Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 557/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 557/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 28-06-2013 în dosarul nr. 557/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIE CIVILĂ Nr. 557/2013
Ședința publică de la 28 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător D. M.
Judecător M. F. C.
Grefier M. R.
M. Public a fost reprezentat de către domnul procuror V. L. din cadrul Parchetului de pe lângă C. de A. A. I.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamantul M. I. împotriva sentinței civile nr. 2165/2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar civil nr._ .
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă recurentul reclamant M. I., lipsă fiind intimatul reclamant M. P. V. și intimatul pârât S. R. prin M. Finanțelor P..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare și s-a depus întâmpinare din partea intimatului pârât S. R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. A..
Instanța comunică un exemplar din întâmpinare cu recurentul reclamant.
Părțile arată că nu au cereri de formulat.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau chestiuni prealabile, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Recurentul reclamant solicită admiterea recursului declarat, acordarea de daune materiale, nu morale cum greșit s–a solicitat prin cerere. Solicită acordarea sumelor reprezentând amenzile stabilite prin sentința penală.
Reprezentantul Parchetului pune concluzii de respingere a recursului ca neîntemeiat, nefiind îndeplinite condițiile pentru acordarea desdăunărilor morale față de deciziile Curții Constituționale și ale ÎCCJ, iar cele materiale având în vedere că nu se încadrează în normele juridice ce se invocă.
Recurentul reclamant depune copie după cartea de identitate
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursului civil de față;
P. acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul A. sub dosar nr._, formulată de reclamanții M. I. și M. P. V. în contradictoriu cu S. R., s-a solicitat:
- obligarea pârâtului la plata daunelor materiale și morale în valoare de 500.000 euro pentru condamnarea pe motive politice a defunctului M. P. (tatăl reclamanților).
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
In motivare se susține că la data de 20.10.1949 Tribunalul M. Sibiu, prin sentința nr. 848/1949 l-a condamnat pe tatăl reclamanților, defunctul M. P., pentru delictul de uneltire contra ordinii publice sociale prev. de art. 209 pct. IV din Codul penal în vigoare la acea dată.
Fapta concretă la care face referire sentința menționată este de sprijinire, prin acordarea unei sume de bani, a unei organizații național țărăniste care nu era de acord cu măsurile instaurate de regimul comunist.
Pentru această faptă M. P. a fost condamnat la închisoare corecțională pe o perioadă de 5 ani, amenda corecțională de 4000 lei și cheltuieli de judecată în favoarea statului de 3000 lei. Din data de 16 Martie 1949 a fost închis la Penitenciarele Aiud și G. până la 13 mai 1951 când a fost transferat la Canal, Colonia Peninsula de unde a fost eliberat la 23 Martie 1954.
P. sentința civilă nr. 2165/2010 pronunțată de Tribunalul A. a fost respinsă acțiunea reclamanților.
În considerentele sentinței s-a reținut că tatăl reclamanților, numitul M. I. a fost condamnat prin sentința penală nr. 848/1949 pronunțată de Tribunalul M. Sibiu, la o pedeapsă de 5 ani închisoare corecțională, 4000 lei amendă corecțională, 1 an interdicție corecțională și 3000 lei cheltuieli de judecată, astfel cum rezultă din sentința depusă la fila 6 dosar fond și actele depuse de CNSAS.
Pedeapsa a fost aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209 pct. IV Cod penal.
In cauză a fost efectuat și un raport de expertiză contabilă care a stabilit salariul pe care defunctul M. P. l-ar fi putut obține pentru munca fizică, în condiții extreme plus sporurile, sumă reactualizată cu indicele de inflație la data efectuării expertizei.
P. întâmpinarea depusă de pârât (fila 28 dosar fond) și completată (fila 29 dosar fond) s-a solicitat respingerea acțiunii.
Analizând acțiunea de față prin prisma motivelor prezentate și a dispozițiilor art. 998 – 999 cod civil și art. 1, 2 lit. a și art. 4 alin.2 din Legea 221/2009 invocate în cauză acțiunea s-a apreciat a fi nefondată.
In primul rând s-a constatat că defunctul M. P. a suportat o condamnare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 209 Cod penal.
Această condamnare are de drept un caracter politic, în virtutea dispozițiilor art. 2 din legea 221/2009, motiv pentru care nu se mai impune constatarea acestui fapt pe cale judecătorească.
Sub aspectul despăgubirilor civile cadrul legal care reglementează condițiile și modalitatea de acordare a acestora îl constituie Legea 221/2009 care reprezintă legea specială și nu dispozițiile art. 998 – 999 Cod civil care constituie dreptul comun în materie, conținând reglementări generale privitoare la acordarea despăgubirilor civile.
