Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 17/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 17/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 17-01-2013 în dosarul nr. 17/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 17/2013
Ședința publică de la 17 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.-președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă C. de A. A. I.
Procuror A. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanta P. M., împotriva sentinței civile nr. 976/2012 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr._, având ca obiect despăgubiri la Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, procedura de citare legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată, recursul de față este motivat, scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar și s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. proc. civ.
Se constată că s-a înregistrat la dosar, prin serviciul registratură al instanței, întâmpinare formulată de intimatul pârât S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. a jud. Sibiu.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului declarat de reclamantă, menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, fiind în mod corect respinsă acțiunea reclamantei. Menționează că prevederile legii speciale nr. 221/2009 nu se aplică măsurilor luate față de etnicii de naționalitate germană înainte de 1945, această măsură neavând caracter politic, așa cum se reține prin Decizia nr. 15/2012 pronunțată de ICCJ în recurs în interesul legii și practica constantă a Curții de A. A. I.. În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, acesta este neîntemeiat, față de declararea neconstituționalității prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, care nu mai are aplicabilitate în cauză.
Instanța, în deliberare, față de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursului civil de față,
P. acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Sibiu sub nr. 3487 din 21.05.2012 reclamanta P. M. a chemat în judecată S. R. prin M. Finanțelor P., solicitând în numele tatălui său, obligarea acestuia la plata sumei de 125.000 euro despăgubire pentru prejudiciul moral suferit urmare a deportării.
În motivarea acțiunii reclamanta arată că în 14.01.1945, mama sa a fost trimisă la muncă forțată de reconstrucție în fosta URSS. A fost ținută în lagăr până în 21.04.1947.
P. sentința civilă nr. 976/2012 Tribunalul Sibiu a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta P. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., pentru despăgubiri în temeiul legii 221/2009.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut și motivat următoarele:
Reclamanta este fiica lui Stefani M., care în ianuarie 1945 a fost trimis la muncă forțată de reconstrucție în fosta URSS. A fost ținută în lagăr până în 21.04.1947.
Din copia cărții de muncă rezultă că aceasta a participat la munca de reconstrucție din URSS, în perioada pretinsă.
Dispozițiile art. 3 din Legea 221/2009, reglementează expres și limitativ situațiile în care măsura luată pe cale administrativă are caracter politic, ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu. Aceleași dispoziții legale impun, ca o condiție, pentru ca măsura administrativă să aibă caracter politic, ca aceasta să fie întemeiată pe următoarele acte normative: Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 4 alin 2 din Legea 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
P. decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 lit. a Legii nr. 221/2009, constatându-se că acestea sunt neconstituționale.
Cu prilejul soluționării excepției, instanța de contencios constituțional a examinat și normele dreptului internațional în materie și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului justificând admiterea excepției prin raportare la acestea.
Conform art. 147 din Constituția României republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
În aceste condiții, dispozițiile arătate mai sus, în lipsa unor noi norme adoptate în perioada de 45 de zile de către legiuitor, sunt considerate a fi abrogate și și-au încetat efectele juridice.
Reclamanta a ales calea Legii speciale, investind Tribunalul cu o acțiune întemeiată pe aceasta (normele dreptului comun stabilind o altă competență și procedură), însă, nu există temei pentru acordarea daunelor morale solicitate.
Pe de altă parte, este de notorietate și o realitate istorică faptul că după anul 1940 întregul sistem politico-diplomatic realizat de România în 1918 s-a prăbușit, în contextul pozițiilor de forță, adoptate de URSS, iar deportările cetățenilor români, de diferite naționalități, au fost rezultatul contextului internațional în care România se afla. Deportările au antamat despăgubirile de război la care România a fost obligată după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale și semnarea Tratatului de pace de la Paris.
În acest context, întregul popor român a suportat consecințele războiului, chiar mai înainte de încheierea lui, astfel încât nu se poate reține faptul că măsura deportării e rezultatul unei politici interne, pentru ca aceasta să aibă caracter politic în înțelesul Legii 221/2009.
S-a observat, de asemenea, și faptul că reclamanta a fost deportată, în URSS, chiar potrivit susținerilor sale, în ianuarie 1945, iar Legea 221/2009 reglementează situația măsurilor luate după data 6 martie 1945, respectiv după ce guvernul comunist s-a instaurat în România, împrejurare ce rezultă din chiar numele acestui act normativ – „privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta P. M., care a solicitat modificarea sentinței și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Recursul reclamantei a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 299 – 316 C. proc. civ. și art. 52 Constituția României.
C., analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate constată următoarele:
Reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune prin care a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în ridicarea mamei sale de la domiciliu și deportarea în URSS, în perioada 15.01.1945 – 21.04.1947, unde a fost supus unui regim drastic în lagăr.
Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată a rămas Legea 221/2009, în ceea ce privește petitul formulat în principal, respectiv caracterul politic al măsurii administrative, lege a cărei titulatură este neechivocă în sensul că are în vedere condamnările și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 3 din Legea 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe actele normative enumerate limitativ la literele a-f. În cazul acestor măsuri administrative, instanța nu mai este îndrituită să cerceteze dacă faptele imputate persoanei au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, legiuitorul considerând că toate faptele enumerate în aceste texte de lege au urmărit un astfel de scop.
