Legea 10/2001. Decizia nr. 720/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 720/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 17-10-2013 în dosarul nr. 720/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 720/2013
Ședința publică de la 17 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. A. M.-vicepreședinte
Judecător A. N.
Judecător C. M. C.
Grefier E. M. H.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamantul C. N. A. împotriva sentinței civile nr. 1644/2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosar civil nr._, având ca obiect Legea 10/2001.
Completul este legal constituit conform art. 99 (3) din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor Judecătorești, fiind întregit cu judecătorul din planificarea de permanență pentru data de 3.10.2013.
La apelul nominal făcut în cauză, la a doua strigare, se prezintă avocat L. I. în reprezentarea recurentului reclamant C. N. A., lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează procedura legal îndeplinită.
Mandatarul recurentului reclamant depune chitanță cheltuieli de judecată și declară că nu are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată că este încheiată faza probatorie, cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Mandatarul recurentului reclamant C. N., avocat I. L., solicită instanței admiterea recursului așa cum a fost formulat, apreciind că s-au dovedit demersurile efectuate în baza Legii 10/2001.
Apreciază că recurentul a dovedit faptul că a fost proprietar asupra imobilelor în litigiu, importante fiind în acest sens și declarațiile martorilor audiați la instanța de fond.
Solicită a se avea în vedere și prevederile art. 22.1 din H.G. privind aprobarea normelor de aplicare a legii 10/2001, precum și faptul că dovada se poate face prin orice înscris doveditor al dreptului de proprietate, respectiv orice înscris translativ al acestuia și orice acte juridice ce atestă calitatea de moștenitor, precum și orice acte sau susțineri care permit încadrarea preluării imobilului ca fiind una abuzivă, sens în care citează din aceste prevederi legale.
Față de faptul că apreciază că s-a făcut dovada că reclamantul a deținut acest imobil în proprietate, solicită instanței admiterea recursului de față.
Instanța, față de lucrările dosarului și cele expuse, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului A. sub dosar nr._ reclamantul C. N. A. a chemat în judecată pârâții M. Finanțelor P., S.C. Agroindustrială P. S.A. prin lichidator C. L., S.C. T&T S.R.L. și G. V. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:
- să se constate că imobilele situate administrativ în localitatea Vingard ., teren și construcții identificate din punct de vedere a datelor de carte funciară în CF 3659, nr. top 63/1/2/2, 72; 71/1 în suprafață de 12,215 mp și CF nr. 3657 a localității Vingard, nr. top 63/1/2/1, 65/1/2, 66/1/2, 67/2, 71/1, 64/1, 64/3, 65/2, 64/2 preluate abuziv în anii 1950 au fost deținute în proprietate de către antecesorii reclamantului numiții C. O. și soția C. V.;
- să se anuleze Decizia nr. 89/25.03.2010 emisă de către pârâtă ca nelegală și netemeinică;
- să se dispună admiterea cererii de retrocedare a imobilelor indicate în petitul 1 al acțiunii către reclamant în calitate de moștenitor al defuncților săi părinți C. O. și C. V., preluate în mod abuziv de către Statul Român în anul 1950 și, pe cale de consecință:
- să se dispună retrocedarea bunurilor imobile confiscate în natură – în măsura în care acest lucru este posibil iar în caz contrar,
- să fie obligată pârâta de ordin 1 la plata valorii actualizate a bunurilor imobile identificate din punct de vedere administrativ în localitatea Vingard ., teren și construcții din punct de vedere a datelor de carte funciară în CF 3659, nr. top 63/1/2/2, 72; 71/1 în suprafață de 12,215 mp și CF nr. 3657 a localității Vingard, nr. top 63/1/2/1, 65/1/2, 66/1/2, 67/2, 71/1, 64/1, 64/3, 65/2, 64/2 preluate abuziv în anii 1950;
S-a apreciat valoarea acestor bunuri ca fiind în cuantum de 600.000 RON.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că este moștenitorul numiților C. O. și C. V., proprietari ai imobilelor menționate în petitul acțiunii, care au fost preluate abuziv de Statul Român în anul 1950 ca urmare a faptului că tatăl său, de profesie notar, a fost declarat chiabur.
