Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 645/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 645/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 20-09-2013 în dosarul nr. 645/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 645/2013
Ședința publică de la 20 Septembrie 2013
Completul compus din:
Președinte C. G. N.-vicepreședinte
Judecător D. M.
Judecător M. F. C.
Grefier C. C.
Parchetul de pe lângă C. de A. A. I. a fost reprezentat de
Procuror V. L.
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de către reclamantele B. T. și C. T., precum și de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. împotriva sentinței civile nr.102/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr._, având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009 .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat Ș. O. în substituirea av.Ș. E. pentru reclamantele recurente, lipsind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursurile sunt motivate și scutite de plata taxei de timbru; la dosar s-a trimis prin fax întâmpinare formulată de către reclamantele B. T. și C. T.-având atașată împuternicirea avocațială.
Avocat Ș. O. depune la dosar originalul împuternicirii avocațiale, delegația de substituire, și bonul fiscal de benzină în justificarea cheltuielilor de judecată.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat Ș. O. pentru reclamantele recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în parte de sentinței atacate și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale în cuantum de 300.000 euro solicitate .
În continuare susține motivele de recurs invocate în scris, arătând, în esență, că în mod greșit instanța da fond nu a acordat reclamantului despăgubirile morale solicitate în condițiile în care a admis acțiunea constatând caracterul politic al condamnării penale a soțului, respectiv tatălui reclamantelor. Solicită cheltuieli de judecată.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul S. R., solicită să fie respins ca nefondat pentru motivele invocate în întâmpinare.
Reprezentantul parchetului pune concluzii de respingere a ambelor recursuri ca nefondate și menținerea sentinței civile nr.102/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara ca fiind temeinică și legală.
C. DE A.
Asupra recursurilor de față ;
P. acțiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub dosar nr._, reclamantele B. T. și C. T., au chemat în judecată pe pârâtul S. R. - reprezentat prin M. Finanțelor P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța:
- să se constate caracterul politic al condamnării defunctului soț și tată B. G., decedat la data de 19.08.2009, la pedeapsa închisorii corecționale de 5 ani, 3 ani interdicție corecționala și confiscarea totală a averii, măsuri dispuse prin sentința penală nr.146/30.09.1961 a Tribunalului M. Iași, menținută prin Decizia Tribunalului M. București pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzuta de art.209 Cod penal, pedeapsa fiind executata in intervalul 22.04._64, când a fost pus in libertate prin grațierea pedepsei potrivit Decretului nr.310/1964;
- să se constate caracterul politic al măsurii administrative aplicate după punerea in libertate a autorului reclamantelor, constând in trecerea în evidența și supravegherea Direcției Regionale Bacău din cadrul MAI, in perioada 19.01._67;
- să fie obligat pârâtul la plata sumei de 300.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune morale, calculate la 200 euro/zi de detenție pentru cei 3 ani si 2 luni de închisoare, pentru prejudiciul pricinuit prin condamnare si supravegherea de catre Securitate;
- să fie obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri materiale pentru prejudiciul creat prin confiscarea bunurilor ca urmare a arestării.
S-au cerut și cheltuieli de judecată.
În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.221/2009, fiind invocate si art. 2, 3 si art.5 puncte 1-4 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, Declarația Universala a Drepturilor Omului, art.13 si art.103 din Legea nr.287/2009 privind Codul Civil.
La termenul de judecata din 13.03.2013, reclamantele, prin apărătorul ales au învederat că nu își mai susțin capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale, solicitând admiterea acțiunii precizate in sensul constatării caracterului politic al condamnării antecesorului reclamantelor B. G., plata daunelor morale indicate in acțiunea introductivă și cheltuieli de judecată (fila 97).
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că antecesorul lor se opunea ideologiei comuniste, care-L nega pe Dumnezeu, participând la grupări considerate clandestine de regim, fiind membru al organizației religioase „Oastea Domnului”, context in care a fost evaluat ca fiind un element dușmănos fata de regimul comunist, arestat și condamnat prin sentința penală nr. 146/1961 a Tribunalului Iași.
S-a menționat ca in cauză măsura are caracter politic, întrucât temeiul condamnării – art.209 cod penal anterior, se regăsește in cuprinsul art.1 din Legea nr. 221/2009, fiind considerat de drept caracterul politic, situație in care devin aplicabile disp. art.4 alin.1 si 2 din aceeași lege.
S-a mai arătat că de la arestare și până la punerea sa în libertate, defunctul B. G. a fost supus unui regim de exterminare fizică, fiind bătut si suspus unor tratamente inumane, pricinuindu-i consecințe pentru toată viața, in concret i-au fost cauzate boli de metabolism si reumatismale, astfel că a suferit de reumatism acut până la deces.
După punerea in libertate, prin Hotărârea din 22.10.0965 s-a decis trecerea autorului reclamantelor în evidența de supraveghere a securității, sens in care i s-a deschis dosarul nr. 2224/19 a I a 1966, fiind aplicabile disp. art.4 alin.1 si 2 din Legea nr. 221/2009 in privința constatării caracterului juridic al acestei măsuri.
