Expropriere. Decizia nr. 62/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 62/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 20-09-2013 în dosarul nr. 62/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 62/2013
Ședința publică de la 20 Septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. M.
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă C. de A. A. I.
Procuror V. L.
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului declarat de pârâtul S. R. P. S. DE P. A E. ELECTRICE ÎN H. "HIDROELECTRICA" SA, împotriva sentinței civile nr. 539/2012 pronunțată de T. H. în dosar civil nr._, având ca obiect expropriere.
Procedura legal îndeplinită.
Se constată că s-a înregistrat la dosar, prin registratura instanței, concluzii scrise formulate de apelanta pârâtă ..
Intimata reclamantă B. C. a înregistrat la dosar, prin serviciul registratură al instanței, concluzii scrise. S-a atașat chitanța reprezentând onorariu de avocat.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din data de 13 septembrie 2013, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
C. DE A.
Asupra apelului civil de față,
P. acțiunea civilă înregistrată la T. H. sub nr._ /20.05.2010, reclamanta B. C. a chemat în judecată în calitate procesuală de pârâți S. R. prin . S. H. Hațeg, solicitând să se constate că este proprietar, în calitate de nepoată a defunctei Terlea M. (căsătorită C.) și de fiică a defunctului C. D., ambii decedați, asupra terenului în suprafață de 4210 mp., ocupat de pârâta . din anul 1989, expropriat, fără despăgubiri, pentru cauză de utilitate publică prin HG nr. 392/2002; să fie obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de 37.890 euro, reprezentând valoarea terenului și suma de 75.600 lei contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a acestuia în perioada 1989-2010; să se stabilească cel mai scurt și posibil termen de plată a despăgubirilor, iar plata să fie făcută în lei, la cursul oficial de schimb al BNR, de la data plății. A solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că având calitatea de nepoată a defunctei Terlea M. căsătorită C. și de fiică a defunctului C. D., este proprietară a terenului agricol, intravilan, în suprafață de 4210 mp., situat pe raza localității Subcetate, în locul denumit „în L.”, având destinația de holde și grădini, înscris în CF 206; 44 Subcetate, teren întabulat pe numele defunctei sale bunici, Terlea M.. Că terenul respectiv a fost ocupat integral și efectiv de către pârât, ca urmare a construcțiilor hidroenergetice și apelor Lacului de acumulare Subcetate – Sântămărie O., fără a fi acordate despăgubiri în bani sau în natură, conform legii.
Că, în anul 1991, a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului ce a aparținut antecesorilor săi (bunică și tată), în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care a fost emis Titlul de proprietate nr._/24/1996, pentru suprafața de 1 ha și 9039 mp., cu excepția suprafeței terenurilor ocupate de amplasarea hidroenergetică a obiectivului de utilitate publică, cu argumentul că acestea fiind expropriate, urmează procedura reglementată de Legii nr. 33/1994.
Că, deși actul de declarare a utilității publice a fost emis HG nr. 392/2002 și deși a fost desemnată comisie guvernamentală pentru stabilirea despăgubirilor prin HG nr. 969/2002, nu a fost făcută vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile agricole expropriate, ceea ce justifică demersul său juridic.
P. sentința civilă nr. 539/2012 T. H. a respins cererea de chemare în garanție formulată de S. Comerciale de P. a E. Electrice „Hidroelectrica SA” București din subordinea M. Industriei și Resurselor împotriva chematului în garanție M. Finanțelor P., reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor P., pe excepția lipsei calității procesuale pasive. A constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei . de care a respins acțiunea pe această excepție. A admis, în parte, acțiunea civilă, introdusă de reclamanta B. C., împotriva pârâtului S. R. prin ., și în consecință:
A constatat că reclamanta are calitate de proprietară ca moștenitoare a antecesorilor săi Terlea M. căsătorită C. și C. D., asupra terenului agricol în suprafață de 4210 mp., arabil și fânaț, situat pe raza localității Subcetate, expropriat pentru cauză de utilitate publică, de interes național, declarată prin Hotărârea Guvernului nr. 392/2002, a proprietăților imobiliare astfel cum a fost identificată prin raportul de evaluare executat în cauză de către comisia formată din experții judiciari L. V., M. N. și C. G., parte integrantă a prezentei hotărâri.
