Expropriere. Decizia nr. 8/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA

În ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, se constată, din cele ce preced, că reclamanta D. V. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la autorul reclamanților, def. D. D., inclusiv terenurile în litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorului reclamanților a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută reclamanților de organele statului, în speță Primăria comunei Sîntămărie O., de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau face obiectul restituirii în natură.

De altfel, îndreptățirea antecesorului reclamanților la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de S. R. prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, aceasta, după apariția HG nr. 392/2002, notificându-l pe antecesorul reclamanților cu privire la oferta de acordare a despăgubirilor. Această procedură însă nu a fost finalizată, întrucât la data notificării, antecesorul reclamanților era decedat, iar reclamanții nu au avut cunoștință de aceste notificări.

Este de reținut, sub acest aspect, că limitele investirii instanței sunt clar determinate de reclamanți și ele vizează cererea de despăgubiri în calitate de persoane expropriate. Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuție nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care i s-a recunoscut antecesorului reclamanților calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri. Ca urmare, dacă s-ar accepta ipoteza susținută de pârâta apelantă, că reclamanții nu au calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca prin promovarea acțiunii de față, acestora să li se creeze o situație mai grea decât aceea pe care o aveau înainte, în sensul că dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor ar fi fost îndreptățiți să primească despăgubirile stabilite de expropriator, astfel cum au fost comunicate prin notificările adresate antecesorului reclamanților. În acest sens s-a pronunțat și instanța supremă (decizia nr. 5045/2012 a Secției I Civilă).

Fată de aceste circumstanțe, se constată că reclamanții justifică legitimare procesuală activă, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative, astfel că reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect se reține că potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerorea contra Republicii Cehe).

În hotărârea pilot pronunțată în cauza A. și alții împotriva României, CEDO a reanalizat noțiunea de bun, subliniind că pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege. Potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

În speță, prin titlul de proprietate nr._/14/1997 și adeverința nr. 1329/2010, S., prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamanților îndreptățirea acestora la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat. Mai mult, expropriatorul e făcut o ofertă de despăgubiri, ceea ce implică și recunoașterea dreptului de proprietate al autorului reclamanților. Ca urmare, reclamanții au cel puțin o speranță legitimă de despăgubiri protejată de Protocolul 1 adițional la Convenție.

În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1, este ca această lipsire de libertate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al termenului în care trebuie să intervină (cauza Akkus contra Turciei, cauza Zubani contra Italiei).

În speță, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992, exproprierea formală operând prin HG nr. 392/2002. Reclamanții, în calitate de moștenitori ai proprietarului tabular, nu au primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina lor o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Ca urmare, C. constată că în cauză reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate, astfel că sub acest aspect justifică legitimare procesuală activă.

Apelanta pârâtă invocă în susținerea excepției lipsei calității procesuale active și împrejurarea că reclamanții nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor. Din cele ce preced rezultă că dreptul de proprietate al antecesorului reclamanților asupra terenurilor în discuție a fost recunoscut, pârâta notificându-l în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform înscrisurilor depuse la dosar - acte de stare civilă, certificat de moștenitor, arbore genealogic - reclamanții sunt succesorii proprietarului tabular al imobilelor în litigiu. Potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, reluate și în art. 26 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenit din succesiune care este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară.

Ca urmare, câtă vreme dreptul de proprietate al proprietarului tabular al imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanții au făcut dovada calității de moștenitor după acesta, C. nu poate primi argumentele apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamanții nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea.

Față de toate aceste considerente, C. reține că excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților este nefondată, fiind respinsă în mod corect de prima instanță.

Apelanta critică și soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor P.. P. acestaă cerere, pârâta a solicitat ca, în cazul în care va cădea în pretenții, chematul în garanție să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamanților. Pârâta și-a justificat această cerere, susținând că statul, ca beneficiar al investiției și a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar M. Finanțelor P. este cel care gestionează fondurile bănești ale statului.

C. constată nefondate și aceste critici. Potrivit art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, S., ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin M. Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Așa cum s-a reținut, pârâta nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului. Această calitate a fost stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 al HG 392/2002. Ca urmare, se constată că prima instanță, în mod corect, a respins cererea de chemare în garanție.

Referitor la criticile apelantei pârâte pe fondul cauzei, C. reține următoarele:

În ce privește despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat, C. constată că prin expertiza și suplimentul la expertiză efectuate în fața primei instanțe, experții au arătat că pe piața imobiliară nu se tranzacționează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a prețului cu care se vând în mod obișnuit imobile de genul celui în cauză.

Experții au propus prin raportul inițial două variante de determinare a cuantumului despăgubirilor (filele 191-193). Într-o primă variantă, s-a stabilit prețul terenului de 4648 mp prin metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experții au stabilit un preț de 118.524 lei, echivalentul a 27.565 euro, rezultând un preț de 5,93 euro/mp.