Textul aplicabil cauzei de față este art. 5 din Legea 221/2009 astfel cum acesta a fost modificat ca urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010, 1360/2010.
Potrivit acestui articol, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 Martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic precum și după decesul acestuia, soțul sau descendenții până la gradul al 2-lea inclusiv pot solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi obligarea statului la:
- acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 sau a Legii 247/2005.
P. urmare s-a constatat că persoanele care se încadrează în dispozițiile alin. 1 pot beneficia doar de acest gen de despăgubiri nu și de salariul pe care persoana l-ar fi realizat, cum este cazul de față.
Deasemenea prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010, 1360/2010, a fost constatată neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin.1 Teza I din Legea 221/2009 care prevedea posibilitatea și condițiile de acordare a daunelor morale în situația condamnărilor cu caracter politic.
In acest context, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată niciunui subiect de drept încetându-și efectele pentru viitor, astfel stipulează dispozițiile art. 145 alin.1 din Constituție.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul M. I. solicitând în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 C. pr. civ, modificarea acesteia în sensul admiterii acțiunii.
În expunerea motivelor de recurs critică hotărârea primei instanțe pentru netemeinicie și nelegalitate, arătând că chiar dacă prin deciziile Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate, instanțele de judecată pot acorda despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică. Aceasta deoarece excepția de neconstituționalitate se referă numai la aspecte de oportunitate a reglementării criticate (imposibilitatea financiară a statului de a suporta cheltuielile). Ori, reglementarea acordării de despăgubiri pentru daune morale reprezintă o problemă de legiferare, și criza economică sau dezechilibrul financiar nu sunt prevăzute de art. 53 din Constituție și nu pot fi asimilate cu situațiile excepționale reglementate de acest text.
Mai arată că fundamentul juridic și etic al Legii nr. 221/2009 are la bază efectele reparatorii de care se pot bucura victimele regimului totalitar comunist, regim condamnat de mai multe texte internaționale ale căror prevederi au prioritate față de legea internă după cum urmează, respectiv: art. 20 și art. 148 din Constituția României, art. 1 și 2 din Legea nr. 47/1991, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, dispozițiile cuprinse în Rezoluția nr. 1996 și 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa adoptată în 2009.
Invocă din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 12 al CEDO și caracterul discriminatoriu determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de acordare de despăgubiri materiale pentru daune morale pentru simplul motiv că durata procesului și finalizarea acestuia s-a făcut anterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010. Arată că stabilirea unui asemenea criteriu este în contradicție cu principiul egalității în fața legii consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituție.
Precizează că daunele materiale pot fi acordate fie în temeiul Legii nr. 221/2009, fie în virtutea art. 998 – 999 C. civ, deoarece prin constatarea caracterului politic al condamnării soțului reclamantei se recunoaște inclusiv conduita culpabilă a Statului R. de natură a întruni elementele răspunderii civile delictuale iar prejudiciul cauzat ca urmare a măsurii abuzive luate împotriva antecesorului reclamantului prin lipsirea de salariu cuvenit pe perioada detenției ce reprezintă un bun în înțelesul CEDO, trebuie să fie reparat astfel încât solicitarea de acordare a acestor daune materiale trebuie să fie onorată.
P. întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul S. R. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.
Verificând sentința atacată prin prisma motivelor invocate C. reține următoarele:
P. decizia nr. 1358/2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147 alin. 4 din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari și produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3/ 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12/2011 dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, care a statuat drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță sentința primei instanțe a fost pronunțată la data de 03.10.2012, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
În același sens s-a pronunțat și C. Europeană a Drepturilor Omului, care a reținut că invalidarea art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 de către C. Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist (cauza Unédic contra Franței, cauza Nastaca D. și alții împotriva României).
CEDO a considerat că, chiar dacă reclamanții percep ca pe o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. C. a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă.
Aplicarea în speță a soluției reținute în decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 nu a pus la îndoială drepturile care au fost dobândite cu caracter definitiv de către reclamanți. Mai mult, noua situație juridică ce rezultă din decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 a fost perfect cunoscută de reclamanți și în întregime previzibilă, atunci când instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la cererea lor în despăgubiri.
Pe cale de consecință, în mod corect a reținut prima instanță că reclamanții nu sunt îndreptățiți la daune morale, în baza Legii nr. 221/2009.
În ce privesc criticile reclamantului referitoare tratamentul discriminatoriu în raport de alte persoane aflate în aceeași situație, care au câștigat prin decizii definitive și irevocabile pronunțate înaintea deciziilor din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, C. le privește de asemenea ca fiind nefondate.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același sens CEDO a reținut că statului nu îi revine nicio obligație, în temeiul art. 6 și 14 combinate sau al oricărei alte dispoziții a Convenției, de a contesta actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale (cauzele Marckx contra. Belgiei, cauza Nastaca D. și alții împotriva României). C. a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenței instanțelor naționale pentru a aplica decizia Curții Constituționale ce constata neconstituționalitatea dispoziției ce fusese temeiul juridic al acțiunii reclamanților nu este contrară unui bune administrări a justiției.