Susține reclamantul că urmare a represiunilor regimului comunist, imediat după naționalizare, întreaga familie a fost nevoită să emigreze în S.U.A.
Cu privire la imobilele preluate abuziv susține că acestea au devenit proprietatea și sediul I.A.S. Vingard, sediu mutat ulterior la P. – S..
Cu referire la decizia contestată a arătat că aceasta este nelegală câtă vreme prin actele și declarațiile martorilor depuse la dosar în probațiune a făcut dovada existenței dreptului de proprietate asupra imobilelor și bunurilor în litigiu care s-au aflat în patrimoniul antecesorilor săi care au fost deposedați abuziv de către autoritățile statului de la acea vreme, precum și a calității de moștenitor.
Susține reclamantul că pct. 22.1 din HG 498/2003 prevede că, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțelege orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, orice acte juridice care atestă deținerea proprietății (extras CF, istoric de rol fiscal, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă care atestă direct sau indirect că bunul aparținea respectivei persoane).
Întrucât art. 22 din Legea 10/2001 nu cuprinde prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptățite, rezultă că aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare la care s-a făcut referire mai sus, așa încât dovada cu martori este admisibilă în materia ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv.
Arată de asemenea reclamantul că o parte din imobilele a căror retrocedare o solicită au fost înstrăinate prin act de vânzare – cumpărare pârâților de ordin 2, 3 și 4, motiv pentru care înțelege să solicite contravaloarea actualizată a acestora.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 2, art. 26 al. 3 din Legea 10/2001 modificată și republicată, art. 23 din Normele de aplicare a Legii 10/2001.
Pârâtul de ordin 1 a depus întâmpinare în cauză, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că imobilele revendicate nu se află în patrimoniul statului, ci al unor societăți comerciale.
Sub un alt aspect susține că cererea de față se impune a fi respinsă câtă vreme reclamantul nu poate face dovada dreptului de proprietate al antecesorilor săi asupra imobilelor în litigiu.
Pârâta S.C. A. P. a formulat întâmpinare susținând că retrocedarea în natură a imobilelor solicitate nu este posibilă decât în condițiile în care se va dovedi că există teren neocupat de construcții.
P. sentința civilă nr. 1644/2013 Tribunalul A. a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MFP precum și acțiunea reclamantului ca nefondată, arătând în considerente următoarele:
Excepția invocată de pârât a fost considerată neîntemeiată câtă vreme prin capătul 3 al acțiunii reclamantul a solicitat în subsidiar, obligarea acestuia la plata contravalorii actualizate a bunurilor ce fac obiectul litigiului.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul este fiul defuncților C. V. și C. O., astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la f. 103-104 și 110 din dosar.
P. împuternicirea depusă la fila 66 și autentificată la 29.08.1999 în S.U.A de notar public Sharon Taylor, reclamantul l-a mandatat pe numitul P. G. să efectueze demersurile necesare în vederea retrocedării imobilelor pretins deținute de antecesorii săi, sens în care în anul 2001 acesta a formulat notificarea depusă la fila 61 și soluționată de pârâta de ordin 2 prin decizia atacată. Din cuprinsul acestei decizii s-a reținut că notificarea reclamantului a fost respinsă, întrucât petentul nu a fost în măsură să probeze cu acte calitatea defuncților săi părinți de proprietari asupra imobilelor înscrise în CF 3659 și respectiv 3657 Vingard.
Raportat la susținerile reclamantului, actele depuse la dosar și motivul care a stat la baza respingerii notificării formulate de acesta, instanța a apreciat că dispoziția atacată este temeinică și legală și a fost menținută ca efect al respingerii ca nefondată a prezentei acțiuni.
Astfel, din actele depuse la dosar respectiv extrase CF 3659, 21 și 25 Vingard, s-a reținut că nu rezultă că imobilele în litigiu s-ar fi aflat în patrimoniul antecesorilor reclamantului și nici că aceștia ar fi fost deposedați abuziv de pretinsele imobile care – potrivit susținerilor reclamantului – ar fi constituit proprietatea părinților săi.
