Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2128/2013. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2128/2013 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 04-12-2013 în dosarul nr. 6536/62/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
de conflicte de muncă și asigurări sociale
Decizia nr. 2128/R Dosar nr._
Ședința publică din 4 decembrie 2013
Completul constituit din:
Președinte - L. F. - judecător
- C. B. - judecător
- G. C. - judecător
- L. G. - grefier
Cu participarea procurorului A. C., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B.
Pentru astăzi a fost amânată pronunțarea asupra recursului declarat de creditoarea DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B. împotriva sentinței civile nr. 144/S din data de 7 octombrie 2013, pronunțate de Tribunalul B. – Secția a I - a Civilă în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, s-a constatat lipsa părților.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 27 noiembrie 2013, conform celor consemnate în încheierea din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța, în temeiul prevederilor art. 260 alin.1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 4 decembrie 2013.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr. 144/S/7.10.2013 Tribunalul B. a admis excepția lipsei de interes a cererii având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării suferite de autorul reclamantului, și în consecință a respins ca lipsit de interes acest capăt de cerere.
A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul D. L. domiciliat în B., ., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul ales pentru îndeplinirea actelor de procedură în B., .. 7, la D.G.F.P. B., și în consecință:
A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 263.334 lei reprezentând despăgubiri.
A respins ca neîntemeiate restul pretențiilor.
La pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul este fiul lui D. G. și Octaviana, tatăl său fiind fiul lui D. P., potrivit actelor de stare civilă depuse la filele 6-8 și 27 din dosar.
Prin sentința penală nr. 518/22.10.1959 a Tribunalului Popular Berești, Regiunea G. (filele 3-5 din dosar), D. P. a fost condamnat la pedeapsa de un an închisoare corecțională, pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 268 ind. 7 alin. 2 Cod penal, fiind obligat inculpatul să plătească părții civile Sfatul Popular al Raionului Berești suma de 17.224 lei despăgubiri civile.
Prin aceeași sentință s-a dispus și confiscarea morii proprietatea inculpatului din satul F., ., Regiunea G..
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Raportat la acest text de lege, rezultă că se pot acorda daune materiale numai în considerarea prejudiciilor create prin confiscarea bunurilor, prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, iar nu și daune pentru alte categorii de prejudicii, respectiv cele create prin obligarea persoanelor condamnate la plata unor sume de bani cu titlul de despăgubiri civile.
Prin decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
În raport cu cele ce preced, instanța reține că pot fi acordate despăgubiri, în temeiul acestui act normativ, numai pentru bunuri imobile, întrucât numai acestea fac obiectul legilor de reparație la care art. 5 alin. 1 lit. b face trimitere.
În consecință, instanța reține că este lipsit de suport legal capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de_ lei, actualizată, aceasta neîncadrându-se în prevederile legale care reglementează obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciile de ordin material suferite prin condamnare.
În ceea ce privește întinderea despăgubirilor pentru imobilele indicate în acțiune, instanța constată că, așa cum s-a reținut mai sus, prin hotărârea de condamnare s-a dispus confiscarea exclusiv în ceea ce privește imobilul cu destinația de moară, alte bunuri nefiind menționate în sentință (teren, anexe gospodărești, casă de locuit).
De asemenea, faptul că aceste bunuri ar fi fost confiscate în mod abuziv, odată cu moara, nu rezultă din nici o altă probă a dosarului, nefiind depus nici un proces-verbal întocmit cu ocazia preluării sau vreun act din care să rezulte cele susținute.
Astfel fiind, instanța a obligat pârâtul numai la plata contravalorii imobilului moară, iar nu și a celorlalte bunuri indicate de reclamant (imobile prin natura lor sau prin destinație), cu privire la care se susține că ar fi fost confiscate, reținând că, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, contravaloarea acestui imobil este de 263.334 lei, urmând a respinge restul pretențiilor ca neîntemeiate.
În fine, instanța a înlăturat apărările pârâtului, având în vedere că atât Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, cât și Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost pronunțate cu referire la prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din legea nr. 221/2009, care reglementează acordarea daunelor morale, pe când în speță s-au solicitat exclusiv daune materiale.
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.R.G.F.P. B., criticând-o pentru următoarele motive:
Instanța de fond a reținut în cauză doar aspecte de ordin general, raportate la temeiul de drept aplicabil cauzei și la probele administrate, fără să dezvolte un raționament propriu cu privire la temeinicia obiectului cauzei. Acordarea despăgubirilor s-a realizat cu ușurință, întrucât din cuprinsul hotărârii pronunțate nu reiese o analiză temeinică a probelor administrate, a susținerilor reclamantului și a temeiului de drept aplicabil.