P. decizia pronunțată în cauza Nastaca D. împotriva României la 4 septembrie 2012, CEDO a constatat că prin aplicarea de către instanțele române a deciziilor Curții Constituționale la care face referire recurentul nu se aduce atingere art. 6 și 14 din CEDO și nici art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, sub aceleași aspecte pe care le invocă și recurentul în dosarul de față. Având în vedere conținutul acestei hotărâri CEDO cât și toate considerentele expuse mai sus, C. constată că sunt nefondate susținerile recurentului întemeiate pe dispozițiile art. 53 și 61 alin. 1 din Constituție, art. 20 și 148 din Constituție, art. 1 și 2 din Legea nr. 47/1991, art. 41 CEDO, art. 1 din Primul Protocol CEDO, art. 14 CEDO, art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO și art. 17 din Declarația Fundamentală a Drepturilor Omului. Deasemenea, raportat la cele reținute mai sus și la hotărârea CEDO amintită, nu prezintă relevanță în cauză și nu se impun a fi analizate susținerile recurentului întemeiate pe dispozițiile celor două Rezoluții ale Adunării Parlamentare a CE, pe cuprinsul hotărârilor CEDO la care se face referire în recurs și pe Declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa.
În ceea ce privește susținerea recurentului în sensul că daunele materiale pot fi acordate în temeiul art. 998 – 999 C. civ, C. reține că, în ceea ce privește cauza juridică a cererii, judecătorul nu este ținut de textul legal indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situației de fapt calificată juridic de către parte, în măsura în care situația de fapt este confirmată de probele administrate. În speță, petitul privind despăgubirile materiale decurge din constatarea caracterului politic al condamnării cu caracter politic, reclamanții susținând că aceste pretenții reprezintă prejudiciul material suferit ca urmare a condamnării tatălui reclamanților. Indicarea formală de către reclamanți a două temeiuri legale, impune instanței obligația de a determina textul legal aplicabil în cauză, raportat la starea de fapt susținută de reclamanți și dovedită prin înscrisurile de la dosar. Câtă vreme, s-a constatat că în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 221/2009, în mod corect instanța a analizat solicitările reclamanților raportat la aceste dispoziții. De altfel, este de observat că dintre temeiurile invocate, unul este prevăzut de legea specială (Legea nr. 221/2009), iar celălalt prevăzut de dreptul comun (art. 998-999 C. civ.), ceea ce înseamnă că aplicarea lor simultană este exclusă.
Examinarea cererii prin prisma dispozițiilor art. 998-999 C. civ. ar fi presupus ca instanța de judecată să verifice prescripția dreptului material la acțiune în raport de data la care acesta s-a născut și, eventual, să cerceteze îndeplinirea cerințelor impuse de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. De asemenea, o acțiune de drept comun, în răspundere delictuală este supusă, sub aspectul competenței și a valorii obiectului, unui regim juridic distinct de cel reglementat de Legea nr. 221/2009, care stabilește o competență specială și o cale de atac ce derogă de la dreptul comun, neavând relevanță valoarea obiectului.
(continuarea deciziei civile nr. 557/28.06.2013 pronunțată de C. de A. A. I. – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Pentru cele ce preced, C. constată că prima instanță corect a reținut incidența în speță a dispozițiilor Legii nr. 221/2009 și, deasemenea, în mod judicios a constatat că despăgubirile materiale cerute de reclamanți (contravaloarea muncii prestate de antecesor pe perioada detenției și amenda aplicată și cheltuielile de judecată) nu se circumscriu dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, nefiind justificată acordarea acestora în baza acestui text de lege care se referă doar la bunuri confiscate.
Față de cele reținute, constatând că hotărârea atacată este la adăpost de criticile de netemeinicie și nelegalitate invocate de recurent, C., în baza art. 312 C. pr. civ, va respinge ca nefondat recursul de față.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M. I. împotriva sentinței civile nr. 2165/2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28.06.2013.
Președinte, C. G. N. | Judecător, D. M. | Judecător, M. F. C. - C.O., semn. conf. art. 261(2) C.pr. civ, Vicepreședintele Curții de A. C. G. N. |
Grefier, M. R. - C.O., semn. conf. art. 261(2) C. pr. civ, prim grefier E. G. |
Redc. D.M./25.07.2013
Tehn. N.P/2 ex/29.07.2013
Jud. fond- I. S.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 559/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 577/2013. Curtea de... → |
|---|