Declarațiile martorilor de care se prevalează reclamantul nu pot fi reținute de instanță, acestea neputând fi considerate înscrisuri în sensul art. 23 din Legea 10/2001 (și ale Normelor de aplicare ale acesteia) care să echivaleze cu un titlu de proprietate și care să probeze susținerile din acțiune.
În cauză nu s-a făcut nici dovada preluării abuzive a imobilelor în discuție (astfel cum se invocă în cerere) cu vreun act normativ sau de autoritate așa cum prevăd dispozițiile art. 24 din Legea 10/2001 și care i-ar fi conferit reclamantului dreptul de a beneficia de prezumția instituită de acest text de lege.
Tribunalul a reținut în continuare că nici în etapa administrativă și nici în cea judiciară reclamantul nu a fost în măsură să facă dovada că imobilele menționate în petitul acțiunii ar fi constituit proprietatea defuncților săi părinți, din extrasele CF 21 și 25 Vingard în care se regăsesc nr. topografice menționate de reclamant ca fiind înscrise în CF 3659 și respectiv 3657 Vingard înainte de parcelare nerezultând că proprietarii acestor imobile ar fi fost C. O. și C. V..
Cât privește extrasul CF 42 depus la fila 138 în care sub B 41 și 49 figurează ca proprietar în indiviziune C. O. asupra imobilelor de sub A 20, 21, 25, 28, 29, 32 și 33, la termenul din 18.02.2012 instanța a pus în vedere mandatarului reclamantului să-și precizeze acțiunea cu privire la acest imobil câtă vreme nr. topografice cuprinse în aceste corpuri de avere nu sunt identice cu cele menționate în acțiune.
Pe parcursul derulării procesului, nu doar că acțiunea nu a fost precizată în sensul celor sus expuse, dar inclusiv obiectivele formulate de reclamant pentru întocmirea expertizei solicitate în cauză au vizat imobilele înscrise în cele două cărți funciare menționate în petitul acțiunii, nu și cele cuprinse în extrasul CF la care s-a făcut referire mai sus.
Mai mult decât atât, la termenul din 12.06.2013 instanța a acordat reclamantului un termen în vederea precizării acțiunii, precizare care a fost depusă la instanță cu o zi înainte de termenul de judecată acordat și care nu face trimitere decât tot la imobilele menționate în acțiunea introductivă, motiv pentru care s-a apreciat că aceasta are caracterul unor concluzii scrise și nu a unei precizări astfel cum a fost intitulată.
Principiul disponibilității în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii de chemare în judecată, instanța fiind ținută de limitele investirii sale determinate prin acțiune, deci neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul dedus judecății.
P. urmare, cum în speță reclamantul nu a făcut dovada că imobilele înscrise în CF 3659 Vingard nr. top 63/1/2/2, 72, 71/1 și respectiv 3657 Vingard nr. top 63/1/2/1, 65/1/2, 66/2/1, 67/2, 71/1, 64/1, 64/3, 65/2 și 64/2 au constituit proprietatea antecesorilor săi și nici a preluării abuzive a acestora de către Statul Român, acțiunea reclamantului a fost respinsă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul care a solicitat schimbarea acesteia, admiterea contestației, anularea Deciziei nr. 89/2010 emisă de . și restituirea în natură a imobilelor deținute de antecesorii săi sau obligarea pârâtului Statul Român la plata contravalorii actualizate a bunurilor care nu pot fi restituite în natură.
La termenul de judecată din 3.10.2013 calea de atac declarată de reclamant a fost recalificată ca fiind recurs, față de disp. art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea 202/2010.
În expunerea de motive, recurentul a arătat că instanța de fond nu a respectat prevederile art. 23 din Legea 10/2001, respectiv nu a avut în vedere actele și declarațiile martorilor audiați în cauză, probe care au dovedit atât faptul că bunurile notificate au constituit proprietatea antecesorilor lor, cât și faptul că aceste bunuri au fost preluate abuziv de autoritățile comuniste, în perioada de referință a legii 10/2001.
