Anulare act. Decizia nr. 1563/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1563/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-09-2013 în dosarul nr. 2843/4/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1563R
Ședința publică de la 27 septembrie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - R. P.
JUDECĂTOR - P. F.
JUDECĂTOR - A. V.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de recurentul-reclamant R. R. S. D. I. împotriva deciziei civile nr.1026A/ 03.12.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă G. M. A. și intimatul-intervenient G. G. C. C., având ca obiect „anulare act”.
Dezbaterile asupra cauza au avut loc în ședința publică de la 20 septembrie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 27 septembrie 2013.
CURTEA
Asupra cererii de recurs reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 22.02.2010 reclamantul R. R. S. D. I. a chemat în judecată pe pârâta G. M. A. pentru ca prin hotărârea instanței să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare încheiat la data de 28.07.1994 între R. I. și R. M., în calitate de vânzători, și G. M. A., în calitate de cumpărătoare; să se dispună includerea apartamentului menționat în masa succesorală rămasă de pe urma defuncților R. I. și R. M.; să se dispună partajarea averii succesorale rămasă de pe urma defuncților menționați, între reclamant și pârâtă, care sunt frați.
În motivarea cererii, reclamantul susține că el și pârâta sunt singurii moștenitori ai defuncților R. I. și R. M., părinții părților din proces, iar apartamentul în litigiu a fost vândut de părinții reclamantului, pârâtei G. M. A., însă actul a avut un caracter fictiv, deoarece prețul nu a fost plătit. De asemenea, actul a fost încheiat fără știrea reclamantului, iar pârâta refuză să-i recunoască vreun drept la moștenirea părinților lor.
Prin sentința civilă nr.2748 din 31.03.2011 Judecătoria Sectorului 4 București a respins cererea reclamantului în totalitate, reținând aspectul esențial, rezultat din declarațiile martorilor și celelalte probe administrate în cauză, că părinții reclamantului au dorit să înstrăineze bunul către fiica lor.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.1026 din 3.12.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă, care a reținut următoarele motive asupra criticilor formulate de apelantul R. R. S. D. I.: Cu privire la modul de administrare a probelor „tribunalul a constatat că pentru a-și dovedi pretențiile, conform încheierii de ședință din data de 14 iunie 2010, apelantul - reclamant a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriul pârâtei, probe ce i-au fost încuviințate, pentru pârâtă fiind încuviințată proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamantului și proba testimonială pe aspectul predării prețului și a modalității în care a fost folosită suma de bani. Ulterior, la data de 27 septembrie 2010, după admiterea cererii de acordare a ajutorului public judiciar sub forma asistenței juridice gratuite formulată de apelantul - reclamant, în prezența avocatului, instanța admis completarea probatorului solicitat de reclamant și a încuviințat pentru acesta proba cu înscrisuri, interogatoriu pârâtei și proba testimonială. Martorul încuviințat apelantului – reclamant nu a putut fi audiat datorită stării de sănătate dovedită cu acte medicale, și care ar fi trebuit să fie cunoscută apelantului – reclamant la momentul propunerii respectivului martor. Totodată se constată că apelantul reclamant nu a înțeles să utilizeze de dispozițiile legale referitoare la înlocuirea martorului ce îi fusese încuviințat de instanță.
