Pretenţii. Decizia nr. 615/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 615/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-03-2013 în dosarul nr. 24637/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.615 R
Ședința publică din data de 21.03.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE: GAVRIȘ DUMITRU MARCEL
JUDECĂTOR: M. A. M.
JUDECĂTOR: S. G.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul reclamant M. W. împotriva sentinței civile nr.501/12.03.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cauza având, ca obiect, „pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, părțile au lipsit.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a fost reprezentat prin procuror C. C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că prin cererea de repunere pe rol, recurentul reclamant a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea repune cauza pe rol, în temeiul art.245 C.pr.civ., și nemaifiind alte cereri de formulat sau acte de depus și văzând că recurentul reclamant M. W. a solicitat judecarea cauzei în lipsă, acordă cuvântul reprezentantului Parchetului asupra recursului.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind legală și temeinică.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 05.04.2011, reclamantul M. W. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare la muncă forțată a mamei decedate a reclamantului, A. M. (născută Duczek) în URSS din ianuarie 1945 până la 01.10.1949 și să se dispună obligarea pârâtului la acordarea unei despăgubiri în cuantum de 10.000 Euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral și material suferit.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că mama sa a fost deportată la muncă forțată în URSS în perioada menționată. De această măsură abuzivă, îndreptată în anul 1945 de administrația de interne a României pe motive etnice contra minorității germane în România, au suferit aproape 100.000 de persoane, în exclusivitate din minoritatea etnică germană, toți fiind în acea perioadă cetățeni români cu domiciliul în România.S-a mai arătat că, în perioada de urmărire, mama reclamantului a fost obligată la muncă forțată, a fost separată de restul familiei și a avut de suferit psihic și fizic din cauza condițiilor vitrege, a hranei insuficiente, a frigului puternic specific zonei geografice, fără îmbrăcăminte adecvată, în urma lipsei de îngrijire medicală sănătatea și viața fiindu-i pusă în pericol.
Reclamantul a apreciat că măsura suferită cade sub incidența Legii nr. 221/2009, fiind asimilată unei condamnări cu caracter politic, deoarece a fost o măsură abuzivă în răspunderea statului român, chiar dacă această măsură a început deja cu două luni înaintea cadrului de timp menționat de această lege pentru determinarea cauzală a răspunderii pentru măsurile cauzate de statul comunist, dar măsura a persistat mai mulți ani după preluarea răspunderii prin guvernul Dr. P. G. în Martie 1945.
Reclamantul a menționat că plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a pe baza Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010, deoarece familia sa a avut o pierdere in avere, și nu numai morală, prin deportarea forțată pentru o perioadă de mai mulți ani.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3-6 din Legea nr. 221/2009, art. 242 alin. 2 și art. 274 alin. 1 C.proc.civ.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar adeverință de deportare, în care este confirmată deportarea la munca de reconstrucție; acte de stare civilă.
Prin sentința civilă nr. 501 din 12.03.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului cu privire la capătul de cerere de constatare a caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva mamei decedate a reclamantului, M. A., în perioada ianuarie 1945 – 01.10.1949, s-a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă și s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat următoarele:
Cu privire la cererea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva mamei decedate a reclamantului, M. A., în perioada ianuarie 1945 – 01.10.1949, tribunalul a constatat că dispozițiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 conferă calitate procesuală activă pentru constatarea caracterului politic al măsurilor administrative (altele decât cele prevăzute la art. 3) numai persoanelor care au făcut obiectul acestor măsuri, nu și, după decesul acestora, soțului supraviețuitor, descendenților sau oricărei persoane fizice sau juridice interesate, așa cum prevăd dispozițiile art. 4 alin.1 referitor la constatarea caracterului politic al condamnării. Din moment ce prevederileart. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 nu fac trimitere în mod expres la dispozițiile alin. 1 al art. 4, acestea din urmă nu pot fi aplicate prin analogie, scopul legiuitorului fiind acela de a extinde numai sfera persoanelor ce pot solicita constatarea caracterului politic al condamnării, nu și al măsurii administrative.
