Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 37/2014. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 37/2014 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 30-01-2014 în dosarul nr. 37/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 37/2014
Ședința publică de la 30 Ianuarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. A. M.-vicepreședinte
Judecător A. N.
Judecător C. M. C.
Grefier E. M. H.
Cu participarea Ministerului Public prin P. de pe lângă C. de A. A. I. reprezentat prin procuror V. L.
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de reclamanții F. B. și T. C., precum și pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin D. Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor P. Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 201/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, având ca obiect Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței legala îndeplinire a procedurii de citare, faptul că se solicită judecarea în lipsă.
Se constată că s-a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 24.01.2014 întâmpinare formulată de către recurentul pârât.
Reprezentantul Ministerului Public declară că nu are alte cereri.
Nemaifiind alte cereri, față de actele și lucrările dosarului, având în vedere și solicitarea de judecare în lipsă conform art. 242 C. proc. civ., se constată încheiată faza probatorie, cauza în stare de judecată și instanța acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public.
Procuror V. L., având cuvântul, susține că, în esență, concluziile sunt de respingere a ambelor recursuri, atât al reclamanților cât și al pârâtului, întrucât hotărârea instanței de fond este conformă jurisprudenței consacrate în astfel de cauze, fiind legală și temeinică.
Instanța lasă cauza în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursurilor civile de față,
P. sentința civilă nr. 201/2013, pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția I a Civilă a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții F. B. și T. C., împotriva pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. Hunedoara și în consecință:
S-a constatat caracterul politic al încadrării într-o unitate de muncă, pe o perioadă de 12 luni, pentru propagandă.
A fost respinsă în rest acțiunea civilă.
A fost obligat pârâtul să le plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 1000 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
P. acțiunea dedusă judecății, reclamanții F. B. și T. C. au chemat în judecată, în calitate procesuală de pârât, S. R. - prin M. Finanțelor P. -, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii condamnării, în baza Deciziei MAI nr. 47/1952, a antecesorului lor, T. C. – decedat la data de 23 aprilie 2008 -, la pedeapsa internării în lagăr de muncă și supunerea lui la muncă grea, în perioada 06.04.1951 – 06.04.1952 și confiscarea averii, precum și constatarea caracterului politic a urmăririi permanente, după eliberarea din lagărul de muncă; să se constate caracterul politic al condamnării defunctului lor tată, T. C., - prin Sentința penală nr. 50/1959 a Tribunalului M. Cluj -, la pedeapsa închisorii de 12 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea totală a averii acestuia, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, - prev. și ped. de art. 209 Cod penal -, pe care a executat-o în perioada 13 mai 1959 – 4 august 1964, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 euro - sau echivalentul în lei – cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral creat acestuia pe perioada condamnărilor la care a fost supus, precum și la plata sumei de 250.000 euro despăgubiri materiale pentru prejudiciul material ce i-a fost creat acestuia prin confiscarea bunurilor sale.
Au solicitat, de asemenea, constatarea caracterului politic al urmăririi și intimidării psihice a reclamantei F. B., începând cu majoratul său și până la căderea comunismului, în anul 1989 și să fie obligat pârâtul la despăgubiri de 100.000 euro pentru prejudiciul creat prin presiunile psihice exercitate asupra sa,în perioada arătată.
S-au cerut cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că antecesorul lor, T. C., fiind un bun creștin, a apărat credința în fața ideologiei comuniste, organizând grupări clandestine de rugăciune, în gruparea Oastea Domnului, ceea ce i-a atras condamnarea – conform Deciziei nr. 47/1951 – și internarea într-un lagăr de muncă grea, pe o perioadă de 12 luni.
Au arătat că, ulterior, antecesorul lor, T. C., a fost urmărit și supravegheat, fiind condamnat prin Sentința penală nr. 510/1959 de către Tribunalului M. Cluj, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, fiind dispusă, totodată, pedeapsa complementară a confiscării averii personale a acestuia.
Au arătat că la revenirea din detenție, autorul lor era epuizat, supraviețuirea lui impunând nevoi speciale de îngrijire din partea familiei.