Referitor la probele solicitate de către apelantul – reclamant prin care se dorea a se dovedi că vânzătorul R. I. nu ar fi avut discernământ la data semnării contractului de vânzare –cumpărare se reține că în mod corect, față de motivele de nulitate invocate de reclamant, instanța de fond a respins ca nefiind utilă verificarea actelor medicale ce atestau starea de sănătate a defunctului – vânzător. Aceleași considerente pot fi reținute și cu privire la soluția instanței de fond de respingere a cererii de efectuare a unei expertize grafice cu privire la chitanța ce însoțește contractul de vânzare – cumpărare și la testamentul datat 09 mai 1994. În ceea ce privește înscrisurile sub semnătură privată prezentate la dosar și intitulate „testament”, tribunalul reține, în plus că acestea nu au fost certificate de către parte și că nu sunt acte autentice cu rol determinat astfel cum le apreciază apelantul – reclamant. În ceea ce privește criticile formulate de apelantul - reclamant referitoare la modul de interpretare a probelor tribunalul le apreciază, de asemenea, ca a fi neîntemeiate. Se constată în acest sens faptul că, prin cererea de chemare în judecată se solicită anularea unui contract de vânzare –cumpărare, act autentic care potrivit dispozițiilor art.1171 C.civ. este „acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are dreptul de a funcționa în locul unde actul s-a încheiat”. După cum a arătat și prima instanță actul autentic se bucură de o prezumție de validitate, astfel încât cel care îl folosește este scutit de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă, în privința constatărilor personale ale agentului instrumentator, făcute prin propriile simțuri în limitele atribuțiilor sale, actul făcând dovadă până la înscrierea în fals. Pe cale de consecință constatările personale menționate în actul autentic cum sunt cele referitoare la prezența părților, faptul că au semnat, luarea consimțământului fac dovada până la înscrierea în fals. În ceea ce privește declarațiile părților – cum este în cauza de față declarația de primire a prețului – face dovada până la proba contrară, probă ce nu a fost făcută de apelantul – reclamant. Din contră, mențiunile din actul autentic se coroborează cu declarațiile date în cauză de martorele audiate, una dintre acestea, rudă cu părțile, declarând că soții R. I. și M. au dorit înstrăinarea apartamentului, vorbindu-se de vânzare în anii 1992 – 1993. Nu vor fi primite susținerile apelantului – reclamant în sensul că declarațiile martorelor A. E. și Chicidopulo Anișoara sunt mincinoase atât timp cât prin Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București din data de 11 iulie 2012 s-a dispus neînceperea urmării penale față de acestea pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, reținându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii atât sub aspectul laturii obiective cât și sub aspectul laturii subiective. Din rezoluția menționată rezultă că în urma cercetărilor efectuate nu s-a constatat că declarațiile celor două martore ar fi neconforme cu realitatea sau că acestea ar fi încercat inducerea în eroare a instanței. Totodată prin aceeași rezoluție s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de apelanta – pârâtă G. M. – A., cercetată pentru săvârșirea infracțiunilor de fals și uz de fals, întrucât fapta nu există. Cercetările au fost efectuate pe baza plângerii formulate de apelantul – reclamant care a reclamant că în fața primei instanțe, în cauza de față, apelanta – pârâtă G. a prezentat acte false, și anume chitanța încheiată cu părinții și un testament olograf. În atare condiții nu se pot reține afirmațiile apelantului – reclamant în sensul că soluția primei instanțe se bazează de înscrisuri (ex chitanța din 1994 la care face referire și rezoluția parchetului) și declarații de martori false După cum s-a arătat și mai sus, având în vedere și cercetările efectuate în urma plângerii penale formulate de apelantul – reclamant tribunalul apreciază că actul de vânzare – cumpărare autentic alături de chitanța ce atestă plata prețului și declarațiile martorilor care relevă o anumită situație familială dovedesc intenția defuncților R. I. și M. de a înstrăina imobilul – apartamentul nt.20 din ., ., către apelanta – pârâtă G. M. – A.. Susținerile apelantului – reclamant referitoare la situația materială a părinților săi nu pot fi primite în lipsa unui început de dovadă în acest sens. Apelantul afirmă existența unor sume de bani în casa părinților săi prin motivele de apel (peste 900.000 lei) însă prin răspunsul formulat la interogator la întrebarea 9 recunoaște că nu a găsit nicio sumă de bani în apartament, după moartea mamei sale. De asemenea, se constată că apelanta – pârâtă a fost cea care achita cotele de întreținere aferente apartamentului ce a aparținut părinților săi aspect ce vine să confirme susținerile acesteia în sensul că situația materială a părinților săi nu era foarte bună. Aceste argumente pot justifica și prețul stabilit de părți în contract, preț care se situează sub valoarea apartamentului, însă care nu poate fi calificat drept derizoriu. Astfel cum a subliniat și prima instanță contractul de vânzare –cumpărare este valabil încheiat chiar dacă prețul e mult inferior valorii reale a lucrului, părțile putând să îl stabilească astfel din diferite considerente, cum ar fi relațiile de rudenie și ajutorul acordat de copilul căruia i s-a înstrăinat imobilul atât anterior cât și ulterior transferului dreptului de proprietate.”
