Acţiune în constatare. Decizia nr. 852/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 852/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-04-2013 în dosarul nr. 2459/2/2002
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
(număr vechi 643/2002)
DECIZIA CIVILĂ NR. 852R
Ședința publică de la data de 19.04.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - Z. D.
JUDECĂTOR - C. M. STELUȚA
JUDECĂTOR - I. L.- M.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul – reclamant H. L., împotriva deciziei civile nr. 3235/14.11.2001, pronunțată de Trivunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr. 5542/2001, în contradictoriu cu intimații – pârâți B. V. și M. București prin Primarul General, cauza având ca obiect „ acțiune în constatare și nulitate absolută contract”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că, la data de 17.04.2013, la registratura secției s-a înregistrat adresa Primăriei Municipiului București nr. 6381/A.D/16.04.2013 CRM_.
S-a mai învederat că la data de 18.04.2013, s-a înregistrat cererea formulată de recurentul – reclamant H. L. prin care solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca rămasă fără obiect, astfel cum rezultă din hotărârile legalizate anexate la cerere.
Totodată, s-a învederat că, în timpul ședinței de judecată, înainte de strigarea dosarului, serviciul registratură al acestei instanțe a depus la dosar adresa nr. 6381/A.D./16.04.2013 a Primăriei Municipiului București.
Curtea având în vedere că nu se poate aprecia lipsa nejustificată a părților, ]n raport de cererea formulată de către recurent, va rămâne în pronunțare:
CURTEA
P. cererea formulată și înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 19.01.2001, sub nr.891/2001, reclamantul H. L. i-a chemat în judecată pe pârâții M. București, B. V., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate lipsa titlului valabil al statului(ca autor al pârâtului), asupra garsonierei situate în Calea Plevnei nr.1, ., sector 5,și,pe cale de consecință,nulitatea absolută a contractului nr._/6.03.1997 prin care acest imobil a fost înstrăinat pârâtului B. V., fiind încheiat cu frauda la lege.
De asemenea, solicită obligarea pârâtului B. V. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul mai sus menționat.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că a dobândit proprietatea garsonierei nr.2 situată la etaj 1, București, C..Plevnei nr.1, sector 5, în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr._/31.10.1973, și transcris sub nr.3714/31.10.1973.
A fost nevoit să plece temporar din țară în scop profesional, ulterior stabilindu-se în străinătate, păstrându-și cetățenia română. În acest timp, imobilul amintit mai sus a fost preluat în mod ilegal și abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974 și a Decretului nr.2470/20.12.1984. Această decizie este lovită de nulitate absolută, fiind pronunțată în baza unui act normativ ilegal, în contradicție cu dispozițiile constituționale. Reclamantul mai arată că aplicarea respectivului act normativ s-a făcut în mod greșit în cazul său, el nepărăsind țara în mod fraudulos. Naționalizarea reprezintă o măsură neconstituțională în raport de regimul juridic actual.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.1,5 din Legea nr._, 480 Cod civil, art.41 și 135 din Constituția României, dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 anexa la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 09.02.2001, prin serviciul Registratură, pârâtul B. V. a formulat o întâmpinare, prin care a arătat că a cumpărat imobilul în litigiu, în baza Legii nr.112/1995, plătind prețul acesteia integral și transcriind contractul de Registru de Transcripțiuni. Pârâtul mai arată că, potrivit noii legii referitoare la imobilele preluate de stat, el este considerat cumpărător de bună credință, urmând ca reclamantul să obțină despăgubiri pentru imobilul preluat de stat.
În dovedirea cererii și în apărare, instanța a încuviințat reclamantului probele cu acte și interogatoriile părților, iar pârâtului M. București proba cu acte.
Pârâtul B. V. nu a solicitat probe în apărare.
S-au depus la dosar, în copie, următoarele acte: contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/31.10.1973, Dec.2470/31.10.1983, relațiile privind situația juridică a imobilului, contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/1997, alte acte.
