Pretenţii. Decizia nr. 406/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 406/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-02-2013 în dosarul nr. 16268/3/2011
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 406R
Ședința publică de la data de 22.02.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. STELUȚA
JUDECĂTOR - Z. D.
JUDECĂTOR - I. L.- M.
GREFIER - D. L.
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a participat doamna procuror B. D..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta – reclamantă L. R. împotriva sentinței civile nr. 193/03.02.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cauza având ca obiect „despăgubiri Legea nr.221/2009”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat depunerea cererii de repunere a cauzei pe rol.
Curtea dispune repunerea cauzei pe rol în temeiul art. 245 C.pr.civ.
Constatând că în cauză nu mai cereri sunt de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului, urmând a se pune concluzii și asupra incidenței deciziei în interesul legii RIL nr.15/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului ca neîntemeiat, menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, deoarece în mod corect instanța a constatat că măsura administrativă nu se încadrează în dispozițiile Legii nr.221/2009, având în vedere că măsura deportării în URSS a fost dispusă în luna ianuarie 1945, iar în privința daunelor morale nu mai pot fi acordate având în vedere deciziile Curții Constituționale.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă sub nr._, reclamanta L. R. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare la muncă forțată a mamei petentei, W. A., născuta Kast, la data de 15.01.1923, decedată 24.08.1995, în URSS din 15.01.1945 până 19.12.1949, să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare la muncă forțată a tatălui decedat a petentei, W. Friedrich, născut la data de 12.11.1926, decedat la data de 06.01.2003, în URSS din 15.01.1945 până 19.12.1949, să se dispună obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea unei despăgubiri în cuantumul de cel puțin 15.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului material suferit ca urmare a măsurii suferite de părinții petentei, să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că părinții ei au fost deportați la muncă forțată în data de 27.06.1948, în URSS.
Reclamanta a solicitat suma de 15.000 euro ca despăgubire justă pentru urmărirea suferită și daunele produse prin aceasta.
Reclamanta a mai arătat că măsura suferită cade sub incidența Legii nr. 221/2009, fiind asimilată unei condamnări cu caracter politic, a fost o măsură abuzivă în răspunderea statului român, care, potrivit interpretării teleologice a Legii nr. 221/2009, cade sub incidența acestei legi, chiar dacă această măsură a început cu două luni înaintea cadrului de timp menționat de această lege pentru determinarea cauzală a răspunderii pentru măsurile luate de statul comunist, dar măsura a persistat încă ani după preluarea răspunderii prin guvernul Dr. P. G. în Martie 1945. Măsurile cu caracter represiv nu au început exact în data numirii guvernului, ci conform constatărilor din Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România, care este un document oficial al Statului R., disponibil pe site-ul administrației prezidențiale, măsurile represive au început imediat după 23 August 1944, inclusiv măsura a cărei victimă a fost și reclamanta, care a fost dislocată din localitatea de domiciliu de organele de stat române și deportată de acestea într-o colonie de muncă în URSS.
Reclamanta a menționat că plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin. 1 lit. b a legii, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a în baza deciziei Curții Constituționale nr. 158/21.10.2010, deoarece cel puțin în volumul cerut, petenta și familia ei au avut o pierdere în avere și nu numai morală, prin deportarea forțată pentru o perioadă de mai mulți ani. În această perioadă familia petentei a fost privată de posibilitatea de dobândire de venit și de întreținere a familiei, forța de muncă a fost absorbită cu forța și în mod abuziv prin măsura criticată. Valoarea acestei forțe de muncă depășește în mod evident suma cerută, așa ca scopul legii obligă pe pârât la reparația și a acestei daune, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a ci litera b.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3-6 din Legea nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 193/03.02.2012 Tribunalul București Secția a III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea precizată formulată de reclamanta L. R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în perioada 15 ianuarie 1945 – 19 decembrie 1949, tatăl reclamantei, W. Friedrich, și în perioada 22 ianuarie 1945 – 19 decembrie 1949, mama reclamantei, W. A., născuta Kast, au fost ridicați de autoritățile polițienești locale și sovietice și deportați la muncă forțată de reconstrucție în U.R.S.S..
