Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 463/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 463/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 04-10-2012 în dosarul nr. 463/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 463/2012
Ședința publică de la 04 Octombrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.-președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Procuror A. M.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de reclamanta D. E., M. P. - P. DE PE L. T. HUNEDOARA și de pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR P. prin reprezentant DGFP HUNEDOARA, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, procedura de citare legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată, recursurile de față sunt motivate, scutite de la plata taxei judiciare de timbru și s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, de către recurenți, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. proc. civ.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Ministerului P. solicită admiterea recursurilor declarate de pârâtul S. R. prin reprezentant legal și M. P. reprezentat prin P. de pe lângă T. Hunedoara, întrucât măsura luată față de reclamanta recurentă și soțul acesteia nu se circumscriu scopului special al Legii nr. 221/2009. Pentru aceleași considerente, solicită respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondată, întrucât nu pot fi acordate despăgubiri, nici în baza legii speciale și nici potrivit dispozițiilor dreptului civil.
Instanța, în deliberare, față de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor civile de față,
P. acțiunea civilă înregistrată la data de 17.05.2010 pe rolul Tribunalului Hunedoara sub dosar nr._, astfel cum a fost precizată, reclamanta D. E., în nume propriu și în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului D. S., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare pentru munca de reconstrucție în fosta URSS luată asupra sa în perioada 13.01.1945 – 14.07.1947; să se constate caracterul politic al măsurii administrative a strămutării reclamantei și al soțului său D. S. din localitatea Biled, județul T. și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Dâlga din B. în intervalul 18.06.1951 – 15.02.1956; să se dispună obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru prejudiciul moral și fizic suferit de reclamantă și de defunctul său soț, pe perioada deportării și a stabilirii domiciliului forțat, în cuantum de 5000 euro pentru fiecare lună de deportare, rezultând 150.000 euro pentru cei 2 ani și 6 luni cât a fost deportată și 3000 euro pentru fiecare lună de dislocare, rezultând suma de 144.000 euro cuvenită în nume propriu și în calitate de moștenitor, pentru întreaga perioada de 4 ani și 7 luni cât au avut domiciliu forțat.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și Decretului Lege nr. 118/1990, ale art. 998-999 Cod civil, art. 504-506 Cod procedură penală, art. 5 punct 5, art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 20-23, 52-53 din Constituția României revizuită.
P. sentința civilă nr. 55/2012, prima instanță a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic a măsurii administrative a deportării în fosta URSS a reclamantei D. E. (născută Schank) pe perioada 13.01._47, precum și a măsurii administrative a strămutării reclamantei și a numitului D. S. și a stabilirii domiciliului obligatoriu al acestora pe perioada 18.06._55 în localitatea Dâlga Nouă, județul Călărași, a respins în rest acțiunea și a obligat pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P. să plătească reclamantei suma de 500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei D. E., sub aspectul includerii măsurii deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta URSS și supunerea acestora la muncă forțată, în scopul reconstrucției acesteia, în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009, că această măsură se circumscrie situațiilor prevăzute generic de art. 4 al. 2 din Legea nr. 221/2009. Din economia dispozițiilor art. 4 al. 2, art. 5 al. 1 indice 1 din Legea nr. 221/2009 și art. 3 din OUG nr. 214/1999 cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 568/2001 și Legea nr. 173/2006 se reține că prin măsură administrativă abuzivă se înțelege orice măsură luată de organele fostei miliții, securități sau orice alte organe, ca urmare a săvârșirii unei fapte, în scopurile menționate la art. 2 al. 1, cu consecințele prevăzute de art. 3 lit. a-e din aceeași ordonanță. Principiul de interpretare teleologică a unei norme juridice, bazat pe argumentul „a fortiori” (cine poate mai mult poate și mai puțin) presupune extinderea aplicării unei norme de la un caz reglementat de lege la unul nereglementat în mod expres, dar care rezultă din finalitatea legii. Astfel, instanța de fond a apreciat că, dacă legiuitorul a considerat ca fiind măsură administrativă abuzivă fapta unei persoane care, în scopurile prevăzute de art. 2 din OUG nr. 214/1999, a avut de suferit una din consecințele prevăzute de art. 3, ceea ce-i dă dreptul la despăgubiri, prin urmare, cu atât mai mult este îndreptățită la despăgubiri o persoană care, deși nu a săvârșit o astfel de faptă, a suferit consecințele unei măsuri administrative abuzive, cum a fost deportarea în URSS într-un lagăr de muncă forțată.