A obligat pârâtul să plătească reclamantei într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, cu titlu de despăgubiri: suma de 102.873 lei – echivalent a 23.939 euro, reprezentând valoarea terenului expropriat și suma de 36.972 lei, reprezentând prejudiciul creat acesteia pentru lipsa folosului agricol, pe perioada 2002-2010, inclusiv. A obligat pârâtul să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 3.900 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut și motivat următoarele:
În primul rând s-a apreciat că se impune a se avea în vedere că, în cauză, instanța este ținută a soluționa excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei unită cu fondul, conform încheierii de ședință din data de 06.10.2010, aceasta având prioritate, potrivit art. 137 Cod procedură civilă.
Sub acest aspect s-a constatat că reclamanta are calitatea de descendentă a defuncților Terlea M. – căsătorită C. și de fiică a defunctului C. D., care s-au înscris în CAP Sîntămărie O. cu întreaga suprafață de teren pe care o deținea în proprietate, conform Registrului agricol din 1959-1964.
Ca atare, pe baza acestei evidențe din registru, antecesorii reclamantei erau îndreptățiți la reconstituirea întregii proprietăți agricole pe care, în împrejurările anului 1962, au fost nevoiți să o înscrie în CAP Sîntămărie O..
P. titlu de proprietate emis defunctului C. D., după antecesorii lui, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile, cu excepția celor care sunt afectate de lucrările hidroenergetice și apele Lacului de acumulare Sîntămărie O..
Or, succesiunea legală, în România, constituie un mod de dobândire a proprietății, astfel că, sub acest aspect, este evidentă vocația reclamantei de a primi despăgubiri pentru suprafețele de teren ce au fost ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesorului său și pentru care a fost demarată procedura exproprierii, abia după declararea cauzei de utilitate publică, prin HG nr. 392/2002.
Așadar, reclamanta în calitate de fiică ai defunctului C. D., are vocație la moștenirea acestuia și, deci, calitate procesuală activă în cauză, determinată de interesul și dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile dobândite de către antecesorul său.
P. HG nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera”, desemnând, la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, S. R. prin S. Comercială de P. a E. Electrice Hidroelectrica SA, în subordinea MIR.
P. Hotărârea nr. 968 din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului obiectiv de interes național, declarat ca atare, prin Hotărârea nr. 392/2002.
Articolul 44 din Constituția României, consacră imperativul conform căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.
În considerarea caracterului excepțional al cedării proprietății private, dispozițiile acestui articol constituțional, au fost preluate și ridicate la rang de regulă de principiu, prin art. 1 al Legii nr. 33/1994, care reglementează procedura exproprierii.
Așadar, nici o persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabile despăgubire.
Potrivit art. 26 din respectivul act normativ, o atare despăgubire trebuie să acopere valoarea reală a bunului imobil și prejudiciul suferit de proprietar ori titularul altui drept real, afectat.
Cum, în cauză, expropriatorul și expropriatul, respectiv persoana cu vocație la despăgubiri pentru terenurile dobândite în proprietate, nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condițiile în care, procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor și nici nu s-a găsit o soluție amiabilă de stingere a litigiului, pe tot parcursul procesului civil, instanța a desemnat în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994 comisia de evaluare, numind ca experți judiciari pe: L. V., M. N. și C. G..
P. raportul de evaluare întocmit în cauză, experții judiciari au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes național, declarat potrivit HG nr. 392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăți și categorii de folosință, stabilind suprafața acestora la 4210 mp., din care 4.016 mp. teren arabil și 194 mp. fânaț, precum și valoarea acestuia la 25,5 lei/mp. pentru terenul arabil și la 2,4 lei/mp., pentru fânaț, potrivit variantei I din raportul de expertiză, iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, la suma de 4.108 lei.