În drept, tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 3, 4 și 5 din Legea nr. 221/2009; și faptul că obiectul de reglementare al actului normativ de reparație în discuție privește așadar o perioadă strict determinată: 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Or, reclamanta invocă o măsură administrativă care a început în ianuarie 1945, ce excede așadar cadrului legal determinat de Legea nr. 221/2009, momentul luării măsurii fiind și cel care îi stabilește natura și permite încadrarea acesteia într-o anumită categorie.
Cum Legea nr. 221/2009 nu se referă și la condamnări sau măsuri stabilite anterior datei de 6 martie 1945, partea reclamantă a formulat o acțiune întemeiată pe o dispoziție legală la care nu are acces.
Hotărând astfel, tribunalul nu a statuat că nu au existat prejudicii morale, cauzate de deportarea părinților reclamantei în U.R.S.S., măsură vădit ilegală și contrară drepturilor omului, ci doar că temeiul legal invocat de reclamantă nu permite repararea pecuniară a respectivelor prejudicii morale; or, o situație de fapt produce consecințe juridice în măsura în care se încadrează în ipoteza unei norme de drept, care ordonă ori permite respectiva consecință juridică.
Mai mult, chiar dacă s-ar aprecia că solicitarea reclamantei se încadrează în obiectul de reglementare al Legii nr. 221/2009, s-a constatat că prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice C. și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.
Nu în ultimul rând, tribunalul a avut în vedere și Decizia nr. 12/2011 din 19.09.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 789/07.11.2011 privind recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr. 193/3.02.2011 a declarat recurs recurenta-reclamantă L. R..
În motivarea recursului, reclamanta a învederat următoarele critici:
Persoanele urmărite au fost deportate la muncă forțată în URSS împreună cu aproape 100.000 de mii de persoane de apartenență etnică germană, cetățeni români. Această măsură asimilată unei condamnări cu caracter politic, bine cunoscută în România, și descrisă în mod amănunțit și corect de exemplu în sentința civilă a Tribunalului București nr. 1911 din data de 14.12.2010, în dosarul nr._/3/2010, sau în Hotărârea civilă nr. 992/2011 din 26.05.2011 în dosarul nr._/3/2011, în care în cazuri exact similare a fost recunoscută ca măsură administrativă asimilată unei urmăriri politice a statului român comunist conform Legii nr. 221/2009, a fost o măsură abuzivă în răspunderea statului român, care, conform interpretării teleologice a Legii nr. 221/2009 cade sub incidența acestei legi, chiar dacă această măsură a început deja cu două luni înaintea cadrului de timp menționat de această lege pentru determinarea cauzală a răspunderii pentru măsurile cauzate de statul comunist, dar măsura a persistat și a fost continuată încă ani după preluarea răspunderii prin guvernul Dr. P. G. în Martie 1945.
S. comunist român a continuat în mod activ această măsură de urmărire evident politică, îndreptată pe baza ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr._ din 3.01.1945 și a emis la data de 29.3.1945 Ordinul Circular nr._ a Ministerului Afacerilor Interne, Secretariatul de Stat pentru Poliție, în care organele în subordine erau obligate să întocmească tabele nominale de urmărire, iar acele victime care până la acea dată încă nu erau în lagărele de muncă forțată trebuiau să fie internate și forțate la muncă în batalioane noi, în domeniul căi ferate, drumuri și poduri etc. Această urmărire colectivă a fost continuată de statul comunist român până spre anii 1949-1950, dată până la care victimelor deportate în lagărele de muncă forțată în URSS li se interzicea reîntoarcerea în țara lor proprie, considerând evadarea din lagărele de internare și reîntoarcerea acasă ca "întoarcere frauduloasă", care ducea la consecința menționată în ordinul circular menționat (reinternarea) și "deferirea către justiție spre strângere" (a se vedea în mod exemplar raportul inspectoratului regional de siguranță Timișoara nr._ S din data de 16.03.1948). Condițiile de urmărire sunt reflectate până în această perioadă în toate județele țării, a se vedea de exemplu rapoartele inspectoratului de siguranță Sibiu nr. 8539 S din 19.10.1946 și nr._ S din 21.07.1948.
Este deci evident că urmărirea începută cu câteva săptămâni înaintea instaurării oficiale a guvernului a fost continuată activ și după această dată, cea ce aduce această urmărire cel puțin din data de instaurare a guvernului în mod evident sub incidența legii invocate.
