natură a-i afecta întreaga existență.
Prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, - invocată de pârâtul în cauză – a normei juridice conținute de articolul 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituția României, coroborat cu cele ale art. 31 alin. 3 a Legii nr. 47/1992, republicată, dispozițiile legale declarate neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, în Monitorul Oficial, dacă în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord normele juridice declarate neconstituționale, cu prevederile Constituției.
Cum, în intervalul celor 45 de zile, legiuitorul român nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord prevederile art. 5 alin. 1 lit. a, cu prevederile Constituției, norma juridică respectivă a fost lipsită de orice eficacitate.
Prin art.5 lit. b din Legea nr.221/2009, legiuitorul a reglementat, de asemenea, dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic de a solicitat obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-a obținut despăgubiri în condițiile Legii nr.10/2001, respectiv ale Legii nr.274/2005.
Or, sub acest aspect, nu s-au dovedit bunuri mobile sau imobile confiscate reclamantei ori antecesorilor acesteia pe durata măsurii administrative la care au fost supuși, iar cheltuielile de judecată pretinse, în sumă de 1000 lei, nu pot fi incluse acestei categorii de bunuri confiscate.
Așadar, nici sub cest aspect acțiunea reclamantei, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, nu poate fi primită.
Sub aspectul art. 4, 5, 6 și 14 in Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, invocat de reclamantă ca temei al acțiunii sale, tribunalul a constatat că, întradevăr, de la data ratificării Convenției și a protocoalelor adiționale, prin Lege nr. 30/1994, România recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile fundamentale, așa cum sunt definite în Titlul I a respectivei Convenții, obligându-se să le respecte.
Tocmai în vederea executării acestei obligații, în Constituția României, prin art. 20, s-a instituit preeminența aplicării tratatelor și pactelor care se referă la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în caz de neconcordanță a prevederilor acestora cu legile sale interne.
Între aceste drepturi fundamentale, la art. 5 din Convenției, este prevăzut, ca atare și dreptul la libertate și siguranță, acesta fiind consacrat tot ca drept fundamental, inviolabil, prin art. 23 din Constituția României, în vigoare, iar la art. 4, 14, prohibiția muncii forțate și prohibiția discriminării.
Dar, în condițiile în care România a ratificat Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, prin Legea nr. 30/1994 – publicată în Monitorul Oficial nr. 135/1994 – prevederile acesteia – ca și jurisprudența dezvoltată de Curtea de la Strasbourg, în legătură cu ele – nu pot fi avute în vedere și nu pot fi aplicate pentru fapte și situații produse anterior acestui moment, al ratificării.
În fine, sub aspectul aplicării în cauză a prevederilor Convenției Europene pentru Drepturile Omului și Declarația Universală a Drepturilor Omului, s-a constatat că acestea pot fi aplicate direct unei spețe, de către instanța de judecată, doar atunci și numai atunci când între prevederile unor atare tratate internaționale și normele de drept interne ale României, există contrarietate, ceea ce nu este cazul. ( vezi art. 11 și 20 din Constituția României)
De altfel, aplicabilitatea acestor temeiuri de drept, ca și în genere a Convenției și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, în legătură cu aplicabilitatea acestora în cazuri similare, au fost examinate în spețe similare de către Curtea de Apel Alba Iulia și, mai amplu, de către instanța noastră supremă, în soluționarea recursului în interesul legii, conform Deciziei nr. 12/2011.
În ce privește temeiul art. 504 Cod procedură penală, invocat de reclamantă, s-a constatat că acestea reglementează instituția răspunderii statului pentru erori judiciare în procese penale sau în cazul urmăririi penale, fiind circumscrisă la două ipoteze: situația persoanei care a suferit o condamnare penală, iar în urma rejudecării cauzei sale, a fost achitată și situația persoanei care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate sau i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal.