Ca atare, în considerarea concluziilor raportului de evaluare efectuat în cauză, s-a apreciat că reclamanta este îndreptățită, pentru suprafața de 4210 mp., teren arabil, inundat, la despăgubiri în suma de 102.873 lei, reprezentând valoarea terenului și la suma de 36.972 lei, pentru folosul agricol nerealizat pe perioada 2002-2010, având în vedere zona agricolă, categoria terenului (de luncă cu grad mare de fertilitate) și culturile tradiționale practicate pe aceste terenuri, în special cartofi și porumb, la care se adaugă culturile de legume și zarzavat pentru uz gospodăresc, după următorul calcul: 4.016 mp. ( teren arabil) x 25,5 lei/mp. = 102.408 lei și, respectiv 194 (fânaț) x 2,4 lei/mp.=465 lei; valoare totală a acestuia fiind de 102.408+465=102.873, la cursul de 4,297 lei/euro, iar la cursul BNR existent la data efectuării expertizei, de 23.939 euro, iar valoarea folosului nerealizat, după următorul calcul: 4.108lei/an x 9 ani = 36.972 lei.
Cum declararea utilității publice a obiectivului de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simera” s-a făcut prin HG nr. 392/2002, este de apreciat că despăgubirile pentru pierderea potențialului agricol, s-a apreciat că se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilității publice – hotărâre de Guvern sau hotărâre de Consiliul Județean, după cum obiectivul este de interes național sau local constituie condiție sine-que-non pentru demararea procedurilor de expropriere .
În fine, s-a avut în vedere că, în cauză, s-a solicitat stabilirea unui termen de plată a acestor despăgubiri, astfel că, instanța, în temeiul art. 262 Cod procedură civilă, a obligat pârâta să achite despăgubirile cuvenite reclamantei, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în considerarea timpului îndelungat, de mai bine de două decenii în care reclamanta a fost privată de beneficiul proprietății sale.
Cum, prin art. 137 Cod procedură civilă, este instituită regula de soluționare cu precădere a excepțiilor de procedură ce se ridică înaintea sa și, cum în cauză, prin încheierea din 17 noiembrie 2010, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor P., chemat în garanție de către Societății Comerciale de P. a E. Electrice „Hidroelectrica SA” București din subordinea M. Industriei și Resurselor s-a respins această cerere, pe excepție.
Tot în considerarea prevederilor art. 137 Cod procedură civilă și văzând că, în cauză, a fost citat în calitate de pârât și S. „H.” Hațeg, instanța a apreciat că raportat la dispozițiile art. 2 din HG nr. 392/2002, se impune respingerea acțiunii pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul S. R. prin .-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În expunerea criticilor, pârâta . arată, în esență, următoarele:
1. Excepțiile invocate au fost respinse netemeinic și nelegal de către instanța de fond. Acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă întrucât tocmai reclamanta a motivat că terenurile s-au preluat în perioada 1990 – 1991, deci anterior apariției Legii nr. 33/1994, dar ulterior apariției Legii nr. 18/1991.
Or, preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 a Consiliului de Stat al RSR, fiind aprobată prin Anexa 2 a acestui decret.
Reclamanta nu a probat proprietatea particulară a terenurilor în litigiu în momentul ocupării acestora, ceea ce conduce la concluzia că respectivele terenuri au fost cooperativizate, și avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza art. 4 din Legea nr. 1/2000, demers pe care acesta nu a înțeles să-l întreprindă.
Acțiunea este prematură întrucât în cauză nu s-a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie în această materie, în sensul că, deși Hidroelectrica a transmis notificările proprietarilor tabulari ai terenurilor în cauză, reclamanta a stat în pasivitate și nu a formulat întâmpinări.
Sub aspectul plății despăgubirilor cerute greșit s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive, expropriator este statul român, iar obiectivul de interes național conform HG 392/2002.
Apelanta susține că nu are calitate procesuală, fiind o societate care nu primește bani de la bugetul public, fiind doar concesionar al terenurilor ce figurează în domeniul public, în acest sens fiind și hotărârile CEDO care, indiferent de obiect, sunt îndreptate împotriva Statului R., el fiind obligat la plata despăgubirilor datorate cu titlu de reparare a prejudiciului.