Prin urmare, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului cu privire la cererea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva mamei sale și a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.
În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, Tribunalul a reținut că, potrivit art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.”
Acest text de lege a fost însă declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, anterior introducerii prezentei acțiuni.
Tribunalul a reluat pasaje din motivarea deciziei Curții Constituționale și având în vedere dispozițiile art. 147 alin. final din Constituție și art. 147 alin.1 din Constituție, „având în vedere că decizia Curții Constituționale fiind publicată în Monitorul Oficial anterior introducerii cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că la pronunțarea prezentei hotărâri nu poate fi aplicată norma juridică declarată neconstituțională, pe care se întemeiază capătul de cerere al reclamantului având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru daune morale, motiv pentru care acest capăt de cerere a fost respins, ca neîntemeiat.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul material suferit, s-a constatat că în temeiul prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau reclamantul nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
În cazul de față, tribunalul a reținut că reclamantul nu a nominalizat bunurile confiscate și nu a făcut dovada deposedării familiei sale de anumite bunuri, al căror echivalent îl solicită prin cererea de chemare în judecată.
Referitor la privarea familiei reclamantului de posibilitatea obținerii unui venit în perioada deportării în URSS, Tribunalul a apreciat că prejudiciul solicitat sub forma câștigului nerealizat nu se încadrează în prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, care se referă în mod exclusiv la echivalentul valorii bunurilor confiscate.
Nefiind așadar întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 raportate la art. 998-999 C.civ. în ceea ce privește existența și întinderea prejudiciului material, s-a constatat că și acest capăt de cerere este nefondat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M. W..
În motivarea recursului, recurentul a arătat că autoarea sa a fost deportată la muncă forțată în URSS împreună cu aproape 100.000 persoane de apartenență etnică germană, cetățeni români, iar această măsură asimilată unei condamnări cu caracter politic, astfel cum s-a recunoscut prin alte hotărâri judecătorești a fost o măsură abuzivă în răspunderea Statului R., care cade sub incidența Legii nr. 221/2009, chiar dacă a început cu două luni înaintea cadrului de timp menționat de această lege, iar statul comunist român a continuat în mod activ această măsură de urmărire, evident politică, până spre anii 1949-1950, dată până la care, victimelor deportate în lagărele de muncă din URSS li se interzicea reîntoarcerea în țară.
Constatarea calității de urmărit politic este un drept stipulat expresis verbis în Legea nr. 221/2009, iar instanța nu a respectat art. 4 alin. 2 din lege, conform căruia, ar fi fost obligată la admiterea capătului de cerere și la constatarea solicitată.
Recurentul a arătat că plata despăgubirii solicitată, trebuie acordată și conform art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a pe baza deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, deoarece recurentul a avut și o pierdere în avere, nu numai morală, prin deportarea forțată, pe o perioadă îndelungată, iar instanța ar fi putut proceda la estimarea daunei materiale, prin absorbirea forțată a forței de muncă pentru mai mulți ani prin expertiză.
Valoarea acestei forțe de muncă depășește în mod evident suma cerută, așa că scopul legii obligă pe pârât la reparația și a acestei daune, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a, ci lit. b.
Recurentul a mai arătat că nu a beneficiat până în prezent de un cadru legal de repararea daunelor, ca urmare a măsurii abuzive suferite din partea statului român comunist, deoarece art. 12 din Decretul lege nr. 118/1990 îl exclude din cercul celor îndreptățiți.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor expuse mai sus Curtea constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele:
În privința primului capăt de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative a luate împotriva mamei decedate a reclamantului, M. A., în perioada ianuarie 1945 – 01.10.1949, tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, reținând că reclamantul nu justifică legitimare procesuală activă în cauză.