În privința caracterului politic al măsurii deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta URSS, instanța de fond a arătat că nu are nicio îndoială, câtă vreme această măsură s-a dispus exclusiv pe criterii etnice, fiind o consecință directă a prevederilor din Convenția de Armistițiu încheiată la 12 septembrie 1944 între Guvernul României și Guvernele Uniunii Sovietice, a Regatului Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii, pe care România l-a recunoscut ca atare prin Decretul-lege nr. 118/1991 și OUG nr. 214/1999.
În acest context istoric nefavorabil țării noastre, reprezentanții Statului R. la inițiativa Comisiei Aliate de Control pentru România au dispus în baza Ordinelor nr._ din 31 decembrie 1944 al Ministerului de Interne și nr._-S al Direcției Generale a Poliției, ridicarea de la domiciliu a tuturor etnicilor germani, bărbați cu vârsta cuprinsă între 17-45 de ani și femei cu vârsta între 18-30 de ani și internarea lor în lagăre de muncă situate pe teritoriul fostei URSS, în scopul reconstrucției acestei țări începând cu data de 15 ianuarie 1945 și până la 01 noiembrie 1949. În aceste condiții, S. R., după abolirea regimului comunist, a înțeles să recompenseze și să repare prejudiciul moral suferit de cetățenii săi de etnie germană, deportați în fosta URSS în lagăre de muncă, pe criterii exclusiv etnice, alături de alte categorii de persoane care au avut de suferit de pe urma regimului comunist, aspect care transpare atât din expunerea de motive înaintată de Guvernul României cu ocazia depunerii în Parlament a proiectului de lege privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 cât și din întreg ansamblul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
Instanța de fond a considerat că această interpretare rezultă și din analiza dispozițiilor art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, care a recunoscut, printre altele și persoanelor deportate în străinătate, după data de 23 august 1944, anumite drepturi, acordându-le în acest sens o indemnizație lunară.
Analizând caracterul politic al măsurii deportării în URSS a etnicilor germani, prima instanță a făcut referire și la prezentarea de către Președintele României în Parlament la data de 17 decembrie 2006 a Raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.
Concluzionând, prima instanță a apreciat că măsura deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta URSS în lagăre de muncă, constituie o măsură administrativă cu caracter politic, care se include în sfera de reglementare a art. 4 al. 2 din Legea nr. 221/2009.
În ce privește situația reclamantei, s-a reținut că aceasta a fost ridicată forțat în data de 13.01.1945 din localitatea Biled – județul T. și împreună cu tatăl, sora și alți cetățeni români de etnie germană a fost dusă cu forța în fosta URSS, măsură care are caracter politic.
Referitor la posibilitatea de a acorda reclamantei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, față de dispozițiile art. 3307 alin. 4 C. pr. civ., instanța de fond a avut în vedere soluția pronunțată în Recursul în interesul legii, ce face obiectul Deciziei nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, prin care s-a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 al.1 lit. a teza I-a din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, respectiv 15.11.2010. Din considerentele acestei decizii se reține printre altele, că dispozițiile CEDO nu se aplică în cazul unei proceduri judiciare ce tinde la recunoașterea unui drept, care nu mai are nici un fundament legal în legislația internă a unui stat semnatar al Convenției la data pronunțării hotărârii, o soluție contrară echivalând cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii sub aspectul includerii măsurii administrative a strămutării reclamantei și a defunctului său soț și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18.06.1951 – 27.07.1955 pe raza localității Dâlga Nouă, în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009, instanța a constatat că această măsură se circumscrie situațiilor prevăzute expres de art. 3 litera e din Legea nr. 221/2009, fiind dispusă în baza Deciziei nr. 200/1951 emisă de M. Afacerilor Interne.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta, pârâtul și M. P. prin P. de pe lângă T. Hunedoara.