Recurentul arată că în conformitate cu art. 22.1 din HG 498/2003, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțelege orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, orice acte juridice care atestă deținerea proprietății. P. urmare, textul legii nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, fiind admisibile și alte mijloace de probă. Recurentul arată că sentința a fost pronunțată fără a se ține cont de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 24/1 din Legea 10/2001 prin care s-a stabilit o prezumție relativă a existenței dreptului de proprietate în beneficiul persoanei de la care a fost preluat bunul, revenind persoanelor care contestă existența și întinderea dreptului obligația de a aduce probe contrare.
Recurentul invocă în susținerea dovedirii dreptului de proprietate al antecesorilor săi, declarațiile notariale ale martorilor B. M. Z., Kirr Ș. și G. I. precum și faptul că acest aspect este de notorietate atât pe raza comunei Vingard cât și în împrejurimi, familia sa fiind o familie cu o situație materială foarte bună.
Recursul a fost întemeiat în drept pe art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001 și Normele Metodologice de Aplicare a acestei legi.
Pârâtul intimat Statul Român prin M. Finanțelor P. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
CURTEA, analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate precum și din oficiu, constată următoarele:
Prevederile art. 23 din Legea 10/2001 așa cum sunt explicitate prin Normele Metodologice de Aplicare a acestei legi, sunt fără echivoc în sensul că actele doveditoare ale dreptului de proprietate sunt înscrisuri care să ateste deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică, or așa cum recunoaște însuși reclamantul, acesta nu a depus la dosar acte care să dovedească faptul că imobilele notificate au fost proprietatea antecesorilor săi.
Declarațiile martorilor nu sunt suficiente, întrucât aceste declarații nu pot fi încadrate în noțiunea de „acte sau înscrisuri”, la care se referă disp. art. 23 din legea 10/2001, ci eventual declarațiile martorilor ar putea fi completate cu alte probe, respectiv cu înscrisuri care să ateste existența dreptului de proprietate în patrimoniul antecesorilor reclamantului.
Or, în speță există înscrisuri, la dosar fiind depuse copii xerox după actele care au stat la baza întabulării în CF 3657 și 3659 Vingard, în favoarea pârâtelor . și ., actele fiind depuse de Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară A., la solicitarea instanței de fond (fila 162 și următoarele). Din aceste înscrisuri, cărți funciare in extenso traduse în limba română, nu rezultă că imobilele respective au fost vreodată proprietatea antecesorilor reclamantului și nici că au fost preluate abuziv în perioada de referință a Legii 10/2001 și trecute în proprietatea Statului Român, astfel că declarațiile celor doi martori pe care se bazează reclamantul nu se coroborează cu înscrisurile care fac dovada evoluției proprietății imobiliare în litigiu (a se vedea cartea funciară in extenso tradusă din limba maghiară, de la fila 353 și următoarele).
În speță a fost efectuat și un raport de expertiză topografică de către expertul R. R., care a identificat imobilele revendicate de reclamant și aflate în prezent în proprietatea pârâtelor . . (fila 223), însă referitor la istoricul de carte funciară, a arătat că fostul proprietar al imobilelor înscrise în CF 21 și 25 Vingard este Biserica Reformată Vingard, întabulată în anul 1914 și respectiv Colegiul Reformat Bethlen Aiud, întabulat în 1939 (f. 273-274).
În același timp, disp. art. 24 din aceeași lege permite ca existența și întinderea dreptului de proprietate să fie cea care este recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Aceasta presupune însă ca persoana interesată să facă dovada preluării abuzive a imobilelor notificate, iar preluarea să fi fost făcută în perioada de referință a Legii 10/2001, or în speță reclamantul nu a făcut dovada că imobilele notificate înscrise în CF 3659 și CF 3657 Vingard au fost preluate abuziv de autoritățile comuniste.