În ședința publică din 25.04.2001, s-a depus la dosar răspunsul pârâtului M. București la interogatoriul propus de reclamant, iar la data de 29.05.2001, s-a luat interogatoriul pârâtului B. V. la domiciliul acestuia, răspunsurile sale fiind consemnate și atașate la dosar.
P. sentința civilă nr.4816/13.06.2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București s-a respins cererea de chemare în judecată în privința tuturor capetelor de cerere formulată de reclamantul H. L., împotriva pârâților M. București prin Primarul General și B. V. ca neîntemeiată; a obligat pe reclamant să plătească pârâtului B. V. suma de 3.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Din ansamblul probelor administrate în cauză, instanța a reținut că, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/31.10.1973 reclamantul a cumpărat apartamentul nr.2, situat în București, ., et.1, . (la acea dată) compus din vestiar, 2 camere, baie, balcon, cameră de serviciu subsol precum și cota parte indiviză a terenului de 9% și din părțile comune ale construcției.
Întrucât reclamantul a plecat din țară în mod legal, dar la expirarea vizei sale de ședere, 27 iunie 1982, s-a constatat că acesta nu s-a mai înapoiat în țară, a fost emisă Dec.nr.2470/20.12.1983, a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București prin care, în baza D.224/1973, imobilul mai sus descris a fost preluată în proprietatea statului, fără plată.
La data de 6.03.1997, apartamentul ce a fost preluat în proprietatea statului, a fost înstrăinat celui care l-a ocupat în calitate de chiriaș, pârâtul B. V., vânzarea- cumpărarea realizându-se în condițiile Legii nr.112/1995.
În susținerea cererii sale, reclamantul a arătat că preluarea imobilului care i-a aparținut, în proprietatea statului s-a realizat fără a existat un titlu legal în acest sens, preluarea realizându-se în temeiul Decretului nr.223/1974, care contravenea dispozițiilor constituționale de la acea dată, invocându-se art.17 și 36 din Constituție din 1965.
Cu privire la acest aspect, instanța a reținut că, prin dispozițiile art.36 din Constituție din 1965, se arată că dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege, dar acest lucru nu poate să însemne că o astfel de ocrotire are un caracter absolut,ci că aceasta se asigura în limitele și în condițiile legii.
Astfel, prin Decretul nr.223/1974, al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, se arătau condițiile și situațiile în care persoanele fizice, cetățeni români puteau pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor lor imobile, terenuri și construcții, dispozițiile Decretului impunând condiția existenței domiciliului în țară, pentru a putea deține în proprietate asemenea bunuri.
Afirmația potrivit căreia dispozițiile acestui decret contraveneau art.481 Cod civil, nu sunt tocmai exacte, întrucât normele juridice cuprinse în cele 2 acte normative aveau aceeași forță juridică, Consiliul de Stat, emitent al Decretului nr.223/1974, având potrivit art.64 din Constituția din 1965, atribuții de adoptare a normelor cu putere de lege.
De altfel, instanța a apreciat că nici nu s-ar putea pune în discuție problema constituționalității dispozițiilor acestui decret în raport cu Constituția din 1965, atâta timp cât la nivelul legislației existente la acea dată, nu era recunoscută și consacrată prin vreo normă legală instituția controlului de constituționalitate. Această instituție a fost consacrată abia prin Constituția din anul 1991 și ea are scopul de a asigura constituționalitatea legilor și a celorlalte dispoziții de forță juridică egală cu legea, în raport de prevederile sale și supune controlului de constituționalitate niște dispoziții legale edictate sub imperiul altei Constituții care nu recunoaște această instituție, însemna a aplica retroactiv Constituția din 1991 unor situații juridice născute sub puterea Constituției de la acea dată.