Reclamanta a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii și cu privire la daunele morale.
În expunerea motivelor, aceasta susține că primul capăt trebuia admis având în vedere Decretul-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999 precum și punctul de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici. În privința daunelor morale, recurenta a arătat că acestea i se cuvin în temeiul art. 998-999 C. civ, ca o reparație integrală a prejudiciului produs prin încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului.
Pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P. și M. P. prin P. de pe lângă T. Hunedoara au solicitat modificarea sentinței atacate în sensul respingerii în tot a acțiunii, susținând că prima instanță a făcut o aplicare greșită a legii nr. 221/2009, întrucât deportarea etnicilor germani în URSS nu are caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009. Luarea acestei măsuri a fost determinată de apartenența antecesorului reclamantei la etnia germană și nu atitudinea acestuia față de regimul comunist.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Reclamanta a investit instanța de judecată cu o acțiune în constatarea caracterului abuziv al măsurilor luate față de aceasta cu ocazia deportării în URSS în perioada 13.01.1945 – 14.07.1947 și de acordare de daune morale pentru prejudiciul cauzat de aceste măsuri.
Dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt fără echivoc în sensul că beneficiari ai acestei legi sunt persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, ori măsuri administrative cu caracter politic, în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instituit la 6 martie 1945.
În speță, măsura administrativă a deportării a fost luată față de reclamantă începând cu data de 13.01.1945, respectiv înainte de perioada de referință a Legii nr. 221/2009, iar această măsură a avut la bază rațiuni de ordin etnic și a fost dispusă înainte de instaurarea regimului totalitar, aspecte de altfel necontestate de reclamantă.
Persoanele persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, beneficiază de drepturile acordate printr-un act normativ special, respectiv prin O.G. nr. 105/1999, care reglementează atât categoriile de persoane care intră sub incidența acestui act normativ cât și drepturile de care beneficiază acestea, inclusiv dreptul la o indemnizație lunară pentru perioada deportării.
Pe cale de consecință, măsurile de deportare în URSS luate față de etnicii germani nu se încadrează în categoria măsurilor administrative avute în vedere de legiuitor prin Legea nr. 221/2009.
Argumentele primei instanțe privind admisibilitatea constatării caracterului politic al măsurii în sensul Legii nr. 221/2009 nu sunt legale. Câtă vreme legea specială stabilește în mod expres categoria de persoane cărora le sunt aplicabile prevederile sale, obiectul legii și perioada de referință, nu este permisă lărgirea sferei beneficiarilor și nici a măsurilor care s-ar putea circumscrie dispozițiilor legii speciale, nefiind aplicabil principiul reținut de prima instanță, în sensul că cine poate mai mult, poate și mai puțin. Așa cum s-a arătat, cetățenii de etnie germană care au suferit măsuri de deportare în URSS ori moștenitorii lor beneficiază de dispozițiile altei legi speciale.
Voința legiuitorului care a adoptat Legea 221/2009 a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. comunist instaurat la 6.03.1945, prin guvernul P. G., or măsurile care au fost luate anterior acestei date nu puteau viza răsturnarea acestui regim politic, fiind evident că, măsurile luate în speță au avut legătură directă cu înfrângerea României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii și a celorlalte Națiuni Unite. În urma acestui război s-a încheiat Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 între guvernul român pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, decizia de deportare aparținând Comisiei Aliate de Control pentru România, deportarea cetățenilor români de etnie germană și maghiară, în URSS, nefiind prevăzută în Convenția de Armistițiu.
Față de cele ce preced, Curtea constată că instanța de fond a dat o interpretare greșită prevederilor legii speciale, deportarea realizată de armata sovietică cu privire la cetățenii români de etnie germană și maghiară neintrând sub incidența Legii 221/2009. Argumentele primei instanțe cu privire la susținerile președintelui României în Parlament la 17.12.2006 sunt străine pricinii, neputând fi reținute ca fundament al constatării caracterului politic al măsurii luate față de tatăl reclamantului.