Având în vedere probele administrate în fața instanței de fond, se constată că Tribunalul A. în mod corect a concluzionat că nici în etapa administrativă și nici în etapa judiciară reclamantul nu a fost în măsură să dovedească faptul că imobilele menționate în petitul acțiunii sale ( CF 3659 și CF 3657 Vingard) au constituit proprietatea părinților săi C. O. și C. V. și nici că aceste imobile au fost preluate abuziv de autoritățile comuniste în perioada de referință a Legii 10/2001, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Având în vedere lipsa acestor probe esențiale, instanța a constatat caracterul legal al Deciziei 89/25.03.2010 prin care pârâta . a soluționat notificarea formulată de reclamantul C. A. N. prin mandatar P. G. și avocat H. G., în sensul respingerii acesteia pentru lipsa dovezii existenței dreptului de proprietate asupra imobilelor notificate.
Față de cele de mai sus, în speță nu s-a impus efectuarea de probe suplimentare cu privire la situația juridică a celor două pârâte societăți comerciale chemate în judecată, respectiv . și ., în funcție de distincțiile pe care art. 21 și 29 din Legea 10/2001 le face, respectiv sunt societăți comerciale private sau privatizate, sau dacă la data intrării în vigoare a legii statul a fost asociat sau acționar, minoritar sau majoritar, ori cine a efectuat privatizarea. Cererea de restituire în natură a imobilelor aflate în patrimoniul societăților comerciale pârâte presupunea efectuarea de probe și sub acest aspect, însă lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra acestor imobile a făcut inutilă administrarea altor probe.
În ceea ce privește petitul 4 al acțiunii, respectiv obligarea Statului Român prin M. Finanțelor P. la plata contravalorii bunurilor care nu pot fi restituite în natură, este de precizat că nicio dispoziție a Legii 10/2001 nu obligă Statul Român să plătească contravaloarea imobilelor care nu pot fi restituite în natură, ci este reglementată restituirea prin măsuri reparatorii prin echivalent.
Această măsură constă în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de entitatea investită cu soluționarea notificării sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, respectiv Titlul VII al Legii 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției.
Măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri în condițiile legii speciale se propun de entitatea investită cu soluționarea notificării, care este fie unitatea deținătoare, fie instituția publică care efectuează sau a efectuat privatizarea (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), această propunere adresându-se Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a fost creată prin Titlul VII al Legii 247/2005.
P. urmare, în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001 Statul Român prin M. Finanțelor P. nu are
(continuare decizia civilă nr. 720/17.10.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar civil nr._ )
calitate procesuală pasivă pentru că nu este titular de drepturi și obligații, raportul juridic prevăzut în textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită care a transmis notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.
Aceste aspecte sunt statuate cu putere de lege prin Decizia 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, publicată în MO 120/17.02.2012. Conform art. 330/7 alin. 4 cod pr. civilă, această decizie este obligatorie și aplicarea ei se impune, cu atât mai mult cu cât publicarea ei în Monitorul Oficial al României a avut loc la o dată anterioară pronunțării hotărârii de către instanța de fond (iunie 2013). Astfel că respingerea acțiunii reclamantului față de Statul Român se impunea și pentru acest motiv, numai că hotărârea nu poate fi modificată sub acest aspect, având în vedere că în speță doar reclamantul a fost cel care a declarat cale de atac împotriva acesteia.
Față de cele arătate mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304/1 cod pr. civilă, Curtea va respinge recursul declarat de reclamantul C. N. împotriva sentinței civile 1644/2013 pronunțată de Tribunalul A. – Secția I civilă, hotărârea atacată fiind legală și temeinică, în limita criticilor formulate.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul C. N. împotriva sentinței civile 1644/2013 pronunțată de Tribunalul A. – Secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17 octombrie 2013.
Președinte, M. A. M.(CO) semn. cf. art. 261(2) C. Președinte - A. P. | Judecător, A. N. | Judecător, C. M. C. |
Grefier, E. M. H. |
Redc./tehnoredc. CMC
2 ex/03.12.2013
Jud. fond: L. V.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 718/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA | Acţiune în constatare. Decizia nr. 722/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