În cea de-a doua variantă, experții au determinat despăgubirile luând în calcul prețurile practicate de . Hațeg, care a achiziționat în 2003 și în 2008 terenuri în zona Hațeg. Potrivit acestei variante, prețul mediu al unui metru pătrat este 8,16 euro, rezultând o valoare a terenului în litigiu de 37.928 euro.

P. suplimentul efectuat ca urmare a încuviințării obiecțiunilor părților, experții au mai propus două variante de stabilire a prețului terenului în litigiu (filele 217-222), pe baza ofertei de vânzare și respectiv de cumpărare a unor terenuri similare, neocupate de apele lacului. În aceste variante, experții au calculat un preț de 6,16 euro/mp (pe baza ofertelor de vânzare) și respectiv un preț de 9,06 euro/mp. (pe baza ofertelor de cumpărare).

În apel, pârâta a solicitat efectuarea unei noi expertize de evaluare a despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat, susținând că nu s-au respectat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât instanța de fond nu a ținut cont că de valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu prețul la care se vând efectiv terenuri în zonă. Pârâta a depus în fața instanței un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2006, având ca obiect o suprafață de_ mp. pe raza satului Covragiu, . 54 apel).

C. constată nefondate susținerile apelantului pârât cu privire la valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat.

Dispozițiile art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994 prevăd, în ce privește calculul cuantumului despăgubirilor, că experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Cum în cauză experții au arătat că în zonă nu sunt tranzacții cu imobilele de același fel cu cel în litigiu, iar pârâta nu a făcut dovada unor asemenea tranzacții (contractul depus neavând relevanță deoarece este încheiat cu 10 ani în urmă), în mod corect s-a procedat la determinarea acestui cuantum prin alte metode de stabilire a prețului.

Dintre toate variantele, instanța de fond a ales-o pe cea care a stabilit valoarea cea mai mică, respectiv de 118.524 lei (5,93 euro/mp.), valoare pe care reclamanții nu au contestat-o.

Ca urmare, C. constată că prima instanță a stabilit în mod corect valoarea despăgubirilor, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel că aceste critici sunt nefondate.

În ce privește despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosință, C. constată că apelanta pârâtă a adus critici sub un dublu aspect: în primul rând a criticat cuantumul acestora, iar în al doilea rând s-a invocat prescripția dreptului material la acțiune, susținând că reclamanții ar fi putut fi îndreptățiți la acordarea acestor despăgubiri doar pe ultimii trei ani, pentru restul perioadei acțiunea în pretenții fiind prescrisă.

În ce privește cuantumul lipsei de folosință, în apel s-a dispus efectuarea unei noi expertize de determinare a valorii folosului de tras, având în vedere înscrisurile depuse de apelantă cu privire la indicatorii agricoli comunicați de Direcția județeană de S. H. (filele 58-61).

Atât în expertiza din apel, cât și în cea de la fond, experții au stabilit că în zonă se practică culturi de legume, cartofi și porumb.

În expertiza efectuată la fond, experții au determinat profitul mediu pe an, luând în calcul venitul mediu ce s-ar fi putut realiza dacă întreaga suprafață de 4648 mp ar fi fost cultivată un an cu legume, un au cu cartofi și un an cu porumb. P. această metodă, experții au determinat un profit mediu de 4.597 lei/an (fila 192 fond).

P. raportul întocmit în apel, expertul a stabilit două variante, prima, în care a luat în calcul producțiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcția de S. și a doua, pe baza producțiilor medii ce se pot obține în raport de potențialul productiv al solului, de condițiile pedoclimatice ale zonei și de valorificarea potențialului de producție a soiurilor.

În ambele variante, expertul a plecat de la premisa absolut arbitrară și nejustificată că pe terenul în litigiu, reclamanții ar fi cultivat 500 mp cu legume, 507 mp cu cartofi și 876 mp cu porumb, restul de 0,2675 ha fiind fâneață. Pornind de la această distribuire a culturilor, expertul a calculat un profit anual de 1.798,65 lei, în prima variantă, și de 2770 lei anual în varianta a doua.

Pentru a compara cuantumul lipsei de folosință determinat la fond și în apel, este necesar ca în ambele lucrări de specialitate, experții să aibă în vedere aceeași distribuire a culturilor. C. apreciază că modalitatea de calcul pe care au avut-o în vedere experții la fond este cea obiectivă și corectă, întrucât se are în vedere profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată câte un an cu fiecare din culturile practicate în zonă.

Modalitatea de calcul folosită în apel urmează a fi înlăturată deoarece expertul pornește de la aprecierea eronată că o suprafață de 0,2675 ha este fâneață, în condițiile în care terenul se află în zonă de luncă și a fost folosit ca lot agricol până la amenajarea lacului. Pe de altă parte, expertul stabilește arbitrat, fără niciun argument tehnic și obiectiv, suprafețele de teren care ar fi fost cultivate cu diverse culturi.