în privința despăgubirilor morale, reclamantele au învederat că, deși temeiul acestora a fost declarat neconstituțional prin Deciziile nr. 354, 1358 si 1360/2010 ale Curții Constituționale, textul din lege a fost reintrodus prin Legea nr.202/2010, situație în care se impune a se ține seama de Decizie CC nr.186/1999 sub aspectul aplicării prioritare a convențiilor internaționale, in speța Declarația Universala a Drepturilor Omului și tratatele de instituire a UE.
În fine, au mai arătat reclamantele că soțul, respectiv tatăl acestora a beneficiat in cursul vieții de prevederile Decretului lege nr. 118/1990.
P. sentința civilă nr.102/2013, prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantelor și a constatat caracterul politic al condamnării numitului B. G. la pedeapsa de 5 ani închisoare și confiscarea averii, dispusă prin sentința penală nr.146/1961 a Tribunalului M. Iași, cu consecința aplicării prevederilor art.6 din Legea nr.221/2009. A fost respinsă în rest acțiunea. Pârâtul a fost obligat la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către reclamante.
În considerentele hotărârii s-a reținut că prin sentința penală nr. 146/30.09.1961 a Tribunalului M. Iași, pronunțată în dosarul nr. 142/1961, numitul Buruiana G., născut in 01.02.1927 in ., regiunea Bacău, fiul lui C. și I., alături de o altă persoană din anturajul său, a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare corecționala, 3 ani interdicție corecționala, precum și confiscarea in întregime a averii personale, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art.209 punct 2 litera a cod penal (file 44-50).
S-a reținut că inculpații A. G. si Buruiana G. au făcut parte din secta religioasa „Oastea Domnului” din anii 1949, respectiv din 1946, participând la adunări, la studierea unor materiale de propaganda mistica, la nunti si botezuri, iar in concret cu privire la autorul reclamantelor s-a menționat ca era văzut ca fiind element cu concepții retrograde, dușmănos operei de construire a socialismului în țara noastră, atribuindu-și rolul de conducător si predicator pe raza mai multor comune din raionul B., sens in care a desfășurat o intensă activitate până în anul 1961 când a fost reținut.
S-a mai menționat că prin activitatea sa dușmănoasa inculpatul a căutat să atragă cât mai mulți membri in secta, a organizat mai multe adunări și a ținut predici cu conținut mistic religios, antiștiințific și antidemocratic, fapte pe care acesta le-a recunoscut în întregime la ancheta penală.
P. decizia penală nr. 876/01.11.1961 a Tribunalului M. de Regiune Militară București au fost respinse recursurile inculpaților (file 51-53).
Din extrasele dosarului de executare a pedepsei (file 60-64) rezultă că numitul Buruiana G. a fost închis începând din 22.04.1961 in baza mandatului de arestare nr. 597/61 și până la data de 23.06.1964 când a fost eliberat urmare a decretului de grațiere nr. 310/1964 (file 5,64).
P. urmare, instanța a constatat că în baza art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009, fapta reținută în sarcina defunctului Buruiana G., prin hotărâre penală, constituie de drept o condamnare cu caracter politic, neputându-se considera că desfășurarea unor activități de organizare și de propagare de idei specifice credinței și preceptelor pașnice, ce erau respectate de aderenții asociației religioase „Oastea Domnului”, ar fi fost susceptibilă de a pune în pericol, în vreun fel, ordinea socială existentă în stat sau forma de guvernământ ori securitatea statului de atunci.
Pentru toate suferințele fizice și psihice pe care defunctul Buruiana G. le-a suportat ca urmare a condamnării, acesta a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr.118/1990 (fila 70).
Față de cele de mai sus arătate, având în vedere si concluziile Asociației Foștilor Deținuți Politici (file 67) instanța de fond, în baza art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009, a constatat caracterul politic al condamnării numitului B. G. la 5 ani închisoare corecționala și confiscarea averii personale, prin sentința penală nr.146/1961 a Tribunalului M. Iași menținută prin Decizia nr. 834/1961 Tribunalului M. de Regiunii Militară București, cu consecința menționării acestuia pe marginea hotărârii de condamnare, conform art.6 din același act normativ.
În ce privește posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantelor pentru prejudiciul moral suferit de soțul, respectiv tatăl acestora, ca urmare a încălcării unor drepturi fundamentale ale omului consfințite de art.3, 5, 7, 9, 10, 11, 12, 17, 19, 20 și 26 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și preluate ulterior în conținutul art.5, 6, 9, 13, 14 din Convenția EDO și art.1 din Protocolul nr.1 la aceasta, drepturi ce își regăsesc ocrotire juridică și în conținutul art.22, 23, 24, 29, 32 și 44 din Constituția României revizuită, instanța raportat la dispozițiile art.330 indice 7 al.4 cod procedură civilă, a avut în vedere soluția pronunțată în Recursul în interesul legii, ce face obiectul Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, potrivit căruia s-a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 al.1 lit.a teza I-a din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, respectiv 15.11.2010.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele solicitând modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii în întregime a acțiunii, cu cheltuieli de judecată, dar și pârâtul S. R..
