Pretenţii. Decizia nr. 1051/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1051/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-06-2013 în dosarul nr. 75091/3/2011
Dosar nr._
(539/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1051
Ședința publică de la 10.06.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. M. T.
JUDECĂTOR - M. V.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Ministerul Public, P. de pe lângă Curtea de Apel a fost reprezentat de procuror - E. I..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții-reclamanți N. M., T. S., T. G., R. N., L. D. T., N. M., P. M. C., R. E., împotriva sentinței civile nr. 2322/14.12.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – pretenții în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic, A. C., pentru intimatul-pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației de la dosar, lipsesc recurenții-reclamanți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul declară că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Consilierul juridic al intimatului-pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat.
Cu privire la solicitarea recurenților-reclamanți de acordarea de daune morale, solicită a se avea în vedere decizia 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin care a fost declarat neconstituțional prev. art. 5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, astfel încât nu se mai pot acorda despăgubiri pentru daune morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.
În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, consideră corectă soluția pronunțată de instanța de fond, având în vedere că termenul de 3 ani a început să curgă de la căderea regimului comunist, respectiv, decembrie 1989, iar acțiunea a fost promovată în anul 2011, astfel că termenul a fost cu mult depășit.
Reprezentantul Ministerului Public, solicită de asemenea respingerea recursului ca nefondat.
Consideră că în mod corect instanța de fond a reținut că nu mai pot fi
acordate despăgubiri pentru daune morale, având în vedere deciziile pronunțate de Curtea Constituțională, precum și decizia XII/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, consideră că în mod corect a fost admisă această excepție.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, deliberând reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2322 din 14 decembrie 2012 Tribunalul București – Secția a V a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins capătul de cerere având ca obiect daune morale întemeiat pe dispozițiile art. 998 – 999 Cod civil, ca prescris; a respins acțiunea formulată de reclamanții N. M., T. S., T. G., R. N., L. D. T., N. M., P. M. C. R. E. în contradictoriu cu pârâtul S. R. Prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată la data de 02 decembrie 2011, pe rolul Tribunalului București – Secția a V a Civilă sub nr._, reclamanții N. M., T. S., T. G., R. N., L. D. T., N. M., P. M. C. R. E. au chemat în judecată pe pârâtul S. R. Prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligat pârâtul la repararea prejudiciului moral suferit abuziv, prin acordarea unei despăgubiri bănești în cuantum de 980.000 euro, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin sentința penala nr. 553 din 13 octombrie 1949, bunicul lor, S. N. a fost condamnat la zece ani muncă silnică, iar ulterior executării pedepsei a făcut obiectul ordinului nr._ din 05 iunie 1959 privind fixarea locului de muncă obligatoriu.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar, înscrisuri.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
La termenul de judecată din data de 21 septembrie 2012, reclamanții și-au completat temeiul de drept cu dispozițiile art. 998 – 999 Cod civil.
Analizând actele și lucrările dosarului, văzând și dispozițiile art. 137 alin. 2 Cod de procedură civilă, tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 553 din 13 octombrie 1949 pronunțată de Tribunalul M. Constanta, numitul S. N. a fost condamnat la executarea a zece ani muncă silnică. După punerea sa în libertate, în baza Ordinului nr._ din 05 iunie 1959 a făcut obiectul unei măsuri de fixare de loc de muncă. Reclamanții, conform actelor de stare civilă atașate la dosarul cauzei, fac dovada relației de rudenie și implicit, a calității procesual active.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 62/2010, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în cuantum de până la: 1) 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2) 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 3) 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.
Prin decizia nr. 1354 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din OUG pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Mai mult decât atât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, s-a statuat cu putere obligatorie, față de dispozițiile art. 3307 alin. 4 Cod de procedură civilă, ca urmare a celor decizii pronunțate de Curtea Constituțională, citatate mai sus, „dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv”.
Prin urmare, tribunalul a avut în vedere că la data pronunțării sentinței civile, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, modificat prin OUG nr. 62/2010 și-au încetat efectele.