În ce privește lipsa calității procesual active a reclamantei, apelanta susține că trebuia admisă excepția întrucât în cauză nu este făcut dovada vocației concrete pentru terenurile aflate în litigiu. Nu s-a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defuncților proprietari tabular la data decesului ținând cont de înscrierile din CF și colectivizarea terenurilor agricole. Cooperativizarea terenurilor antecesorilor reclamantului a dus la stingerea dreptului lor de proprietate.
În contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, reclamanta nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri.
În concluzie, apelanta susține că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, iar faptul că nu a formulat în termen legal întâmpinări la propunerea de preț făcută pe numele antecesorilor săi, înseamnă că a acceptat în mod tacit oferta de preț.
Netemeinic instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție.
2. Pe fondul cauzei, apelanta susține că reclamanta nu a făcut niciodată dovada dreptului de proprietate.
Valoarea despăgubirilor acordate de instanța de fond este criticabilă întrucât este nefundamentată de experți și nu ține cont de realitățile prețurilor imobiliare și dispozițiile Legii nr. 33/1994.
Instanța de fond nu a ținut cont de faptul că valoarea terenurilor este exagerat de mare, în raport de valoarea cu care se vând efectiv terenurile în zonă și de prețul propus prin notificarea trimisă.
Aceleași critici sunt și cu privire la contravaloarea lipsei de folosință agricolă, iar în raport de caracterul pecuniar al despăgubirilor solicitate și prevederile Decretului nr. 167/1958, acțiunea este prescrisă, acordarea de despăgubiri impunându-se doar pentru ultimii trei ani, anteriori cererii de chemare în judecată.
Intimata DGRFP Timișoara, prin întâmpinare, a solicitat respingerea apelului pârâtei ca nefondat.
În apel s-a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
Examinând actele și lucrările dosarului, C. constată următoarele:
Reclamanta este moștenitoare a proprietarilor tabular Terlea M. și C. D., astfel cum rezultă din actele de stare civilă (filele 8-13), certificatul de moștenitor (fila 167 dosar fond) și extrasele de carte funciară (filele 3- 4) depuse la dosarul de fond, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă.
Imobilele în litigiu, înscrise în CF 206 și 44 Subcetate, au fost colectivizate (aspect necontestat).
O parte din terenuri au făcut obiectul restituirii în natură către reclamantă, eliberându-i-se titlu de proprietate nr. 2117/24/23.02.1996 (fila 6 dosar fond).
Pârâta susține că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, susținere ce nu poate fi primită. P. acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate – S.”. În Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea și scoaterea din producția agricolă (…), în limita unei suprafețe de 685 ha, situată în județul H.. Acest articol mai dispune ocuparea terenurilor eșalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiției, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului H. și cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren (filele 104-191 dosar fond), întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor. În acest din urmă proces verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparținând antecesorilor reclamantei (astfel cum au fost identificate cu date de CF prin expertiza topo –filele 76-92 fond) nu figurează printre aceste terenuri. P. urmare, cu evidență susținerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin HG nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate – S.”, iar expropriator fiind prevăzut S. R. prin S. Comercială de P. a E. Electrice Hidroelectrica SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). P. Hotărârea nr. 958/16.06.2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului e interes național declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus.
Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat și pe antecesorii reclamantei (filele 49 - 50 fond), ambii decedați la acel moment, conform actelor de stare civilă.
Față de această stare de fapt, C. constată că excepțiile invocate în fața instanței de fond au fost soluționate corect de către această instanță pentru următoarele:
În ce privește excepția inadmisibilității, apelanta a adus în sprijinul acestei excepții două argumente, și anume: că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă și că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.
Așa cum s-a reținut în cele ce preced, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de învestiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, ci cele care figurează în procesul-verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul CAP și-a dat avizul favorabil. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin HG nr. 392/2002. În consecință, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilității publice.
De altfel, câtă vreme până la apariția HG nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este și jurisprudența instanței supreme (decizia civilă 3883/2011).
În cauză, prezintă relevanță chiar atitudinea pârâtei, care, deși susține în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege, și i-a notificat pe antecesorii reclamantei, considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii terenurilor și li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația ce reglementează exproprierea. Pentru toate acestea, C. constată nefondat argumentele apelantei în sensul că reclamanta putea beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv.