În ceea ce privește apelul declarat de apelanta – pârâtă G. M. A. și apelantul – intervenient G. G. C. tribunalul a reținut „că potrivit dispozițiilor art.274 alin.1 C.pr.civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”, din textul de lege menționat rezultând că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală. Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieși din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumția că nu datorează nimic nimănui), fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumția relativă sus amintită). Astfel înțeleasă culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art.274 C.pr.civ., „partea care cade în pretenții” poate fi atât reclamantul, cât și pârâtul. Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, tribunalul reține că fapta acesteia declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze. În lumina acestor principii, dat fiind că soluția pronunțată de instanța de fond a fost favorabilă apelantei – pârâte și apelantului – intervenient, tribunalul apreciază că aceștia sunt îndreptățiți să obțină de la apelantul - reclamant cheltuielile de judecată efectuate în litigiul respectiv. Deși prima instanța nu a motivat reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, tribunalul, analizând actele existente la dosar, apreciază că nu se impune aplicarea dispozițiilor art.274 alin.3 C.pr.civ. în sensul micșorării onorariului avocațial achitat de apelanta – pârâtă și de apelantul – intervenient. În acest sens tribunalul are în vedere obiectul cererii de chemare în judecată – anulare act și succesiune – numărul de termene acordate în cauză – nouă - precum și actele existente la dosarul cauzei – întâmpinare, cerere reconvențională, note de probatorii – aspecte față de care onorariile totale de: 796 lei achitat de intervenient și de 2.868 lei achitat de pârâtă nu apar ca a fi disproporționate. Pe cale de consecință, având în vedere considerentele de fapt și de drept arătate mai sus, în temeiul dispozițiilor art.296 și art.297 C.pr.civ., tribunalul urmează să admită apelul declarat de apelanta – pârâtă și apelantul – intervenient, să modifice în parte sentința apelată și să oblige reclamantul la plata sumei de 796 lei, cheltuieli de judecată către intervenient și 2.868 lei, cheltuieli de judecată că pârâtă, urmând a menține celelalte dispoziții ale sentinței. În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de apelanta – pârâtă și de apelantul - intervenient în apelul de față, tribunalul va face aplicarea dispozițiilor art.274 alin.3 C.pr.civ. și ținând cont de criteriile arătate mai sus, respectiv: obiectul pricinii, numărul de termene acordat în cauză, precum și actele depuse în susținerea căii de atac, va obliga apelantul – reclamant la plata sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată parțiale către apelanta pârâtă și apelantul intervenient.”
Împotriva deciziei menționate a declarat recurs apelantul R. R. S. D. I.. El a solicitat admiterea recursului pentru că instanța a analizat greșit probele administrate în cauză, nu a fost imparțială și nu i-a acordat dreptul la asistență judiciară gratuită. De asemenea, recurentul a criticat prestația slabă a avocatului său, numit din oficiu, și a contestat obligarea sa la plata taxei de timbru, susținând că instanța de apel l-a scutit de plata taxelor.
Intimații (pârâtă și intervenient) au invocat excepția nulității recursului cu motivarea că nu au fost prezentate critici care pot fi analizate în limitele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, astfel că recursul este nelegal motivat, în raport de dispozițiile art. 3021 lit. c Cod procedură civilă .
În faza recursului instanța a admis cererea recurentului pentru asistența judiciară din oficiu, atât sub forma scutirii de plata taxei de timbru, cât și pentru asistarea de către un avocat, numit de baroul avocaților.
Având în vedere că instanța de recurs a pus în vedere recurentului să dactilografieze motivele de recurs depuse la dosar în copie olografă, avocatul numit din oficiu pentru asistarea judiciară a recurentului a restructurat și motivat recursul, dar după îndeplinirea termenului de recurs.
Sub acest ultim aspect, avocatul intimaților a pus în discuția părților nulitatea motivelor de recurs depuse după împlinirea termenului prevăzut de art. 301 Cod procedură civilă, solicitând instanței să analizeze numai motivele de recurs depuse în termen legal, de către recurent, cele depuse în formă olografă.