În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin OUG nr. 214/1999, persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunara de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condițiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avuta anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, prin hotărârea din 12 mai 2009 în cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin hotărârea din 02 februarie 2010 în cauza Klaus ți Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (hotărârea din 23 noiembrie 1983 în cauza V. der Mussele contra Belgiei, hotărârea din 09 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letoniei, hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 04 martie 2003 în cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Astfel, tribunalul a reținut, din jurisprudența constantă a instanței europene că, în materia reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei). Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Cu privire la susținerile reclamantului în sensul că dispozițiile legii speciale, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 sunt în continuare incidente în cauză, tribunalul a atras atenția acestuia asupra considerentelor avute în vedere de instanța supremă pentru lămurirea acestei împrejurări. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, în ceea ce privește aplicarea legii noi, trebuie să se facă distincția între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care acestea se află în curs de constituire la data intrării în vigoare a legii noi, și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Astfel, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după . legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. În speță, în cazul acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data publicării Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, ne aflăm în prezența unor situații juridice legale surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. În speță, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. (Decizia nr. 1511 din 05 martie 2012 pronunțata în recurs de Secția I Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009). Cu atât mai mult, în cauza de față înregistrată pe rolul instanței după publicarea amintitelor decizii.
Cu privire la invocarea dispozițiilor art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a atras atenția reclamanților asupra faptului că Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși potrivit art. 11 alin. 2 din Constituție fac parte integrantă din dreptul intern, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994. Înalta Curte a statuat că pentru recunoașterea unor astfel de drepturi patrimoniale, trebuie să existe o manifestare de voință expresă a autorităților române care să consfințească repararea prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, urmând ca dispozițiile legale naționale să fie analizate dacă, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, sunt în concordanță cu reglementările internaționale, în aplicarea art. 20 alin. 2 din Constituție. Prin urmare, mecanismul de aplicare a Convenției europene presupune existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. (Decizia nr. 938 din 14 februarie 2012 pronunțată în recurs de Secția I Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009).
De asemenea, potrivit deciziei de inadmisibilitate din 04 septembrie 2012, din cauza Nastaca D. și alții împotriva României (cererea nr._/11), reclamanta a formulat acțiune în instanță, în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, solicitând să se constate caracterul politic al condamnării suferite de tatăl său, respectiv la pedeapsa de cinci ani de închisoare, dispusă prin hotărârea din 17 martie 1950 pronunțată de Tribunalul M. Cluj, pentru acțiuni desfășurate împotriva regimului comunist, respectiv, în baza art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din lege, să fie obligat S. R. la plata sumei de 200.000 euro, în echivalent în lei/ron, la data plății, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit de tatăl său, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a respins, atât pe tărâmul art. 6, cât și pe tărâmul art. 14 și art. 1 din Protocolul nr. 1.
A mai atras atenția tribunalului asupra împrejurării că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dispus radierea din lista de ședință a cererii formulată de reclamant, cu referire la art. 4 din Convenție, în baza căreia acesta s-a plâns de faptul că a fost forțat să muncească în tabere de muncă în anii 1950. Curtea a reamintit faptul că prezenta Convenție nu se aplică cu privire la evenimente care au avut loc înainte de . pentru un stat membru. România a ratificat Convenția la 20 iunie 1994, la mult timp după faptele de care se plânge reclamantul. Această cerere a fost respinsă ca incompatibilă ratione temporis, conform art. 35 din Convenție (Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la cererea nr. 16/06 introdusă de I. Valean C. împotriva României).
În ceea ce privește dreptul comun invocat de către reclamanți, respectiv art. 998 – 999 Cod civil, tribunalul a constatat întemeiată excepția prescripției dreptului material al acțiunii având ca obiect daune morale.
Fapta ilicită, astfel cum a fost definită în doctrină, constă în acțiunea sau inacțiunea care a determinat producerea de prejudicii morale sau materiale. În speță, reclamanții au învederat că prejudiciul a fost generat de condamnarea politică. În raport cu cele susținute de reclamanți verbal în ședința de astăzi, acțiunea de față nu poate avea ca termen de începere a cursului prescripției, decât data de 22 decembrie 1989, cel mai favorabil solicitantului.
Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de aceasta. Iar termenul de prescripție este de trei ani, conform art. 3 din același act normativ.