Referitor la prematuritatea acțiunii, C. reține că susținerile apelantei sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputat reclamantei procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele lacului de acumulare.
Instanța a fost învestită cu cererea reclamantei de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate, și, contrar susținerilor apelantei, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator.
Nici excepția lipsei calității procesual pasive a . poate fi primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, S. R., este reprezentat prin prezenta societate. Acesta a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului R. și nu în nume propriu. P. urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit.
Referitor la excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, se constată, din cele ce preced, că reclamanta a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii acesteia, inclusiv cele din litigiu.
Dar, recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesorilor reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de S. R. prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, prezenta pârâtă notificându-i pe antecesorii reclamantei cu privire la oferta de despăgubire (filele 49 – 50 dosar fond).
Această procedură însă nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii reclamantei erau decedați, iar reclamanta nu a avut cunoștință de aceste notificări.
Față de aceste aspecte, se constată că reclamanta justifică legitimare procesual activă, dreptul acesteia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale statului român, astfel că, reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului.
Potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică îți în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Conform Jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerorea contra Republicii Cehe).
În cauzele S. și alții împotriva României, S. contra României, A. Marshall împotriva României, A. împotriva României, CEDO a stabilit că petenții aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție deoarece prin hotărâre arbitrară definitivă s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naționalizării imobilelor.
În cazul D. și alții împotriva României, CEDO a constatat că instanțele interne au dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra unui teren și apoi au obligat Comisia de aplicare a legii fondului funciar să o pună pe reclamantă în posesie asupra terenurilor respective.
Întrucât legislația internă reglementează proceduri prin care Comisia de aplicare a legii fondului funciar să procedeze la punerea intimatei în posesie asupra terenurilor respective și emiterea titlurilor de proprietate aferente, CEDO a constatat că în cauză cele două hotărâri judecătorești au creat reclamantei speranța legitimă de a fi puși în posesie și astfel „creanța” este suficient de bine stabilită încât să constituie o valoare patrimonială care atrage aplicarea garanțiilor prev. de art. 1 din Protocolul nr. 1 articolul 1 la Convenție.
Odată cu hotărârea pilot pronunțată în cauza A. și alții împotriva României, CEDO a reanalizat noțiunea de bun, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamanta, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege.
Astfel, potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate iar speranța legitimă presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
În speță, considerăm că reclamanta se poate prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol.
Reiterăm că oferta de despăgubiri emisă de pârâtă, S., prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamantei îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.
În temeiul art. 1 din Protocolul Nr. 1 Adițional la CEDO, statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune acest articol, este că această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al terenurilor, mai exact să existe un raport rezonabil de proporționalitate între măsura exproprierii și despăgubirea pentru această măsură.
În speță, este de necontestat că în fapt preluarea a operat în anii 1991 – 1992, iar sub aspectul legal prin HG nr. 392/2002, iar reclamanta, în calitate de moștenitoare a proprietarilor tabulari, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina acesteia o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
În concluzie, C. constată că în cauză reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate, astfel, sub acest aspect, justifică legitimare procesuală activă.
Pârâta mai invocă în susținerea excepției lipsei calității procesual active și împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari. Din cele expuse în cele ce preced, rezultă cu evidență că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor, reclamanta este moștenitoarea proprietarilor tabulari, aspect de altfel necontestat de pârâtă, ai imobilelor în litigiu.
Potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul Lege 115/1938, reluat și în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor după acești proprietari, C. nu poate primi susținerile apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamanta nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea.
Apelanta critică soluția primei instanțe și sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție, critică ce nu poate fi primită. P. cererea de chemare în garanție, partea ce solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenții, chematul în garanție să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamantei. Pârâta și-a justificat această cerere, susținând că statul, ca beneficiar al investiției și a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar M. Finanțelor P. este cel care gestionează fondurile bănești ale statului.