În aceste condiții, Curtea constată că în ce privește măsura luată față de tatăl reclamantei nu sunt incidente prevederile Legii nr. 221/2009, astfel că acțiunea sa nu poate fi primită pe un astfel de fundament juridic.
Față de aceste considerente, Curtea constată că criticile aduse de pârât și de M. P. sentinței atacate se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., instanța de fond făcând o greșită aplicare a prevederilor Legii nr. 221/2009. Pe cale de consecință, Curtea va admite cele două recursuri și, în temeiul art. 312 C. pr. civ., va modifica hotărârea atacată în sensul că va respinge în întregime acțiunea reclamantă.
În ce privește recursul declarat de reclamantă, se constată că, de vreme ce măsura luată față de aceasta nu atrage aplicarea Legii nr. 221/2009, nici cererea de acordare a daunelor morale în temeiul acestei legi nu este fondată.
Curtea nu poate primi argumentele reclamantei în sensul nerespectării prevederilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Invocarea practicii CEDO nu este de natură să ducă la admiterea cererii reclamantei, instanța europeană amintind în nenumărate rânduri că adoptarea Convenției Europene nu impune statelor contractante o obligație generală de a repara abuzurile comise de regimurile politice anterioare. Atunci când însă se adoptă o legislație specială în acest sens, drepturile trebuie exercitate în conformitate cu această legislație specială, or Legea 221/2009 nu mai prevede posibilitatea acordării daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic.
Pe de altă parte, în niciun caz nu pot fi invocate prevederile art. 5 din Convenția Europeană referitoare la dreptul la libertate și siguranță și să se constate că prin aceste măsuri a avut loc o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, deoarece prevederile Convenției Europene trebuie respectate de Statele Membre de la data ratificării ei, în cazul României de la data adoptării Legii 30/1994. Cererile înaintate Curții Europene prin care se invocau încălcări ale drepturilor fundamentale care avuseseră loc înaintea intrării în vigoare a Convenției au fost constant respinse ca inadmisibile, ratione temporis.
În aceeași ordine de idei, Curtea reține că art. 5 din CEDO, invocat de recurent reglementează dreptul la libertate al persoanei, iar alin. 5 al acestui articol prevede dreptul la reparații al oricărei persoane care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol. În speță, această normă nu este încălcată deoarece, așa cum s-a precizat anterior, legiuitorul național a adoptat un act normativ special care reglementează situația persoanelor față de care s-a luat măsura deportării în URSS sau a moștenitorilor acestora, acordând inclusiv despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit. Ca urmare, nu se poate reține că se încalcă dreptul acestor persoane la repararea prejudiciului.
Pentru aceleași rațiuni, Curtea constată că nici prevederile art. 998-999 din vechiul cod civil nu sunt aplicabile, deoarece acestea reprezintă dreptul comun în materia răspunderii delictuale și sunt aplicabile atunci când nu există prevederi speciale. Cum în cauză, există astfel de dispoziții, derogatorii de la
(continuarea deciziei civile nr. 463/04.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
dreptul comun, nu mai pot fi aplicabile prevederile art. 998-999 din vechiul Cod civil.
Pentru aceste considerente, Curtea constată nefondat recursul declarat de reclamantă și în consecință, în temeiul art. 312 C. pr. civ., urmează să îl respingă.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Admite recursurile declarate de către pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. Hunedoara și P. de pe lângă T. Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 55/2012 pronunțată de T. Hunedoara în dosar civil nr._, pe care o modifică în sensul că respinge în întregime acțiunea civilă formulată de către reclamantă.
Respinge recursul declarat de către reclamanta D. E. împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 4.10.2012.
Președinte, A. N. | Judecător, C. G. N. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, N. P. |
Redc./Tehn. M.F.C/08.10.2012
2 ex/23.10.2012
Jud. fond – I.E.I.
| ← Excepţie de neconstituţionalitate. Decizia nr. 391/2012.... | Legea 10/2001. Decizia nr. 477/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