În ce privește pe reclamanta F. B., aceasta a susținut că a fost ținută sub presiune psihică și urmărită permanent de securitate până în decembrie 1989, la căderea comunismului.
În drept s-au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009, Legea nr. 202/2010, Decizia nr. 186/1999 a Curții Constituționale, Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4 și 5 pct. 5, din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, art. 13 și 103 din Legea nr. 287/2009 rep.
Pârâtul - S. R. prin M. Finanțelor P., reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor P. a județului Hunedoara - a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii. A invocat Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă, neîntemeiată sub aspectul solicitării de a se constata caracterul politic al internării în lagăr de muncă și al condamnării antecesorului reclamanților.
Din examinarea actelor dosarului, precum și a probelor ce s-au administrat, instanța a reținut următoarele:
Reclamanții au calitate de descendenți gradul I ai defunctului T. C., decedat la data de 23 aprilie 2008. (f. 17; 18)
Acesta a fost încadrat într-o unitate de muncă – în baza Deciziei MAI nr. 47/1952 -, pe o perioadă de 12 luni, pentru propagandă contra colectivizării.
De asemenea, a fost judecat – într-un lot de inculpați – și condamnat - prin Sentința nr. 510/1959 a Tribunalului M. Cluj -, la 12 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea averii personale, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prev. și ped. de art. 209 pct. 2 lit. a Cod penal anterior.
Antecesorul reclamanților s-a eliberat din Unitatea penitenciar Ostrov, la 04.08.1964, prin grațiere, în baza Decretului nr. 411/1964. (f. 17-21)
P. art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, condamnările dispuse pentru faptele încriminate la art. 209 pct.2 lit. a din Codul penal anterior, constituie, de drept,condamnări cu caracter politic.
P. art. 3 din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a inclus în sfera noțiunii de măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 221/2009, persoanele condamnate penal sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative de natura celor definite în texul de lege menționat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) și, respectiv, la art. 3 lit. a-f, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic, după caz, al condamnării ori măsurii administrative, potrivit art. 1 alin. (3).
Având în vedere dosarul de urmărire comunicat în extras de către CNSAS, din care rezultă că măsura internării antecesorului reclamanților, T. C., a fost determinată de acțiunile sale, susținute, de propagandă împotriva regimului comunist - respectiv, împotriva colectivizării forțate a agriculturii, a păgânilor și pentru fostul rege -, este de apreciat că internarea acestuia – catalogat de către autorități ca fiind „chiabur și instigator” – are un vădit caracter politic. (f. 65; 76; 77; 78; 79 )
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a și b, a Legii nr. 221/2009, legiuitorul român a prevăzut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, - iar în caz de deces, dreptul descendenților până la gradul II inclusiv sau a soțului supraviețuitor - de a solicita obligarea statului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, precum și la despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în temeiul legilor reparatorii adoptate după Revoluția din decembrie 1989.
Cum metodele de reeducare în regimul de penitență „ex terminis”, la care erau supuși deținuții politici, considerați dușmani ai poporului, în cea mai agresivă perioadă a instaurării comunismului,sunt de notorietate, este de apreciat că tratamentele degradante asimilabile torturii, - precum bătăi, înfometări, supunerea la munci grele, șantajul, frica, frigul, lipsa asistenței medicale, interzicerea oricărei legături cu familia ori cu exteriorul -, au lezat grav drepturile primordiale ale antecesorului reclamanților, - ca libertatea, sănătatea, integritatea fizică și psihică -, precum și cele personal nepatrimoniale ce definesc personalitatea umană, - ca demnitatea, onoarea, reputația -, astfel că se justifică repararea prejudiciului suferit atât prin condamnare, cât și pe perioada celor 12 luni de internare într-o unitate de muncă, prin compensări pecuniare pe criteriul echității.
Ca atare, reclamanții, în calitate de descendenți gradul I al defunctului T. C., s-a constatat că sunt îndreptățiți la despăgubiri, în condițiile art. 5 alin. 1 lit. a și b din Legea nr. 221/2009.
P. actul normativ respectiv, legiuitorul nu a reglementat însă și criteriile de evaluare a despăgubirilor, lăsând la aprecierea instanței atât stabilirea întinderii prejudiciului cât și a cuantumului despăgubirilor.