În motivarea recursului promovat de reclamante se susține că în mod greșit prima instanță nu a ținut cont de disp.art.8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, de art.5 pct.5 și de art.6 din CEDO, de decizia C.C. nr.186/1999, ale art.20 și 147-146 din Constituția României, de disp. art.5 alin.1 lit.a, alin.11 și alin.4 din Legea nr.221/2009 și de art.XIII pct.2 din Legea nr.202/2012. Precizează că greșit instanța de fond a reținut că dispozițiile CEDO nu se aplică în cazul procedurii judiciare de față deoarece aceasta tinde la recunoașterea unui drept ce nu mai are fundament în legislația internă, și, de asemenea, greșit s-a reținut depășirea puterii judecătorești în condițiile dispariției textelor normative reparatorii din moment ce Constituția României face trimitere în art.20 la Declarația Universală a Drepturilor Omului.
P. recursul promovat, pârâtul a solicitat modificarea în parte a hotărârii în sensul respingerii în întregime a acțiunii motivat de faptul că potrivit art.1 din Legea 221/2009 condamnarea antecesorului reclamantelor are de drept caracter politic. În drept invocă disp.art.304 pct.9 C.pr.civ.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, C. reține următoarele:
În ce privește recursul reclamantelor, se constată că acestea au investit instanța de judecată cu o acțiune în constatarea caracterului politic al condamnării tatălui lor, B. G., prin sentința penală nr. 149/1961 a Tribunalului M. Iași și acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit de către acesta din urmă.
C. reține că prin Decizia nr. 1358/2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147 alin. 4 din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari și produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3/ 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12/2011 dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, care a statuat drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță sentința primei instanțe a fost pronunțată la data de 20.03.2013, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
În același sens s-a pronunțat și C. Europeană a Drepturilor Omului, care a reținut că invalidarea art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 de către C. Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist (cauza Unédic contra Franței, cauza Nastaca D. și alții împotriva României).
CEDO a considerat că, chiar dacă reclamanții percep ca pe o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. C. a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă.
Aplicarea în speță a soluției reținute în decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 nu a pus la îndoială drepturile care au fost dobândite cu caracter definitiv de către reclamante. Mai mult, noua situație juridică ce rezultă din decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 a fost perfect cunoscută de reclamante și în întregime previzibilă, atunci când instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la cererea lor în despăgubiri.
De asemenea, se impunea a se observa că prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același sens CEDO a reținut că statului nu îi revine nicio obligație, în temeiul art. 6 și 14 combinate sau al oricărei alte dispoziții a Convenției, de a contesta actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale (cauzele Marckx contra. Belgiei, cauza Nastaca D. și alții împotriva României). C. a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenței instanțelor naționale pentru a aplica decizia Curții Constituționale ce constata neconstituționalitatea dispoziției ce fusese temeiul juridic al acțiunii reclamanților nu este contrară unui bune administrări a justiției.
Pe cale de consecință, în mod corect a reținut prima instanță că reclamantele nu sunt îndreptățite la daune morale, în baza Legii nr. 221/2009.
În raport de considerentele expuse anterior, C. apreciază că nu se poate susține cu temei încălcarea textelor de lege și a normelor internaționale enumerate de recurente.
Față de cele reținute, C. constată că recursul reclamantelor nu este fondat, nefiind incident niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304-3041 C. pr. civ., astfel că îl va respinge, în temeiul art. 312 C. pr. civ.
În ce privește recursul pârâtului, C. reține că potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din Legea 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic, condamnarea pronunțată pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen.. Ca atare, legiuitorul a considerat că nu se mai impune dovedirea caracterului politic al unei astfel de condamnări.
Norma juridică cuprinsă în art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 are caracter obiectiv, este independentă de subiectele raportului juridic concret, prevăzând în mod abstract că orice condamnare pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen are caracter politic.
În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectul care se consideră beneficiarul acestei norme juridice trebuie să facă dovada că hotărârea prin care a fost condamnat se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 221/2009, situație în care legea prezumă caracterul politic și nu mai este necesar să-l dovedească.
Ca urmare, plecând de la norma abstractă, obiectivă cuprinsă în art. 1 din lege, se impunea ca instanța de fond să constate că situația concretă a antecesorului reclamantelor se încadrează în această prevedere și ca urmare, condamnarea suferită de acesta are caracter politic.
Față de aceste considerente, C. constată nefondat recursul pârâtului, urmând ca în temeiul art. 312 C. pr civ. să îl respingă.
Pentru aceste motive,
(continuarea deciziei civile nr.645/2013 pronunțată în dosar nr._ )
În numele legii
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantele B. T. și C. T. și de pârâtul S. R.,prin M. Finanțelor P. împotriva sentinței civile nr.102/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20 Septembrie 2013.
Președinte, C. G. N. | Judecător, D. M. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, C. C. |
Red.D,M.
Tehnored.C.C.2ex/7.10.2013
Jud.fond I. I. E.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 468/2013. Curtea de Apel ALBA... | Partaj judiciar. Decizia nr. 680/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