Pe de altă parte, România aderase la Pactul Internațional privind drepturile civile și politice ale omului prin D.212/1974, deci anterior adoptării D.223/1974; însă, în lipsa unei dispoziții legale similare celei înscrise în prezent în art.20 din Constituția României – care să arate că, în caz de neconcordanță între legile interne și cel internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului au previdență dispozițiile din legislația internațională, nu se poate susține ca disp. D.223/1974 contraveneau Pactului Internațional amintit, ci, cel mult, ca a adus anumite restrângeri drepturilor recunoscute prin acesta, având rolul unei abrogări implicite a D.212/1974.
Pentru aceste considerente, instanța a apreciat că susținerea reclamantului în sensul că titlul statului, asupra imobilului în cauză nu este valabil, este neîntemeiată.
În ceea ce privește nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat între cei doi pârâți cu privire la imobilul în litigiu, instanța a reținut că reclamantul a invocat frauda la lege ca și motiv de nulitate, fără a arăta însă în ce constă aceasta și în eventualitatea în care s-ar fi demonstrat valabilitatea titlului statului asupra imobilului în cauză, operațiunea de vânzare cumpărare a acestuia nu ar fi fost lovită de nulitate, căci legea nu sancționează în acest fel cumpărarea unui bun de la un neproprietar. Această sancțiune intervine doar atunci când se demonstrează că vânzarea cumpărarea lucrului altuia s-a făcut în cunoștință de cauza de către părțile contractante sau că s-a făcut de către vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea cumpărătorului.
D. în acest din urmă caz se poate vorbi despre o nulitate absolută pentru frauda la lege, („frauda corupe totul”), însă reclamantul nu a demonstrat prin nici una din probele administrate în cauză că ne-am afla într-un astfel de caz, după cum nu a demonstrat nici reaua credință a părților la încheierea contractului de vânzare cumpărare, a cărui nulitate absolută a invocat-o, care să fi constat în aceea că ele cunoșteau ca bunul vândut aparține altuia.
Pentru aceste considerente, instanța a apreciat că, și cel de al doilea capăt al cererii reclamantului, privitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare_/6.03.1997 încheiat între stat – prin reprezentantul sau Primăria Municipiului București și pârâtul Bohocescu V., este neîntemeiat.
Față de cele reținute mai sus, instanța va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului B. V. să îi lase reclamantului proprietatea și folosința apartamentului în litigiu.
În baza art.274 Cod procedură civilă, instanța îl va obliga pe reclamant să plătească pârâtului B. V. suma de 3.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât reclamantul este partea căzută în pretenții.
P. decizia civilă nr.3235/14.11.2001 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul H. L. împotriva sentinței civile nr.4816/13.06.2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în contradictoriu cu intimații pârâți M. București prin Primarul General și B. V.; a obligat apelantul la 4.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul B. V..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
P. acțiune formulată reclamantul a solicitat să se constate lipsa titlului valabil al statului asupra garsonierei situate în București, Calea Plevnei nr.1, . baza Decretului nr.223/1974, precum și nulitatea absolută pentru fraudă la lege a contractului de vânzare cumpărare nr._/6.03.1997 încheiat între stat și pârâtul B. V. având ca obiect garsoniera mai sus menționată cu obligarea acestuia din urmă de a-i lăsa garsoniera în deplină proprietate și liniștită posesie.
Din examinarea actelor aflate la dosar urmează a constata că în mod corect instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost dobândit în proprietate în 1973 de către reclamant, însă ulterior datorită refuzului acestuia de a se înapoia în țară la expirarea vizei ce-i fusese acordată imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974 conform deciziei nr.2470/20.12.1983.
P. contractul de vânzare cumpărare încheiat la 6.03.1997, garsoniera ce a fost vândută în baza Legii nr.112/1995 chiriașului ce o ocupa B. V..
Susținerea reclamantului privind lipsa titlului valabil al statului asupra imobilului ce-i aparținea nu a fost primită de către instanță, atâta timp cât trecerea în proprietatea statului s-a făcut în temeiul unui act normativ valabil la acea dată, chiar dacă ulterior acesta a fost abrogat prin Decret lege nr.9/31.12.1989, decretul de abrogare neavând caracter retroactiv.