Jurisprudența tradițională în materie și doctrina modernă, au admis că daunele morale, ca formă de compensare a unui prejudiciu moral, ar trebui să ofere celui îndreptățit, o satisfacție totală, adecvată, astfel încât cuantumul lor să asigure o reparație echitabilă pentru suferințele sau dezavantajele produse victimei și nicidecum să se transforme într-un instrument în realizarea unor scopuri străine de natura acestei instituții, precum îmbogățirea fără justă cauză.
Pornind de la aceste jaloane orientative, se vor avea în vedere circumstanțele speciale ale cazului care conduc la concluzia că antecesorul reclamanților, a fost judecat și condamnat, într-o perioadă agresivă, în care regimul politic totalitar tindea la eradicarea fermă și exemplară a tot ce mai putea reprezenta rezistență sau opoziție, sub durata căruia a fost torturat, umilit, înfometat, supus la frig și fiind considerat element dușmănos,ca de altfel toți deținuții politici nu i-au fost recunoscute nici cele mai elementare drepturi omenești și nici îngăduită vreo relație cu familia.
P. Decizia nr. 1358/2010, C. Constituțională a admis, însă, excepția de neconstituționalitate, - invocată de pârâtul în cauză – a normei juridice conținute de articolul 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituția României, coroborat cu cele ale art. 31 alin. 3 a Legii nr. 47/1992, republicată, dispozițiile legale declarate neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, în Monitorul Oficial, dacă în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord normele juridice declarate neconstituționale, cu prevederile Constituției.
Cum, în intervalul celor 45 de zile, legiuitorul român nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord prevederile art. 5 alin. 1 lit. a, cu prevederile Constituției, norma juridică respectivă a fost lipsită de orice eficacitate.
Așadar, sub aspectul despăgubirilor morale pretinse, acțiunea reclamanților s-a apreciat că este inadmisibilă pe acest temei de drept, fiind respinsă ca atare.
În ce privesc despăgubirile materiale pretinse de reclamanți în sumă de 250.000 euro, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate antecesorului lor, s-a constatat că prin Decizia nr. 6/2012, instanța noastră supremă a statuat că aceste despăgubiri se pot acorda doar pentru bunurile imobile ce nu s-au restituit în baza Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 247/2005, precum și a celor în strânsă legătură cu acesta.
Or, s-a apreciat că reclamanții nu și-au dovedit acțiunea sub acest aspect, în sensul că nu au prezentat dovezi care să ateste că asemenea bunuri, - terenuri, construcții, unelte de muncă ori atelaje - au fost confiscate antecesorului lor, prin efectul condamnării politice ori a măsurii administrative cu caracter politic suferite și nu au fost restituite.
În fine, în ce privește cererea reclamantei F. B. prin care solicită să se constate caracterul politic al urmăriri și intimidării ei psihice de către securitate, începând cu vârsta majoratului și până la căderea regimului comunist în anul 1989 și, respectiv, obligarea pârâtului la plata sume de 100.000 euro pentru prejudiciul moral creat prin aceasta, s-a apreciat - raportat la definiția dată de legiuitor în art. 3 din Legea nr. 221/2009 - că aceasta este inadmisibilă în cadrul legal reglementat de acest act normativ, situația reclamată constituind, în fapt, metode frecvente de lucru, din arsenalul securității și miliției, în perioada respectivă.
Sub aspectul celorlalte temeiuri de drept invocate de reclamanții prin cererea lor, s-au constatat următoarele:
În ce privesc garanțiile Constituționale prevăzute art. 20 și 147-148 din Constituția României, în vigoare, acestea, ca și celelalte norme cu valoare de principiu, se adresează cetățenilor Republicii România, neputând fi extinse situațiilor consumate în alte epoci și în alte regimuri și nici pentru abuzurile săvârșite de autoritățile statului comunist sau monarhist român, indiferent dacă acțiunile acestora au fost determinate de conjunctura social-politică sau le-au fost impuse, brutal;
În ce privesc drepturilor prevăzute de Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, - art. 2, art. 3, art. 5 alin. 5 și art. 6 - invocat de reclamanți ca temei a acțiunii sale, s-a constatat, într-adevăr, de la data ratificării Convenției și a protocoalelor adiționale la aceasta, - prin Legea nr. 30/1994 -, România recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile fundamentale, așa cum sunt definite în Titlul I a respectivei Convenții, obligându-se să le respecte.