Într-adevăr, acest text legal conferă legitimare procesuală activă pentru constatarea caracterului politic al măsurilor administrative (altele decât cele prevăzute la art. 3) numai persoanelor care au făcut obiectul acestor măsuri, nu și, după decesul acestora, oricărei persoane fizice sau juridice interesate, cum se menționează în alineatul 1, aplicabil pentru ipoteza constatării caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin.2.
În ceea ce privește cererea de acordare de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. 1 lit b, Curtea reține că acest text legal prevede că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul a II lea inclusiv, pot cere instanței de judecată…acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate”, recurentul având în cauză calitatea de descendent de gradul întâi.
Curtea constată însă că în mod corect a fost respins acest capăt de cerere ca nefondat, având în vedere că măsura administrativă la care a fost supusă autoarea recurentului reclamant – deportarea și stabilirea de loc de muncă obligatoriu în fosta URSS, nu intră în domeniul de aplicare al Legii 221/2009, deoarece a fost luată (pronunțată sau dispusă) și și-a produs efectele începând cu luna ianuarie 1945. Or, situația premisă a textului legal enunțat mai sus este aceea a existenței unei măsuri administrative cu caracter politic în sensul reglementat de Legea 221/2009.
Domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, este circumscris prin însuși titlul acesteia, deoarece privește condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989. Chiar dacă anterior datei de 6 martie 1945 au existat condamnări cu caracter politic și măsuri administrative cu caracter politic, acestea nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009, deoarece, prin ipoteză, nu se încadrează în perioada de referință. De aceea, chiar dacă măsura a continuat după data de 6 martie 1945, faptul epuizării efectelor deportării ulterior acestei date, nu poate avea semnificația pronunțării sau dispunerii măsurii administrative după data respectivă, pentru a fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Interpretarea articolelor 3 și 4 din Legea 221/2009 nu poate fi făcută decât în contextul perioadei de referință la care se referă legea- 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, câmpul de aplicare al acestui act normativ neputând fi extrapolat peste voința legiuitorului care a înțeles să includă în sfera de reglementare a Legii 221/2009 doar măsurile cu caracter politic luate în perioada menționată mai sus.
Această soluție a fost confirmată și prin decizia nr. 15 din 12.11.2012, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 837 din 12.12.2012, obligatorie de la această dată, conform art. 330 ind. 7 alin. 3 Cod procedură civilă.
Prin această decizie s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
În motivarea deciziei s-a arătat că rațiunea edictării Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este aceea de completare a actelor normative reparatorii deja existente.
Atât deportarea, cât și prizonieratul au fost consecințe ale războiului și ale poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariției statului comunist, dar menținute de acesta. Este adevărat că atât Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective și asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluși în aceeași categorie și prizonierii de război. Norma de trimitere din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare este însă de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Or, aceasta înseamnă că, așa cum în mod corect s-a reținut și în opinia susținută de procurorul general, legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, de către fosta miliție sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art. 1 alin. (2) și art. 3 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, fie trebuie constatat de o instanță judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art. 1 alin. (4) din aceeași lege. Aceasta înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunțată, respectiv luată în perioada de referință a legii (6 martie 1945-22 decembrie 1989) pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței constituționale, legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice.
Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit.
Opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este, astfel, una justificată în mod obiectiv și rațional și în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În consecință, întrucât măsura administrativă la care a fost supusă autoarea reclamantului nu intră în domeniul de aplicare al Legii 221/2009, recurentul nu este îndreptățit la despăgubiri nici în temeiul art. 5 alin. 1 lit b, astfel cum pretinde, criticile formulate sub acest aspect fiind nefondate.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Văzând și disp. art. 377 alin. 2 pct. 4 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant M. W. împotriva sentinței civile nr.501/12.03.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. D. M. M. A. M. S. G.
GREFIER
M. D.
Red/tehnored. M.A.M.
Tehnored. T.I. 2 ex
Jud. fond: R. N.
| ← Anulare act. Decizia nr. 1563/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1105/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