Chiar dacă prima instanță aplică norma legii în mod restrictiv fără interpretarea ei teleologică, care se impune (a se vedea motivarea celor două hotărâri citate), ar fi trebuit să recunoască cel puțin menținerea în deportare după perioada martie 1945 menționată în mod expres în lege. Chiar după această dată statul român poartă în continuare răspunderea pentru proprii cetățeni, ținuți în mod activ până la sfârșitul anilor 1950 în deportarea întreprinsă de propriile organe de stat. Trebuie văzut și faptul că Decretul nr. 118/1990 prevede expresis verbis aplicabilitatea și pentru aceste măsuri de urmărire prin deportare în străinătate în perioada august 1944 – martie 1945, iar omiterea acestei clarificări în Legea nr. 221/2009 poate fi numai una neintenționată de legiuitor, atâta timp cât Curtea Constituțională apreciază ambele legi a fi cu același scop identic.
Măsurile cu caracter represiv nu au început numai exact în data numirii guvernului, ci conform constatărilor din Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România, care este un document oficial al Statului R., disponibil pe site-ul administrației prezidențiale, măsurile represive au început imediat după 23 August 1944, inclusiv măsura a cărei victimă a fost și recurenta, care a fost dislocată din localitatea de domiciliu de organele de stat române și deportată de acestea într-o colonie de muncă în URSS.
Recurenta-reclamantă a menționat că plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin. 1 lit. b a Legii nr. 221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a, în baza deciziei a Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010, deoarece recurenta a avut o pierdere în avere și nu numai morală, prin deportarea forțată pentru o perioadă îndelungată. Instanța ar fi putut proceda la estimarea daunei materiale prin absorbirea forțată a forței de muncă pentru mai mulți ani, prin expertiză. În această perioadă victimele erau private de posibilitatea de dobândire de venit și de întreținere a familiei, forța lor de muncă a fost absorbită cu forța și în mod abuziv prin măsura criticată. Valoarea acestei forțe de muncă depășește în mod evident suma cerută, așa că scopul legii obligă pe pârât la reparația și a acestei daune, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin.1 lit. a, ci litera b.
Recursul nu a fost încadrat în vreunul din cazurile de recurs prevăzute de art. 304 C.pr.civ.
Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Analizând hotărârea recurată conform art. 3041 C.pr.civ., Curtea constată că soluția pronunțată de tribunal este legală și temeinică, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii luate împotriva autorilor reclamantei de deportare la muncă în URSS fiind în mod corect respins de tribunal.
Ca natură juridică, măsura deportării este o măsură administrativă abuzivă - caracterizată ca atare de dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. a din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, precum și de art. 3 lit. e din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.
Nefiind menționată în mod expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură administrativă abuzivă nu are un caracter politic de drept, ci el trebuie să fie constatat de instanță, în baza criteriilor oferite tot de lege, respectiv de art. 4 alin. 2 din lege.
Or, acest din urmă text legal face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. 3 din lege, care fac trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 (aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare), prevederi legale care definesc caracterul politic al unei măsuri administrative abuzive prin prisma scopului avut în vedere la săvârșirea unei infracțiuni sau a unei alte fapte ce a atras luarea unei măsuri de organele fostei miliții sau securități împotriva făptuitorului.
Din aceste dispoziții legale reiese că trebuie stabilit de către instanță, pentru a se putea constata caracterul politic potrivit Legii nr. 221/2009, faptul că autorii reclamantei a urmărit, la săvârșirea unei fapte ce a atras luarea împotriva sa a măsurii abuzive a deportării, unul din scopurile menționate de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, respectiv împotrivirea prin orice fel de acte sau acțiuni față de regimul comunist instaurat în România începând cu martie 1945.
Că acesta este scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 221/2009 reiese chiar din titlul actului normativ, potrivit căruia legiuitorul recunoaște caracterul politic al acelor condamnărilor și măsuri administrative asimilate acestora „pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, adică după instaurarea regimului comunist în România. Or, măsurile de deportare în URSS, care au fost dispuse înainte de instaurarea regimului comunist, nu se datorează regimului comunist.