Tribunalul nu a reținut apărarea reclamantei în sensul că fapta ilicită este determinată neintervenirea legiuitorului în termen de 45 zile de la data declarării textului art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 ca neconstituțional, întrucât legea nu condiționează o astfel de cerință, dimpotrivă judecătorul investit cu o cauză având ca obiect pretenții în răspundere civilă delictuală, are căderea și obligația de a examina condițiile pentru antrenarea acestui tip de răspundere civilă, caracterul ilicit al faptei prezumtive producătoare de prejudicii, fiind una dintre ele.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile de drept comun art. 998 – 999 Cod civil, respingându-l ca atare.
Față de considerentele expuse și având în vedere deciziile Curții Constituționale și decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, care sunt general obligatorii, tribunalul a reținut că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2010 au fost lipsite de efecte juridice, astfel că, ținând cont și de aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de daune morale, ca neîntemeiat.
Așadar, în virtutea acestor precizări, reținând că în pofida multitudinii de temeiuri de drept invocate, pretențiile reclamanților nu au fost primite, a respins acțiunea.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs recurenții-reclamanți N. M., T. S., T. G., R. N., L. D. T., N. M., P. M. C. și R. E..
În esență și-au motivat recursul în sensul că, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009; art. 998 – 999 Cod civil; art. 299 și următoarele Cod de procedură civilă; art. 112 Cod de procedură civilă; art. 20 din Constituția României; Rezoluția nr. 1096/1966 a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 și art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin Legea nr. 221/2009 s-a voit să se dea aceste despăgubiri, că se raportează la reglementările Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că prejudiciul există iar termenul de prescripție începe să curgă de la data când bunicul recurenților a căpătat explicit în mod oficial, un caracter ilicit al tratamentelor la care era supus, respectiv data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 (motive recurs, filele 2 – 6 dosar curte).
Recursul este nefondat.
Recursul cale extraordinară de atac de reformare va putea fi exercitat pentru motive concret și limitativ determinate care vizează nelegalitatea hotărârii date de instanță.
Ca atare cum nu a fost încadrat expres în textele de lege legale, se consideră că a fost făcut în baza art. 3041 și art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
Analizând motivele scrise de recurs și criticile formulate cu această ocazie se reține că recurenții reinterpretează nemulțumirea lor față de modul cum este aplicată Legea nr. 221/2009 după pronunțarea Deciziilor Curții Constituționale a României și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și indică temeiul când a început în opinia lor să curgă prescripția, cât și faptul că potrivit legislației CEDO, se poate da eficiență și în aceste condiții Legii nr. 221/2009.
Art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă prevede două ipoteze de nelegalitate. Prima, hotărârea este lipsită de temei legal adică din modul cum a fost redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu aplicată (a nu se confunda cu nemotivarea hotărârii) și a doua ipoteză când hotărârea a fost dată cu încălcarea s-au aplicarea greșită a legii, adică s-a aplicat o normă generală, nesocotind o normă specială, s-a aplicat o normă ce nu era incidentă speței sau s-a dat o interpretare greșită a textului de lege corespunzător situației de fapt.
Or, cercetând motivele scrise niciuna din aceste prevederi nu se regăsesc în criticile formulate.
Prima instanță a motivat corect atât aspectele privind Deciziile Curții Constituționale a României, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (nr. 12/2011) cât și ale legislației CEDO în materie, acoperind prin argumentare argumentele formulate ulterior în recurs.
De asemenea a arătat și problema răspunderii civile delictuale (art. 998, 999 Cod civil) momentul curgerii termenului de prescripție, practic răspunzând anticipat la problemele indicate ca motive de recurs.
Ca atare se reține că motivele de recurs nu pot fi primite, sunt neîntemeiate și conform art. 3041 și art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Văzând și art. 316 Cod de procedură civilă;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenți – reclamanți N. M., T. S., T. G., R. N., L. D. T., N. M., P. M. C. și R. E., împotriva sentinței civile nr. 2322 din 14 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10 iunie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. M. T. M. V. F. P.
Grefier,
Rădița I.
Red.C.M.T.
Tehnodact.C.F.
2ex./02.07.2013
T.B.-S.5.-C.L.B.
| ← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 1038/2013. Curtea de Apel... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 70/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