Pentru ambele ipoteze, răspunderea statului este antrenată pentru organele sale coercitive, care au aplicat greșit legea sau au aplicat-o cu rea credință ori prin neglijență și are caracter patrimonial, fiind supusă termenului de 18 luni, iar calitatea procesuală activă aparține victimei erorii judiciare sau, după decesul acesteia, persoanelor care se aflau în întreținerea sa.
Or, în cauză, s-a apreciat că este evident că reclamanta nu se află în situația de victimă a unei erorii judiciare.
În ce privesc garanțiile Constituționale prevăzute art. 21-23, 52-53 și 148 din Constituția României,în vigoare, se constată că acestea, ca și celelalte norme cu valoare de principiu, se adresează cetățenilor Republicii România, neputând fi extinse situațiilor consumate în alte epoci și în alte regimuri și nici pentru abuzurile săvârșite de autoritățile statului comunist sau monarhist român, indiferent dacă acțiunile acestora au fost determinate de conjunctura social-politică sau au fost impuse brutal.
În legătură cu garanțiile libertății individuale, prevăzute prin Constituția României din 1948, precum și prin Constituția Republici Populare Române din 1952, instanța a avut în vedere că acestea, fiind emanații a unor regimuri politice apuse, care reglementau, în genere, principiile de funcționare a Statului R. în perioada respectivă, după tipul de stat existent, astfel că acestea nu pot ultraactiva după sau peste alte Constituții subsecvente, adoptate în timp, de S. R..
Finalmente, s-a avut în vedere că jurisprudența Tribunalului Hunedoara ca și a Înaltei Curți de Casație și justiție, invocată de către reclamantă în sprijinul acțiunii sale, au fost pronunțate anterior publicării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, în Monitorul Oficial, iar cele pronunțate de instanțele altor curții de apel, nu au valoare de precedent judiciar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice susține în esență că acțiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă, faptele invocate de reclamantă sunt încadrate în cele enumerate în mod expres și limitativ la art. 1 și art. 3 din Legea 221/2009 și nu se mai impune constatarea caracterului politic al acestora.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, CURTEA constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Potrivit alin. 2 lit. a al art. 1 din același act normativ, constituie de drept condamnări cu caracter politic, condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în:
a)… art. 207-209,... 284 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare;
b) Legea nr. 80/1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existența și interesele Statului, publicată în Monitorul Oficial nr. 31 din 6 februarie 1941;
c) Legea nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc, publicată în Monitorul Oficial nr. 134 din 16 iunie 1947;
d) Decretul nr. 212/1948 pentru completarea pedepselor privind unele infracțiuni ce interesează siguranța interioară și exterioară a Republicii Populare Române, publicat în Monitorul Oficial nr. 196 din 25 august 1948;
e) art. 4 și 5 din Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187/1945, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949;
f) art. 2 lit. a), b), d) și e), art. 3 lit. a), b), f), g) și h) și art. 4 din Decretul nr. 183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949;
g) Legea nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 12 din 15 ianuarie 1949;
h) Decretul nr. 163/1950 pentru deținerea, portul și vânzarea armelor și munițiilor, precum și transportul explosivilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950;
i) Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicat în Buletinul Oficial nr. 68 din 12 august 1950;
j) art. 166 alin. 2, art. 237 și art. 238 din Codul penal din 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 bis din 21 iunie 1968.
Norma juridică cuprinsă în art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 are caracter obiectiv, fiind independentă de subiectele raportului juridic concret, prevăzând în mod abstract că orice condamnare dispusă pentru faptele prev. în art. 267 Cod penal are caracter politic.
În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectul care se consideră beneficiarul acestei norme juridice trebuie să facă dovada că măsura politică a condamnării luată față de el se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 221/2009, situație în care legea prezumă caracterul politic și nu mai este necesar să-l dovedească.
Astfel, Curtea constată că măsura condamnării suferită de antecesorul reclamantei se încadrează în prevederile literei a ale art. 1 întrucât prin sentința penală nr. 433/1949, tatăl reclamantei a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 Cod penal.