Instanța de recurs a respins excepția nulității recursului pentru următoarele motive:
În fapt, recurentul apelant R. R. a beneficiat, în faza apelului, de asistență judiciară gratuită, atât sub forma scutirii de plata taxei de timbru, cât și sub forma scutirii de plata onorariului de avocat și a beneficiat de asistența unui avocat numit din oficiu.
Conform art. 131 din OUG nr. 51/2008, dacă hotărârea pronunțată în cauza pentru care s-a încuviințat ajutorul public judiciar este supusă recursului, ajutorul public judiciar acordat în etapa procesuală imediat anterioară în forma prevăzută la art. 6 lit. a (plata onorariului pentru asigurarea apărării de către un avocat din oficiu) se extinde de drept pentru redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum și pentru exercitarea și susținerea recursului.
Norma legală menționată are ca scop asigurarea eficienței depline a căii de atac a recursului, prin valorificarea acesteia în mod total ca urmare a exercitării și motivării ei de către un profesionist.
Instanța observă că, scopul normei menționate nu a fost îndeplinit în speță, deoarece avocatul care a fost numit din oficiu în faza apelului, pentru susținerea cererii apelantului, nu a formulat motive de recurs. Omisiunea menționată nu s-a datorat avocatului sau ignorării de către autorii procesuali a dispoziției legale menționate, ci atitudinii procesuale a apelantului care a susținut în fața instanței de apel că nu este mulțumit de serviciile avocatului numit din oficiu. Critica formulată de apelant împotriva avocatului numit din oficiu a determinat retragerea avocatului din proces, iar instanța de apel a respins cererea apelantului pentru numirea unui alt avocat din oficiu, reținând atitudinea lipsită de cooperare și colaborare din partea apelantului, cu scopul tergiversării soluționării cauzei.
Toate aspectele de fapt menționate au condus la lipsirea apelantului de ajutor juridic specializat, în faza motivării recursului, fază esențială a căii extraordinare de atac, astfel că, fără a analiza în mod necesar atitudinea procesuală a părții care a solicitat ajutor public, instanța de recurs se limitează să observe, în acest punct al considerentelor, că recurentul nu a beneficiat de scopul dispozițiilor art. 131 din OUG nr. 51/2008, în sensul că nu a beneficiat de asistență judiciară la redactarea motivelor de recurs, ceea ce poate avea drept consecință lipsirea de eficiență a căii de atac exercitate și încălcarea dreptului recurentului de acces la instanță, deoarece, dacă legiuitorul a prevăzut atât calea de atac a recursului cât și posibilitatea asistenței judiciare gratuite pentru valorificarea acestei căi de atac, instanța trebuie să asigure aplicarea în practică a drepturilor procesuale ale părților.
De aceea, instanța consideră necesar să analizeze atât motivele de recurs, în formă olografă, depuse în termen la dosar, cât și motivele de recurs formulate peste termen, de avocatul recurentului, în condițiile în care, situația de fapt creată în dosar prin lipsirea recurentului de asistență judiciară nu s-a datorat culpei acestuia. Neîncrederea recurentului în primul avocat desemnat are, în mod necesar, cauze subiective determinate de tensiunea procesului, coroborate cu imposibilitatea de fapt a unei aprecieri de specialitate în domeniul juridic, toate acestea reprezentând aspecte pe care instanța nu consideră oportun a le imputa recurentului și nici unei alte persoane aflate într-o situație similară. De aceea, având în vedere că intimații au cunoștință de toate motivele de recurs formulate, instanța le va analiza în totalitate, în limitele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.
Având în vedere că motivele de recurs nu au fost încadrate formal în dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, instanța observă că, recurentul a contestat imparțialitatea instanței, prin reaua – credință manifestată prin refuzul de a i se acorda asistență juridică și de a i se permite înlocuirea avocatului desemnat inițial; de asemenea, recurentul a criticat respingerea probei constând în interogatoriul pârâților și obligarea lui la plata cheltuielilor de judecată. A fost, de asemenea, criticată aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1003 cod civil și ignorarea motivului de nulitate a contractului pentru prețul neserios. Recurentul a susținut că martorii sunt mincinoși și toate probele administrate de pârâți sunt false.
Recursul nu este fondat.