Măsura la care a fost supusă mama reclamantei, respectiv supunerea la muncă forțată, nu se încadrează în prevederile limitative ale art. 3 lit. a-f din Legea 221/2009.
Pentru ca această măsură să fie considerată măsură administrativă cu caracter politic, era necesar ca reclamanta să dovedească, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009, că prin săvârșirea unor fapte anterioare, antecesoarea sa a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, și anume persoana respectivă să fi participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945 și că datorită acestor acțiuni s-a luat măsura administrativă față de persoana în cauză.
Art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, la care face referire textul de lege citat anterior, prevede că constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
- exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica;
- susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
- propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii fata de aceasta;
- acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forța a regimului comunist;
- respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
- înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie politica, de avere ori de origine socială.
Astfel, în determinarea faptelor considerate politice este utilizat criteriul subiectiv ce are în vedere mobilul urmărit de autorul faptei săvârșite în perioada regimului comunist, acest scop fiind de exprimare a protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la data de 22 decembrie1989. Pentru a se admite acțiunea reclamantei era necesar ca în speță, aceasta să dovedească că mama acesteia a săvârșit fapte care au avut unul din scopurile enumerate la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, ceea ce tribunalul corect a reținut.
Din actele depuse la dosarul cauzei, instanța de recurs nu poate reține că mama reclamantei a desfășurat activități care să urmărească scopurile anterior arătate, și anume nu rezultă că ar fi participat la acțiuni de împotrivire la regimul comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945. Din nici o probă administrată în cauză nu rezultă că aceasta și-ar fi exprimat protestul față de dictatura comunistă sau că ar fi avut manifestări contrare regimului de atunci, ori că prin activitatea desfășurată a dorit să-și exprime protestul împotriva dictaturii, a abuzului de putere și al nerespectării drepturilor omului, astfel încât măsura deportării în străinătate, luată în ianuarie 1945, nu poate avea caracter politic în sensul legii speciale, cu atât mai mult cu cât a fost luată anterior instaurării regimului politic la care se referă legea specială (6 martie 1945).
Indiferent că este vorba de prizonierat de război, internare în lagăr de muncă și deportare în URSS, sau de supunere la muncă forțată, considerentele de mai sus care justifică lipsa caracterului politic al acestei măsuri, în sensul Legii 221/2009, sunt valabile. Corect a reținut instanța de fond, în sensul că măsurile la care a fost supusă reclamanta, fie că este vorba de luarea măsurii reținerii ca prizonieri de război, de deportare în URSS și ducerea la muncă forțată în URSS, nu au caracter politic în sensul Legii 221/2009, așa cum acest caracter a fost privit de legiuitor în art. 1 alin. 3 din lege.
Dacă este vorba de privare de liberate și ducere la muncă forțată, măsura ar putea fi încadrată în art. 1 alin. 1 lit. b sau d din aceeași OUG 105/1999, care se referă la persoane private de liberate în lagăre de concentrare sau la persoane care au făcut parte din detașamentele de muncă forțată. Acest act normativ are în vedere perioada 6 septembrie 1940- 6 martie 1945, deci măsura luată în ianuarie 1945 se încadrează exact în perioada de referință a acestei legi, iar motivele etnice pentru care a fost luată măsura sunt evidente, mama reclamantei fiind etnic german.
Din cele arătate mai sus rezultă că voința legiuitorului care a adoptat Legea 221/2009 a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. comunist instaurat la 6.03.1945, prin guvernul P. G., or măsurile care au fost luate anterior acestei date nu puteau viza răsturnarea acestui regim politic, fiind evident că, măsurile luate în speță au avut legătură directă cu înfrângerea României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii și a celorlalte Națiuni Unite. În urma acestui război s-a încheiat Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 între guvernul român pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, decizia de deportare aparținând Comisiei Aliate de Control pentru România, deportarea cetățenilor români de etnie germană și maghiară, în URSS, nefiind prevăzută în Convenția de Armistițiu.
(continuarea deciziei civile nr. 17/17.01.2013 pronunțată de C. de A. A. I. – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Față de cele arătate mai sus, se constată că instanța de fond a dat o interpretare corectă prevederilor legii speciale, deportarea realizată de armata sovietică cu privire la cetățenii români de etnie germană și maghiară nu se încadrează în dispozițiile Legii 221/2009, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 ind. 1 Cod pr. civilă, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
Este evident că nu pot fi acordate daune morale reclamantei cu atât mai mult cu cât măsura deportării nu constituie o măsură cu caracter politic în sensul Legii 221/2009.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de către reclamanta P. M. împotriva sentinței civile nr. 976/2012 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17.01.2013.
Președinte, A. N. | Judecător, C. G. N. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, N. P. |
Redc. CGN/18.01.2013
Tehn.EH/2 ex/25.01.2013
Jud. fond: V. A.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 667/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 60/2013. Curtea de... → |
|---|