În mod corect, a reținut instanța că în cauză nu poate fi apreciată neconstituționalitatea Decretului nr.223/1974 decât în raport cu constituția în vigoare la data aplicării lui și în raport de o altă constituție în raport de care constituționalitatea unei legi se poate aprecia numai pentru cele elaborate după apariția ei.
Ca urmare critica adusă sentinței sub acest aspect apare ca nefondată cum de altfel este nefondată și cea privind respingerea de către instanță a cererii privind constatarea nulității absolute pentru fraudă la lege a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 cu pârâtul B. Victorm, frauda la lege nefiind dovedită în nici un mod.
Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că sentința pronunțată în cauză este legală și temeinică motiv pentru care conform art.296 Cod procedură civilă apelul declarat împotriva acesteia va fi respins ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr.3235/14.11.2001 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă a declarat recurs reclamantul H. L. .
În motivarea recursului reclamantul critică decizia pentru următoarele motive:
Instanța de apel în mod cu totul greșit a reținut ,în considerentele deciziei, că susținerea reclamantului privind lipsa titlului valabil al statului asupra imobilului ce îi aparținea nu poate fi primită de către instanță, atâta timp cât trecerea în proprietatea s-a făcut în temeiul unui act normativ valabil la acea dată, chiar dacă ulterior abrogat prin Decretul-lege nr.9/31.12.1989,decretul de abrogare neavând caracter retroactiv, întrucât subsemnatul nici nu a invocat un astfel de text de astfel că această argumentare este nelegală, neluând în considerare argumentele și textele de lege invocate în motivele de apel.
Instanța de apel nu s-a pronunțat unor texte de lege invocate, cum de altfel nu s-a pronunțat nici asupra art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România este parte semnatară și nici asupra Pactului Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat de R.S.R. prin Decretul nr. 212/1974. P. urmare, și din acest punct de vedere hotărârea atacată este casabilă.
Se învederează că, din probatoriul administrat la instanța de fond rezultă fără dubiu că recurentul a plecat în mod legal din țară, a păstrat și este în continuare cetățean al Republicii România.
Mai mult, Decizia nr.2470/20.12.1984, emisă de Consiliul Popular al Municipiului București, prin care imobilul a fost trecut în proprietatea statului este ilegală și abuzivă și nu i-a fost comunicată niciodată (nici măcar formal) pentru a fi în măsură să o conteste.
Decizia menționată mai sus și emisă în baza Decretului 223/1974 reprezintă un act ilegal și care pentru stat nu poate fi un titlu valabil, întrucât contravenea chiar dispozițiilor constituționale în vigoare la acea vreme.
În acest sens a depus și practică judiciară care a fost ignorată atât de instanța de fond, cât și de cea de apel în mod inexplicabil.
Din cele expuse mai sus susține că statul român este cel care i-a uzurpat de proprietate asupra imobilului revendicat, neavând un titlu valabil asupra acestuia ( statul fiind un simplu detentor precar).
D. fiind că Primăria Municipiului București cunoștea situația juridică a imobilului, respectiv că nu are un titlu valabil asupra acestuia, rezultă că intimații-pârâți cu rea credință și de conveniență au stabilit să vândă, respectiv să cumpere un imobil ce aparținea de drept unei alte persoane ( subsemnatul ), contractul nr. 41.990/6.03.1997 fiind cu fraudă la lege.
Toate argumentele menționate converg spre o singură concluzie și anume că contractul nr. 41.990/6.03.1997 s-a încheiat de către vânzător în frauda adevăratului proprietar, cu complicitatea cumpărătorului, care a cumpărat pe riscul său, știind că acest imobil aparținea de drept altuia.
Sancțiunea pentru convenția frauduloasă a părților este nulitatea absolută.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.229, 301, 304 pct.7, 8,9,10 Cod procedură civilă.
În dovedirea susținerilor, nu s-a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.