Tocmai în vederea executării acestei obligații, Constituția României – prin art. 20 -, a instituit preeminența aplicării tratatelor și pactelor care se referă la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în caz de neconcordanță a prevederilor acestora cu legile sale interne.
Dar, în condițiile în care România a ratificat Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, prin Legea nr. 30/1994 – publicată în Monitorul Oficial nr. 135/1994 – prevederile acesteia ca și jurisprudența dezvoltată de C. de la Strasbourg, în legătură cu aplicarea lor, nu pot fi avute în vedere și nu pot fi incidente unor fapte și situații produse anterior acestui moment, al ratificării.
De altfel, aceste argumente au fost examinate de instanța supremă prin Decizia nr. 12/2011, în soluționarea recursului în interesul legii;
În ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului, - invocată, de asemenea, ca argument juridic în susținerea acțiunii, - semnată de România, la 14 decembrie 1955, s-a apreciat că intervenția Curții Constituționale a României, prin Decizia nr. 1358/2010, nu este de natură a crea o contrarietate între aceasta și normele de drept interne, care să justifice aplicarea acesteia în condițiile art. 20 din Constituție, care impune principiul subsidiarității.
Cum, în România, judecătorii se supun doar legii, posibilitatea soluționării unor cauze, pe baza principiului ex aequo . privilegiul unor instanțe internaționale, în cazuri excepționale și cu îndeplinirea unor condiții, instanța va aduce o soluție de admitere în parte a acțiunii reclamanților, în sensul că a constatat caracterul politic al condamnării antecesorului lor, pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, pe temeiul art. 209 pct. 2 lit. a Cod penal.
Împotriva sentinței civile nr. 201/2013 a Tribunalului Hunedoara au declarat recurs reclamanții și pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P..
P. recursul formulat, reclamanții au solicitat modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în întregime a acțiunii formulate, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 250.000 euro sau echivalentul în lei, cu titlu de daune morale.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prima instanță a nesocotit dispozițiile art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 5 și art. 6 din CEDO, Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999, precum și art. 20, art. 147-148 din Constituția României, care ar fi justificat acordarea de daune morale.
În mod greșit prima instanță a constatat că dispozițiile CEDO nu se aplică, deoarece se tinde la recunoașterea unui drept care nu mai are fundament în legislația internă. În lipsa unei reglementări interne, Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999 și art. 20 din Constituția României impuneau aplicarea Declarației Universale a Drepturilor Omului.
P. recursul formulat, S. R. prin M. Finanțelor P. a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al încadrării într-o unitate de muncă și al condamnării penale dispusă prin sentința penală nr. 510/1959 a Tribunalului M. Cluj.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii. Din interpretarea art. 4 alin 2 din Legea nr. 221/2009 rezultă că pot solicita constatarea caracterului politic al unei măsuri administrative doar persoanele care au făcut obiectul unor astfel de măsuri.
În ce privește măsura condamnării, dispozițiile art. 1 alin 2 din Legea nr. 221/2009 includ, de drept, în categoria celor cu caracter politic, condamnările pronunțate pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, motiv pentru care nu era necesară intervenția instanței pentru a constata acest caracter.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 4 și 6 din Legea nr. 221/2009. P. urmare, acordarea cheltuielilor de judecată nu era justificată întrucât reclamanții aveau posibilitatea să solicite direct instanței să menționeze caracterul politic al condamnării pe hotărârea judecătorească.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs formulate și din oficiu conform dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., C. constată următoarele:
Cât privește recursul pârâtului:
Potrivit art.1 alin 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic, condamnarea pronunțată pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 din Codul Penal anterior. Ca atare, legiuitorul a considerat că nu se mai impune dovedirea caracterului politic al unei astfel de condamnări.