Or, potrivit art. 25 alin 2 din Decretul nr. 31/1956, S., ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin M. Finanțelor P., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă speciale, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din HG nr. 392/2002. În concluzie, C. constată că prima instanță a soluționat corect cererea de chemare în garanție.
Cu referire la criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, se rețin următoarele:
Nu pot fi primite susținerile pârâtei în sensul că reclamanta a acceptat prețul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamantei, care figurează ca proprietari tabulari, iar la data emiterii lor, aceștia erau decedați și astfel, reclamanta nu a avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, așa cum s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere.
Este adevărat că, potrivit art. 26 alin 2 din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
În cuprinsul raportului de expertiză, întrucât în cauză experții au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unității administrativ – teritoriale, luând în calcul oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor pe teritoriul județului H., însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu (filele 76-91 și 117-126 dosar fond). În aceste condiții, este evident că nu poate fi luate în considerare aceste prețuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacțiilor.
Experții au propus mai multe metode de evaluare a imobilelor în litigiu. Instanța a dispus ca despăgubirile pentru imobilele în litigiu să fie calculate după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, ca fiind valoarea reală a terenului și apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situației de față. P. această metodă, s-a propus o valoare de circulație de 102.873 lei, luând în considerare categoria de folosință a terenurilor, respectiv pentru suprafața reală de 4.210 mp.
În fața instanței de fond a fost depus un contract de vânzare – cumpărare încheiat de pârâtă cu terțe persoane (filele 45-46) ce a fost încheiat în anul 2006 și a avut ca obiect imobile situate în extravilanul comunei B. Română, cu prețul de 2,04 Euro și fânaț de 1,47 Euro. Însă, câtă vreme aceste contracte au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu și au obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, C. nu poate lua în considerare prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, față de dispozițiile art. 26 alin 2 precitate.
Pentru cele reținute, C. constată că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate de 25,5 lei/mp pentru terenul arabil și 2,4 lei/mp pentru fânaț, este unul corect și rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate.
Cu referire la echivalentul lipsei de folosință, se reține că prin expertiza efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafața totală de 4210 mp (din care 4016 mp teren arabil și 194 mp fânaț), având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei și sunt cele mai fertile.
De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada CAP –ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii CAP ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe și cartofi și o medie în privința legumelor. Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 4.108 lei/an.
C. constată că metoda de calcul folosită în expertiza de la fond (profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată: un an cu legume, un au cu cartofi și un an cu porumb), a fost corect aleasă de prima instanță, de 4108 lei/an agricol.
În ce privește prescripția dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani, se constată că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.
Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin HG nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Ca urmare, cererea reclamantei, în calitate de proprietară a terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei, acțiunea fiind prescrisă.
C. nu poate primi susținerile reclamantei intimate în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. 2 din Legea nr. 33/1994.
Este de observat, în primul rând, că despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii, și nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri.
Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. 2 din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită susținerea reclamantei în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.
C. reține că și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantei că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamanta a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este prescriptibilă.
Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.
Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării – în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri.
În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantei, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.
Pentru cele ce preced, C. constată fondate criticile formulate de apelanta pârâtă cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În consecință, va reduce cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 16.432 lei (4108 lei/an x 4 ani).
(continuarea deciziei civile nr. 62/20.09.2013 pronunțată de C. de A. A. I. – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Pentru considerentele expuse, C., în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va admite apelul pârâtei, va schimba în parte sentința numai în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor reprezentând folos de tras, pe care le stabilește la 16.432 lei pentru perioada 2007-2010.
În rest vor fi menținute dispozițiile instanței.
Față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și soluția dată apelului, în cauză nu se vor acorda cheltuieli de judecată reclamantei intimate.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite apelul declarat de către pârâta . sentinței civile nr. 539/2012 pronunțată de către T. H. în dosar civil nr._, pe care o schimbă în parte numai în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate pentru lipsa folosului agricol pe care îl stabilește la 16.432 lei pentru perioada 2007 – 2010.
Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 20.09.2013.
Președinte, D. M. | Judecător, C. G. N. | |
Grefier, N. P. |
Redc. CGN/23.09.2013
Tehn. EH/7 ex/16.10.2013
Jud. fond – M. I.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 696/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
