Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 349/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 349/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 14-06-2012 în dosarul nr. 349/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 349/2012
Ședința publică de la 14 iunie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE:M. F. C.
Judecător:A. N. – președinte secție
Judecător:C. G. N.-vicepreședinte
Grefier:E. M. H.
Parchetul de pe lângă C. de A. A. I. reprezentat prin
Procuror A. M.
Pe rol se află judecarea recursului declarat de reclamantul A. R. W. împotriva sentinței civile nr. 11/2012 pronunțată de Tribunalul S. în dosarul sus indicat, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței legala îndeplinire a procedurii de citare, faptul că recursul este motivat, a fost suspendat în baza art. 242 C. și repus pe rol la cerere.
Se constată depunerea prin serviciul registratură a unei cereri scrise formulate de mandatarul recurentului, prin care se solicită judecarea în lipsă.
Procuror A. M. declară că nu mai are alte cereri.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța, față de actele și lucrările dosarului, având în vedere și solicitarea de judecare în lipsă cf. art. 242 C., constată încheiată faza probatorie, cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public.
Procuror A. M. solicită instanței respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamant, întrucât măsura deportării în URSS, pe motive etnice, nu se încadrează în perioada prevăzută de legea specială și nici nu face obiect al Legii 221/2009.
Față de lucrările dosarului și cele expuse, cauza rămâne în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursului civil de față,
Constată că prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul S. sub nr. 3271 din 15.06.2011 reclamantul A. R.-W. chemat în judecată S. R. prin M. Finanțelor P., solicitând în numele părinților săi A. R. și S., să se constate caracterul politic al deportării acestora la muncă forțată în U.R.S.S. și obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro despăgubire pentru prejudiciul moral suferit.
În motivarea acțiunii reclamantul arată că în perioada 14.01._49, părinții săi au fost deportați, împreună cu alți cetățeni în URSS pentru a participa la munca de reconstrucție, fapt care le-a deteriorate grav starea de sănătate, aceștia decedând ulterior (tatăl la 27.10. 1996, mama la data de 8.09.2010).
În drept se invocă prevederile Legii 221/2009.
P. sentința civilă nr. 111/2012, Tribunalul S. a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A. R. W. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P..
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut și motivat următoarele:
Reclamantul este fiul numiților A. R. și S.. Din copia cărții de muncă rezultă că din data de 14.01.1945, aceștia au participat la munca de reconstrucție din U.R.S.S. urmare a deportării.
Dispozițiile art. 3 din Legea 221/2009, reglementează expres și limitativ situațiile în care măsura luată pe cale administrativă are caracter politic, ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu. Aceleași dispoziții legale impun, ca o condiție, pentru ca măsura administrativă să aibă caracter politic, ca aceasta să fie întemeiată pe următoarele acte normative: Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art.4 alin 2 din Legea 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
P. decizia Curții Constituționale nr. 1.358 /2010, a fost admisa excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 lit. a Legii nr. 221/2009, constatându-se că acestea sunt neconstituționale.
Cu prilejul soluționării excepției, instanța de contencios constituțional a examinat și normele dreptului internațional în materie și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului justificând admiterea excepției prin raportare la acestea.
Conform art. 147 din Constituția României republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
În aceste condiții, dispozițiile arătate mai sus, în lipsa unor noi norme adoptate în perioada de 45 de zile de către legiuitor, sunt considerate a fi abrogate și și-au încetat efectele juridice.
Reclamantul a ales calea Legii speciale, investind Tribunalul cu o acțiune întemeiată pe aceasta (normele dreptului comun stabilind o altă competență și procedură), însă instanța de fond a apreciat că nu există temei pentru acordarea daunelor morale solicitate.
Pe de altă parte, s-a apreciat că este de notorietate și o realitate istorică faptul că după anul 1940 întregul sistem politico-diplomatic realizat de România în 1918 s-a prăbușit, în contextul pozițiilor de forță, adoptate de URSS, iar deportările cetățenilor români, de diferite naționalități, au fost rezultatul contextului internațional în care România se afla. Deportările au antamat despăgubirile de război la care România a fost obligată după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale și semnarea Tratatului de pace de la Paris.
În acest context, întregul popor român a suportat consecințele războiului, chiar mai înainte de încheierea lui, astfel încât nu se poate reține faptul că măsura deportării e rezultatul unei politici interne, pentru ca aceasta să aibă caracter politic în înțelesul Legii 221/2009.
S-a observat, de asemenea, și faptul că părinții reclamantului au fost deportați în U.R.S.S., chiar potrivit susținerilor sale, la data de 14.01.1945, iar Legea 221/2009 reglementează situația măsurilor luate după data 6 martie 1945, respectiv după ce guvernul comunist s-a instaurat în România, împrejurare ce rezultă din chiar numele acestui act normativ – „privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989” .
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul care a solicitat modificarea sentinței și admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
P. întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
C., analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate constată următoarele:
Reclamantul a sesizat instanța cu o acțiune prin care a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în ridicarea antecesorilor săi de la domiciliu din județul S. și deportarea în URSS, în perioada 14.01.1945 – 14.10.1949, în lagăr de muncă, unde au fost supuși la muncă obligatorie pentru reconstrucția acestei țări.
Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată a rămas Legea 221/2009, în ceea ce privește petitul formulat în principal, respectiv caracterul politic al măsurii administrative, lege a cărei titulatură este neechivocă în sensul că are în vedere condamnările și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 3 din Legea 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe actele normative enumerate limitativ la literele a-f. În cazul acestor măsuri administrative, instanța nu mai este îndrituită să cerceteze dacă faptele imputate persoanei au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, legiuitorul considerând că toate faptele enumerate în aceste texte de lege au urmărit un astfel de scop.