Nu s-a făcut dovada de către reclamant a demersurilor efectuate pe baza legilor speciale de reparație în vederea restituirii în natură sau prin echivalent a bunului imobil - moară, la care se face referire în acțiunea introductivă și față de care a fost admisă acțiunea.
Pârâtului nu i-au fost comunicate înscrisuri doveditoare în acest sens iar în lipsa oricăror mențiuni din partea instanței de judecată, apreciază că hotărârea este nemotivată din acest punct de vedere.
În acest sens s-a pronunțat și I.C.C.J. prin Decizia nr. 219/23.03.2012 care a stabilit cu titlu obligatoriu faptul că pe baza Legii nr. 221/2009 se pot acorda despăgubiri pentru imobilele confiscate, atât timp cât acestea nu au fost obținute în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005. Reclamantul nu a făcut dovada faptului că pe baza Legii nr.10/2001 și a Legii nr. 247/2005 nu i s-au acordat despăgubiri, pentru care se justifică aplicarea prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 de către instanța de fond.
Se mai susține că instanța de fond nu a manifestat rol activ în clarificarea tuturor chestiunilor de fapt care au privit bunul. Faptul că la un moment dat autorul reclamantului l-a avut în proprietate nu înseamnă neapărat că a fost confiscat de statul comunist.
Recurentul nu își însușește valoarea stabilită de expert prin comisie rogatorie, valoarea stabilită fiind exagerată și imorală. Instanța a preluat suma stabilită de expert fără nicio cercetare a modului de efectuare a lucrării.
În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor.
Recurentul consideră că în cauză s-a produs o eroare, autorul reclamantului nu a fost supus unor măsuri administrative cu caracter politic, astfel cum a reținut instanța de fond, pe cale de consecință, confiscarea dispusă nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.
În consecință, se solicită modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii.
Intimatul pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând sentința atacată în limitele motivelor de recurs, în raport de probele administrate și de dispozițiile legale în materie, Curtea reține următoarele:
Critica referitoare la nemotivarea hotărârii este total injustă. Instanța a făcut o amplă prezentare a stării de fapt, bazată pe probele administrate, la care a făcut referire, precum și a dispozițiilor legale aplicabile faptelor.
Decizia nr. 2192/23.03.2012 a I.C.C.J. este, de asemenea, interpretată în mod greșit de recurent. Reclamantul nu era obligat să facă dovada efectuării demersurilor în baza legilor speciale de reparație (Legea nr.10/2001 și Legea nr. 247/2005) în vederea restituirii în natură sau prin echivalent a bunului imobil ce face obiectul prezentului proces. Despăgubirile pentru bunurile imobile confiscate acordate în baza L. 221/2009 se cuvin în toate cazurile în care despăgubirile pentru aceleași bunuri nu au fost obținute în condițiile altei legi de reparație. Cu privire la dovada că nu a primit despăgubiri pentru același imobil în baza altor legi, reclamantul nu putea fi obligat să facă dovada unui fapt negativ, revenindu-i pârâtului sarcina de a face dovada că reclamantul a fost despăgubit în natură sau prin echivalent în baza altor legi speciale.
Criticele referitoare la interpretarea probelor sunt, de asemenea, nefondate. Susținerea recurentei că nu rezultă în mod precis că moara proprietatea tatălui reclamantului a fost confiscată de statul comunist este contrazisă chiar de sentința depusă la dosar, în al cărui dispozitiv se menționează clar: „Dispune confiscarea morii proprietatea inculpatului”.
Stabilirea valorii imobilului s-a făcut printr-o probă științifică, expertiza tehnică judiciară. Recurentul nu numai că nu a formulat obiecțiuni la această expertiză dar nici în recurs nu arată în mod concret în ce constă greșeala expertului, rezumându-se a constata că suma stabilită este considerabilă.
Nici invocarea practicii C.E.D.O. în conformitate cu care statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea condițiilor de acordare a despăgubirilor nu este de natură a conduce la modificarea soluției primei instanțe. Legea nr. 221/2009 reprezintă tocmai voința Statului R. de a despăgubi persoanele care au fost deposedate de bunurile lor, ca urmare a condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, se va respinge recursul și se va menține hotărârea atacată, ca fiind temeinică și legală.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE :
Respinge recursul declarat de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B., împotriva sentinței civile nr. 144/S/2013 a Tribunalului B. - Secția I-a Civilă, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 4.12.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
L. F. C. B. G. C.
Grefier,
L. G.
Red. G.C../05.12.2013
Dact. L.G/.12.12.2013/2 ex.
Judecător fond: C. F.
| ← Cereri. Decizia nr. 12/2013. Curtea de Apel BRAŞOV | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2033/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