În mod corect prima instanță a constatat că situația concretă a reclamantei se încadrează în această prevedere și ca urmare, condamnarea luată față de tatăl acesteia are caracter politic și se impune a fi constatat de instanță. Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, astfel că, criticile aduse de pârât nu pot fi primite.
Nici susținerile referitoare la constatarea caracterului politic al măsurii administrative nu pot fi primite.
Potrivit art. 3 alin 1 din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe actele normative enumerate, respectiv lit. e a art. 3 din legea 221/2009, deciziile 200/1951, 239/1951 și 744/1952 ale M.A.I.
Ca atare, legiuitorul a considerat că nu se mai impune dovedirea caracterului politic al unor astfel de măsuri.
Norma juridică cuprinsă în art. 3 alin 1 din Legea nr. 221/2009 are caracter obiectiv, fiind independentă de subiectele raportului juridic concret, prevăzând în mod abstract că orice măsură de dislocare sau de stabilire a domiciliului obligatoriu dispusă în temeiul deciziilor administrative are caracter politic.
În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectul care se consideră beneficiarul acestei norme trebuie să facă dovada că măsura administrativă luată față de el se încadrează în prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, situație în care legea prezumă caracterul politic și nu mai este necesar să-l dovedească.
În mod corect prima instanță a constatat că situația reclamantei și a antecesorilor săi se încadrează în această prevedere și, ca urmare, măsura administrativă luată față de aceștia are caracter politic ce se impune a fi constatat de către instanță. Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, astfel că, criticile aduse de pârât, sub acest aspect sunt nefondate, neavând relevanță sub acest aspect confirmarea caracterului politic de către Comisia pentru aplicarea D. L. 118/1990.
Nici criticile privitoare la cheltuielile de judecată nu pot fi primite.
Conform art. 274 C. proc. civ. partea care cade în pretenții este obligată să plătească celeilalte părți cheltuielile de judecată. Instanța de fond a admis cererea reclamantei, motiv pentru care a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocatului ales.
Față de aceste împrejurări, în mod corect s-a apreciat că pârâtul este parte căzută în pretenții.
În cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 275 C. proc. civ, care scutește de la plata cheltuielilor de judecată pe pârâtul care a recunoscut pretențiile reclamantului la prima zi de înfățișare. La data promovării acțiunii, Legea nr. 221/2009, așa cum era în vigoare, prevedea dreptul la daune morale pentru condamnările sau măsurile administrative cu caracter politic din perioada regimului comunist.
În cursul procesului, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a ridicat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 și ca urmare a declarării neconstituționalității acestui text legal, capătul de cerere privind daunele morale a fost respins.
Într-o societate de drept, S. trebuie să garanteze securitatea raporturilor juridice și să fie întâiul subiect de drept care să respecte acest principiu. Invocând el însuși excepția de neconstituționalitate a unei dispoziții pe care tot S., prin organele abilitate, o adoptase anterior și care a provocat acțiunea de față, Curtea consideră că nu poate fi înlăturată culpa pârâtului în efectuarea cheltuielilor de judecată.
(continuarea deciziei civile nr. 242/2013 pronunțată în dosar nr._ )
Pe cale de consecință, pârâtul nu poate fi absolvit de la plata cheltuielilor pe care reclamanta le-a făcut, promovând acțiunea de față.
Pentru considerentele expuse, Curtea va respinge recursul pârâtului în baza art. 312 C. proc. civ., nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul S. R. prin M.F.P. București reprezentat de D.G.F.P. Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 336/16.08.2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 4.04.2013.
Președinte, M. F. C. | Judecător, A. N. | Judecător, M. M. C. |
Grefier, M. R. |
Redc.MMC/05.04.2013
Tehnoredc.EH/30.04.2013
2 ex/MR
Jud. fond: M. I.
| ← Prestaţie tabulară. Decizia nr. 429/2013. Curtea de Apel ALBA... | Legea 10/2001. Decizia nr. 7/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