P. încheierea de ședință din data de 20 martie 2002, la solicitarea recurentului a fost suspendată judecarea recursului, în conformitate cu art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoarea în martie 2002.
Măsura suspendării a fost verificată la data de 11.06.2010, când, prin încheierea de ședință din acea dată s-a dispus menținerea măsurii suspendării dispuse prin încheierea de ședință din data de 20 martie 2002, în conformitate cu dispozițiile art.47 din Legea nr.10/2001.
Dosarul a fost repus pe rol, cu termen acordat în acest sens la data de 19.04.2013.
Recurentul H. L. a depus la data de 18.04.2013 o cerere prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca rămasă fără obiect, având în vedere hotărârile judecătorești legalizate depuse, prin care a obținut, în mod definit și irevocabil retrocedarea imobilului, care forma și obiectul prezentei cauze.
Analizând recursul declarat de către recurentul H. L., ținând cont și de hotărârile depuse la dosar, respectiv sentința civilă nr.8309/2007, pronunțată în dosarul nr._ de către Judecătoria Sectorului 5 București, decizia civilă nr.820/2008 pronunțată de către Tribunalul București și decizia civilă nr.307/2009 pronunțată de către Curtea de Apel București, Curtea constată recurentul a obținut valorificarea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, prin declanșarea unui alt litigiu, motiv pentru care acțiunea promovată, pentru valorificarea dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil, ca și calea de atac exercitate au rămas fără obiect, pentru următoarele considerente:
P. acțiunea dedusă judecății, recurentul H. L. a solicitat să se constate lipsa titlului valabil al statului(ca autor al pârâtului), asupra garsonierei situate în Calea Plevnei nr.1, ., sector 5,și,pe cale de consecință,nulitatea absolută a contractului nr._/6.03.1997 prin care acest imobil a fost înstrăinat pârâtului B. V., fiind încheiat cu frauda la lege.
P. sentința civilă nr.8309/2007, pronunțată în dosarul nr._ de către Judecătoria Sectorului 5 București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.307/2009 pronunțată de către Curtea de Apel București, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de către H. L. împotriva intimatului-pârât B. V. și a fost obligat intimatul să lase în deplină proprietate și liniștită posesie garsoniera situată în Calea Plevnei nr.1, ., sector 5.
Curtea învederează că dreptul de proprietate asupra imobilului ., situat în Calea Plevnei nr.1, București, Sector 5 a reintrat în patrimoniul lui H. L., astfel încât prezenta acțiune, care avea ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil, a rămas fără obiect.
Pe cale de consecință, în calea de atac exercitată, instanța de recurs va înlocui considerentele instanței de apel și ale primei instanțe cu considerentele proprii referitoare la rămânerea fără obiect a acțiunii, care formează obiectul prezentului ligiu, păstrând soluția de respingere a acțiunii.
Curtea învederează că păstrarea soluției de respingere se impune, având în vedere că, în patrimoniul lui H. L. a reintrat dreptul de proprietate asupra imobilului ., situat în Calea Plevnei nr.1, București, Sector 5, însă această soluție este determinată numai de împrejurarea că acțiunea a rămas fără obiect.
Având în vedere considerentele expuse, în conformitate cu art.312 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul – reclamant H. L., împotriva deciziei civile nr. 3235/14.11.2001, pronunțată de Trivunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr. 5542/2001, în contradictoriu cu intimații – pârâți B. V. și M. București prin Primarul General.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul – reclamant H. L., împotriva deciziei civile nr. 3235/14.11.2001, pronunțată de Trivunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr. 5542/2001, în contradictoriu cu intimații – pârâți B. V. și M. București prin Primarul General.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 19.04.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
Z. D. C. M. Steluța I. L. -M.
Grefier,
D. L.
RED.DZ
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
8.05.2013
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1800/2013. Curtea de Apel... | Modificare act constitutiv persoană juridică. Decizia nr.... → |
|---|