Față de cele ce preced, C. constată că, aplicând metoda de calcul folosită în expertiza de la fond (profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată: un an cu legume, un au cu cartofi și un an cu porumb) la valorile calculate de expert în apel, se obțin următoarele sume:

- în varianta I (în care s-au luat în calcul producțiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcția de S.), profitul pe un hectar este de 9133 lei/an (18.862 + 7.243 + 1.295 = 27.400:3 = 9133 lei/ha/an), ceea ce înseamnă că profitul pentru suprafața de 4648 mp este de 4245 lei/an.

- în varianta a II-a (pe baza producțiilor medii ce se pot obține în raport de potențialul productiv al solului, de condițiile pedoclimatice ale zonei, de valorificarea potențialului de producție a soiurilor), profitul pe un hectar este de_ lei/an (_ +_ + 3000 = 45.400:3 =_ lei/ha/an), ceea ce înseamnă că profitul pentru suprafața de 4648 mp este de 7033 lei/an.

Comparând despăgubirile calculate la fond și în apel pentru lipsa de folosință, C. constată că valoarea determinată prin expertiza de la fond (4.597 lei/an) este sensibil egală cu cea calculată în apel în care a luat în calcul producțiile medii, astfel cum au fost comunicate de Direcția de S. (4245 lei/an). În plus, în prima expertiză, expertul a luat în considerare și circumstanțele concrete ale imobilului în litigiu, respectiv, categoria de folosință, fertilitatea terenului, aproprierea de sursa de apă,

Față de cele ce preced, C. constată că valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanță este corect determinată, astfel că sub acest aspect, criticile apelantei pârâte sunt nefondate.

În ce privește prescripția dreptului material al reclamanților de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani, se constată că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin HG nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Ca urmare, cererea reclamanților, în calitate de proprietari ai terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă.

C. nu poate primi susținerile reclamanților intimați în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. 2 din Legea nr. 33/1994.

Este de observat, în primul rând, că despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii, și nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri.

Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. 2 din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită susținerea reclamanților în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

C. reține că și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamanților că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamanții au cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este prescriptibilă.

Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării – în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri.

În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamanților, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.

Pentru cele ce preced, C. constată fondate criticile formulate de apelanta pârâtă cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În consecință, va reduce cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2011 la suma de 22.985 lei (4597 lei/an x 5 ani).

În ce privește apelul reclamanților, C. constată că prin hotărârea atacată, instanța de fond a obligat pârâtul să plătească reclamanților cheltuieli parțiale de judecată, reducând onorariul avocatului ales de la 3000 lei la 2200 lei.

Potrivit art. 274 alin. 3 C. pr. civ., instanța de judecată poate să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Instanța de fond face trimitere la aceste dispoziții, dar nu motivează considerentele pentru care a redus onorariul avocatului ales.

C. constată că prima instanță a făcut o apreciere greșită a criteriilor de evaluare a cuantumului cheltuielilor de judecată. Astfel, obiectul pricinii este unul complex, care a impus multiple discuții atât pe fondul cererii cât și în raport de excepțiile ridicate de pârât. De asemenea, probațiunea administrată în fața primei instanțe a fost amplă.

Față de aceste considerente, având în vedere și valoarea pricinii precum și munca depusă de avocat, care a formulat acțiunea, răspunsuri la întâmpinare, cereri în probațiune, concluzii scrise, curtea constată că onorariul avocatului ales, de 3000 lei, este justificat, neimpunându-se reducerea lui.

Pe cale de consecință, C. constată că criticile reclamanților sunt fondate, C. făcând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 274 alin. 3 c. pr. civ.

Pentru cele ce preced, în temeiul art. 296 C. pr. civ., C. va admite apelurile părților și va schimba în parte hotărârea atacată sub aspectul despăgubirilor reprezentând folosul de tras și al cheltuielilor de judecată și, rejudecând în aceste limite:

(continuarea deciziei civile nr. 8/07.02.2013 pronunțată de C. de A. A. I. – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )

Va reduce cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2011 la suma de 22.985 lei și va majora cheltuielile de judecată stabilite de prima instanță în sarcina pârâtului la suma de 5200 lei.

Va menține în rest sentința atacată.

Pentru aceste motive:

În numele legii

DECIDE

Admite apelurile declarate de reclamanții Dănuți V., Dănuți D., Dănuți Petrișpr și Ghelți T. L. și de pârâtul S. R. prin . administrator judiciar EURO INSOL SPRL împotriva sentinței civile nr. 39/2012 pronunțată de Tribunalul H., Secția I Civilă.

Schimbă în parte sentința atacată, sub aspectul despăgubirilor reprezentând folosul de tras și al cheltuielilor de judecată și, rejudecând în aceste limite:

Reduce cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007 – 2011 la suma de 22.985 lei.

Majorează cheltuielile de judecată stabilite de prima instanță în sarcina pârâtului la suma de 5200 lei.

Menține în rest sentința atacată.

Fără cheltuieli de judecată.

Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 07.02.2013.

Redc. M.F.C.

Tehn. M.F.C./04.03.2013

N.P/10 ex/07.03.2013

Jud. fond – I.E.I.