Măsura la care au fost supuși antecesorii reclamantului, respectiv ridicare forțată de la domiciliu, deportare și internare în lagăr de muncă în URSS și supunerea la muncă forțată, nu se încadrează în prevederile limitative ale art. 3 lit. a-f din Legea 221/2009.
Pentru ca această măsură să fie considerată măsură administrativă cu caracter politic, era necesar ca reclamantul să dovedească, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009, că prin săvârșirea unor fapte anterioare, el a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, și anume persoana respectivă să fi participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945 și că datorită acestor acțiuni s-a luat măsura administrativă față de persoana în cauză.
Art. 2, alin. 1 din OUG 214/1999, la care face referire textul de lege citat anterior, prevede că constituie infracțiuni săvârșite din motive politice
infracțiunile care au avut drept scop:
- exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica;
- susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
- propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente pana la 22 decembrie 1989 sau manifestarea impotrivirii fata de aceasta;
- acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forța a regimului comunist;
- respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
- înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie politica, de avere ori de origine socială.
Astfel, în determinarea faptelor considerate politice este utilizat criteriul subiectiv ce are în vedere mobilul urmărit de autorul faptei săvârșite în perioada regimului comunist, acest scop fiind de exprimare a protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la data de 22 decembrie1989. Pentru a se admite acțiunea reclamantei era necesar ca în speță, aceasta să dovedească că soțul acesteia a săvârșit fapte care au avut unul din scopurile enumerate la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999.
Din actele depuse la dosarul cauzei, instanța de recurs nu poate reține că antecesorii reclamantului au desfășurat activități care să urmărească scopurile anterior arătate, și anume nu rezultă că ar fi participat la acțiuni de împotrivire la regimul comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945. Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că soțul acesteia și-ar fi exprimat protestul față de dictatura comunistă sau că ar fi avut manifestări contrare regimului de atunci, ori că prin activitatea desfășurată a dorit să-și exprime protestul împotriva dictaturii, a abuzului de putere și al nerespectării drepturilor omului, astfel încât măsura deportării în străinătate, luată în ianuarie 1945, nu poate avea caracter politic în sensul legii speciale, cu atât mai mult cu cât a fost luată anterior instaurării regimului politic la care se referă legea specială (6 martie 1945).
Indiferent că este vorba de internare în lagăr de muncă și deportare în URSS, sau de supunere la muncă forțată, considerentele de mai sus care justifică lipsa caracterului politic al acestei măsuri, în sensul Legii 221/2009, sunt valabile. Corect a reținut instanța de fond, în sensul că măsurile la care au fost supuși antecesorii reclamantului, fie că este vorba deportare în URSS, fie că este vorba de ridicare de la domiciliu, și ducerea la muncă forțată în URSS, nu au caracter politic în sensul Legii 221/2009, așa cum acest caracter a fost privit de legiuitor în art. 1 alin. 3 din lege.
Este de observat, în aceeași ordine de idei că, măsurile invocate de reclamant au fost măsuri avute în vedere de OUG 105/1999, care se referea la acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice”. Astfel, reclamanta se putea încadra în art. 1 alin. lit. a din OUG 105/1999, care se referă la persoane deportate în ghetouri sau în lagăre de concentrare din străinătate, fiind persoană deportată în lagăr de concentrare, în URSS, măsură luată de regimul politic existent în România înainte de 6 martie 1945, din motive etnice, reclamanta și soțul acesteia fiind persoane de etnie germană.
Dacă este vorba de privare de liberate și ducere la muncă forțată, măsura ar putea fi încadrată în art. 1 alin. 1 lit. b sau d din aceeași OUG 105/1999, care se referă la persoane private de liberate în lagăre de concentrare sau la persoane care au făcut parte din detașamentele de muncă forțată. Acest act normativ are în vedere perioada 6 septembrie 1940- 6 martie 1945, deci măsura luată în ianuarie 1945 se încadrează exact în perioada de referință a acestei legi, iar motivele etnice pentru care a fost luată măsura sunt evidente, aceștia fiind etnici germani.
Din cele arătate mai sus rezultă că voința legiuitorului care a adoptat Legea 221/2009 a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. comunist instaurat la 6.03.1945, prin guvernul P. G., or măsurile care au fost luate anterior acestei date nu puteau viza răsturnarea acestui regim politic, fiind evident că, măsurile luate în speță au avut legătură directă cu înfrângerea României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii și a celorlalte Națiuni Unite. În urma acestui război s-a încheiat Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 între guvernul român pe de o parte, și
(continuarea deciziei civile nr. 349/2012 pronunțată de C. de A. A. I. – Secția I Civilă în dosar nr._ )
guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, decizia de deportare aparținând Comisiei Aliate de Control pentru România, deportarea cetățenilor români de etnie germană și maghiară, în URSS, nefiind prevăzută în Convenția de Armistițiu.
Față de cele arătate mai sus, se constată că instanța de fond a dat o interpretare corectă prevederilor legii speciale, deportarea realizată de armata sovietică cu privire la cetățenii români de etnie germană, nu se încadrează în dispozițiile Legii 221/2009, motiv pentru care, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 indice 1 cod pr. civilă, recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de către reclamantul A. R. – W. împotriva sentinței civile nr. 111/2012 pronunțată de către Tribunalul S. în dosar civil nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14.06.2012.
Președinte,Judecător,Judecător,
M. F. A. N.(CO) C. G.
Cojancf. art. 261(2) CpcNicoară
Semn. Vicepreședinte,
C. G. N.
Grefier,
E. M. H.(CO)
Cf. art. 261(2) C.
Semn. Grefier Șef – M. R.
Redc.CGN
Tehnoredc.EH/2 ex/9.07.2012
Jud. fond: V. A.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 27/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA | Partaj judiciar. Decizia nr. 351/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