În baza art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă instanța constată că o parte dintre criticile formulate în recurs pot fi analizate în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, cu excepția celor care se referă la reanalizarea probelor, la situația de fapt sau reevaluarea acesteia, ca urmare a unei noi analize a probelor, deoarece toate acestea din urmă critici excedează limitelor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, în condițiile în care, calea de atac a recursului privește numai cenzurarea hotărârii atacate sub aspectul aplicării corecte a legii, în baza situației de fapt reținute de instanța de apel.
Imparțialitatea instanței de apel pentru motivele invocate în recurs nu poate fi supusă nici unei suspiciuni, deoarece instanța a admis pentru apelant scutirea de plata tuturor taxelor de timbru, inclusiv de plata onorariului de avocat și a admis cererile la data la care au fost formulate (filele 34 și 37 dosar apel) respectiv la data de 20.02.2012 și la data de 10.09.2012 (fila 71 dosar apel).
Instanța de apel a procedat echilibrat în aplicarea normelor procedurale, respingând cererea de desemnare a unui al doilea avocat din oficiu, deoarece o asemenea acceptare ar fi condus la tergiversarea judecării cauzei, cu consecințe asupra încălcării dreptului părții adverse de a obține o hotărâre finală într-un termen rezonabil. În contextul de fapt creat prin renunțarea reciprocă a apelantului și a avocatului său, desemnat din oficiu, la orice colaborare, astfel cum a reținut și instanța de apel în fața căreia s-a desfășurat procedura, apelantul și-a asumat riscul de a-și prezenta singur cauza în fața instanței, deoarece fiind nemulțumit de serviciile avocatului său, este evident că a apreciat că se poate apăra mai eficient, ceea ce a și făcut punând concluzii în fața instanței de apel. De aceea, critica privind respingerea cererii de desemnare a unui al doilea avocat din oficiu nu poate fi primită, iar apelantul nu a fost prejudiciat, deoarece asistența judiciară este facultativă și nu obligatorie.
Instanța de apel nu a respins proba constând în interogatoriul pârâților, deoarece proba nu a fost solicitată la termenul din 14.05.2012 – termenul de formulare a probelor – ci numai proba cu înscrisuri, admisă de către instanță, astfel că, hotărârea instanței de apel nu poate fi criticată sub acest aspect.
Dispozițiile art. 1003 Cod civil nu au fost invocate în cererea de chemare în judecată, ci alte texte de lege, în limitele cărora instanța a analizat cauza, astfel că invocarea textului de lege în faza recursului nu poate avea nici o consecință, în condițiile în care, conform art. 294 alin. 1 cauza cererii de chemare în judecată nu poate fi modificată nici în faza apelului și cu atât mai puțin în faza recursului.
Aspectele privind seriozitatea prețului contractual au fost analizate, pe larg, de către ambele instanțe de fond, iar falsitatea actelor și mărturiile mincinoase la care reclamantul recurent face referire sunt aspecte de fapt ce nu pot fi analizate în faza recursului având în vedere limitele căii de atac exercitate.
Chiar dacă recurentul a fost scutit de plata taxelor judiciare pentru a-și susține procesul, el nu este scutit de plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă, astfel că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale cu privire la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum a explicat, pe larg, în hotărârea atacată.
De aceea, recursul analizat în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă cu aplicarea art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă va fi respins ca nefondat, astfel că, sunt aplicabile dispozițiile art. 19 din OUG nr. 51/2008 în sensul că, dacă partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenții, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.
De asemenea, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată avansate de partea adversă în acest proces, respectiv la plata sumei de 1200 de lei, reprezentând onorariu de avocat (fila 102 dosar recurs) în baza art. 274 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondată cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant R. R. S. D. I. împotriva deciziei civile nr.1026A/ 03.12.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă G. M. A. și intimatul-intervenient G. G. C. C..
Obligă pe recurentul R. R. S. D. I. la plata sumei de 1200 de lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimații G. M. A. și G. G. C. C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27 septembrie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
R. P. P. F. A. V.
GREFIER
G. – M. V.
RED.RP
Tehnored. MȘ/ 2 ex.
25.10.2013
Jud. apel – T.B.. – C. M. / I. C.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1406/2013. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 615/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