Faptul că, prin adoptarea Legii nr.221/2009, legiuitorul român a dorit să acorde măsuri reparatorii doar persoanelor ce au suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic aplicate de regimul comunist, reiese din perioada la care se face referire prin însuși titlul legii și din dispozițiile art. 1, care reglementează domeniul de aplicare.
În consecință, făcând interpretarea sistematică și gramaticală a întregului act normativ, Curtea constată că măsurile de deportare în străinătate luate după data de 23 august 1944 și anterior datei de 6 martie 1945 nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
În numeroase cauze (cauza M. A. și alții vs. România, cauza M. vs. România etc.) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că Statele membre au o anumită marjă de apreciere în adoptarea unei legislații speciale având ca obiect înlăturarea nedreptăților comise de regimul comunist, fapt ce se explică prin aceea că opțiunea legiuitorului de a legifera într-un anumit fel reprezintă un atribut al suveranității Statului R..
În al doilea rând, Curtea constată că măsura la care au fost supuși autorii reclamantei nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009 nici din punct de vedere temporal, având în vedere că, prin dispozițiile art. 1 este delimitat domeniului de aplicare al legii, în sensul că legea specială de reparație are în vedere doar prejudiciile suferite de persoanele împotriva cărora s-a dispus condamnarea sau s-a luat, de către organele fostei miliții sau securități, vreo măsură cu caracter administrativ - condamnarea fiind pronunțată, respectiv măsura fiind luată în perioada 06.03._89 - pentru fapte ce au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06.03.1945, adică față de regimul comunist.
Însă, după cum arată reclamanta prin cererea de chemare în judecată, măsura deportării în URSS a fost luată în data de 15 ianuarie 1945, anterior instaurării regimului comunist.
Curtea nu poate reține criticile formulate de recurenta-reclamantă, potrivit cărora instanța trebuia să constate caracterul politic al măsurii pentru perioada care a continuat după martie 1945, deoarece constată că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 15/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 837 din 12 decembrie 2012.
Prin această decizie în interesul legii, instanța supremă a statuat în sensul că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009”.
În considerentele deciziei în interesul legii nr. 15/2012 instanța supremă a arătat că „Atât deportarea, cât și prizonieratul au fost consecințe ale războiului și ale poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariției statului comunist, dar menținute de acesta”.
„Este adevărat că atât Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective și asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluși în aceeași categorie și prizonierii de război. Norma de trimitere din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare] este însă de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Or, aceasta înseamnă că, așa cum în mod corect s-a reținut și în opinia susținută de procurorul general, legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6 martie_ decembrie 1989, de către fosta miliție sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art. 1 alin. (2) și art. 3 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, fie trebuie constatat de o instanță judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art. 1 alin. (4) din aceeași lege. Aceasta înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunțată, respectiv luată în perioada de referință a legii (6 martie 1945-22 decembrie 1989) pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
„Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit”.
Curtea va respinge și critica prin care recurenta-reclamantă învederează instanței că prin alte hotărâri judecătorești s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în URSS, constatând că și această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 15/2012, având în vedere faptul că în considerentele deciziei în interesul legii instanța supremă a statuat că „Opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este, astfel, una justificată în mod obiectiv și rațional și în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”.
În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a deportării în URSS, Curtea constată că a fost respins în mod corect de tribunal, având în vedere că s-a reținut faptul că măsura administrativă a deportării, invocată de reclamantă, luată împotriva autorilor reclamantei în data de 15 ianuarie 1945, nu se încadrează în obiectul de reglementare al Legii nr. 221/2009, astfel că acțiunii de față nu îi sunt incidente nici dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din lege, invocate de recurentă prin motivele de recurs.
De asemenea, Curtea constată că în mod corect tribunalul a reținut și decizia în interesul legii nr. 12/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. 14/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7.11.2011.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, de la data publicării deciziilor interesul legii nr. 12/2011 și nr. 15/2012 în Monitorul Oficial, dezlegarea dată de instanța supremă problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanță, raportat la art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta – reclamantă L. R. împotriva sentinței civile nr. 193/03.02.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 22.02.2013.
Președinte, Judecător,Judecător,
C. M. Steluța Z. D. I. L.-M.
Grefier,
D. L.
Red.dact.jud.MSC/07.03.2013
Tehnored. PS/ 2 ex./20.02.2013
Jud. fond: I. L. M.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1105/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 156/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