Norma juridică cuprinsă în art. 1 alin 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 are caracter obiectiv, este independentă de subiectul raportului juridic concret, prevăzând în mod abstract că orice condamnare pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. P.. are caracter politic.
În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectul care se consideră beneficiarul aceste norme juridice trebuie să facă dovada că hotărârea prin are a fost condamnat se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 221/2009, situație în care legea prezumă caracterul politic și nu mai este necesar să-l dovedească.
Ca urmare, plecând de la norma abstractă, obiectivă, cuprinsă în art. 1 din lege, în mod corect instanța de fond a constatat că situația concretă a antecesorului reclamanților se încadrează în această prevedere și, ca urmare, condamnarea suferită are caracter politic.
Nefondate se privesc a fi și celelalte critici ale pârâtului.
C. nu împărtășește susținerea pârâtului conform căreia textul art. 4 alin 2 din Legea nr. 221/2009 limitează sfera persoanelor care pot solicita instanței constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate doar la cei care au făcut obiectul unor atari măsuri. Că este așa, o dovedește norma consacrată în art. 5 alin 1 din lege, potrivit căreia, după decesul persoanei care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței obligarea statului la plata de despăgubiri.
Urmează că, în mod corect instanța de fond a constatat că măsura internării antecesorului reclamanților, T. C., a avut un caracter politic, fiind datorată acțiunilor sale de propagandă susținută împotriva regimului comunist, fiind astfel incidente dispozițiile art. 4 alin 2 din Legea nr. 221/2009.
Dată fiind opoziția pârâtului, exprimată prin întâmpinare, instanța de fond, în acord cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., a acordat în mod corect cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți.
Referitor la recursul reclamanților, C. reține următoarele:
P. decizia nr. 1358/2010, C. Constituțională a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat are drept consecință inexistența temeiului juridic special pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe această normă juridică.
Articolul 147 alin 4 din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari și produce efecte numai pentru viitor. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea generală și imediată nu poate fi tăgăduită.
Obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, a fost statuată și prin Decizia nr. 3/2011 pronunțată de ÎCCJ, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12/2011 dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, care a statuat drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."
În același sens s-a pronunțat și C. Europeană a Drepturilor Omului, care a reținut că invalidarea art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 de către C. Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist (cauza Unédic contra Franței, cauzaNastaca D. și alțiiîmpotriva României).
CEDO a considerat că, chiar dacă reclamanții percep ca pe o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. C. a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă.
Pe cale de consecință, în mod corect a reținut prima instanță că reclamanta nu este îndreptățită la daune morale, în baza Legii nr. 221/2009.
P. respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același sens CEDO a reținut că statului nu îi revine nicio obligație, în temeiul art. 6 și 14 combinate sau al oricărei alte dispoziții a Convenției, de a contesta actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale (cauzele Marckx contra. Belgiei, cauza Nastaca D. și alții împotriva României). C. a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenței instanțelor naționale pentru a aplica decizia Curții Constituționale ce constata neconstituționalitatea dispoziției ce fusese
(continuarea deciziei 37/30.01.2014 pronunțată în dosar_ )
temeiul juridic al acțiunii reclamanților nu este contrară unui bune administrări a justiției.
În raport de toate aceste considerente, toate criticile reclamanților recurenți, inclusiv cele întemeiate pe prevederile Declarației Universale ale Drepturilor Omului, ale CEDO și ale Rezoluțiilor APCE nr. 1096/1996 și 1481/2006, se rețin a fi neîntemeiate și, neputând fi reținut ca incident niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 – 3041 C. pr. civ., C., constatând neîntemeiate atât criticile reclamanților, cât și ale pârâtului, în baza art. 312 C. pr. civ. va respinge ca nefondate recursurile acestora.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanții Federenciu B. și T. C., precum și de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor P. Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 201/17.07.2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30 ianuarie 2014.
Președinte, M. A. M. | Judecător, A. N. | Judecător, C. M. C. |
Grefier, E. M. H. |
Redc. MAM
Tehnoredc. EH/2 ex/19.05.2014
Jud. fond: I. M.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 779/2013. Curtea de Apel... | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 36/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
