Anulare act. Decizia nr. 1730/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1730/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-10-2013 în dosarul nr. 14047/299/2011
Dosar nr._
(800/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1730
Ședința publică de la 30.10.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - E. V.
JUDECĂTOR - I. A. H. P.
JUDECĂTOR - M.-G. R.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursurilor formulate de recurenta-intervenientă BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA și de către recurentul-pârât G. G. S., împotriva deciziei civile nr.61 A din 22.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți D. D., D. V. și cu intimata-pârâtă D. V..
P. are ca obiect – anulare act.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 23.10.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 30.10.2013, hotărând următoarele:
CURTEA,
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5479/28.03.2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea privind pe reclamanții D. D. și D. V. și pe pârâții D. V. și G. G. S., a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.290/08.02.2005 de BNP I. T. Claudy, a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 1.910,50, cu titlu de cheltuieli de judecată, a respins cererea pârâtului G. G. S. privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, a obligat pârâții la plata către stat a sumei de care reclamanții au beneficiat cu titlu de ajutor public judiciar, respectiv câte 952,75 lei fiecare pârât, a dispus comunicarea prezentei hotărâri, după rămânerea irevocabilă, Administrației Finanțelor Publice Sector 1, pentru urmărirea executării obligațiilor de plată către stat.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că la data de 08.02.2005, reclamanții D. D. și D. V., în calitate de vânzători, au încheiat cu fiica acestora, pârâta D. (fostă G.) V. și soțul său pârâtul G. G. S., în calitate de cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 290/08.02.2005 de BNP I. T. Claudy, având ca obiect apartamentul situat în V., ., ., ..
În prezenta cauză, reclamanții au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.290/08.02.2005 de BNP I. T. Claudy, invocând caracterul fictiv al prețului și lipsa cauzei actului juridic.
În speță, prin probele administrate, instanța a constatat că s-a făcut dovada atât a caracterului fictiv, simulat al prețului, cât și a lipsei cauzei contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți, acțiunea reclamanților fiind întemeiată, pentru următoarele considerente:
În contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 290/08.02.2005 s-a menționat că prețul vânzării este de 36.000 euro, din care vânzătorii au primit de la cumpărători 9.000 euro și respectiv 7.000 euro, anterior autentificării contractului, în baza antecontractului autentificat sub nr.2668/13.12.2004 și actului adițional autentificat sub nr. 185/31.01.2005, restul de 20.000 de euro urmând să fie primit de vânzători de la cumpărători astfel: 800 euro din surse proprii, iar 19.200 euro urmau să fie primiți prin intermediul Băncii Comerciale Române București-Sucursala Unirea, în forma împrumutului acordat cumpărătorilor până la data de 28 februarie 2005, conform contractului de credit încheiat cu B.C.R.
Deși la dosarul cauzei nu s-a depus un contraînscris încheiat între părți în care să se consemneze că prețul menționat în contract nu trebuia plătit în realitate, instanța a apreciat că părțile s-au aflat în imposibilitate morală de a preconstitui un înscris cu privire la actul secret.
Din răspunsurile pârâtei D. V. la întrebările din interogatoriul formulat de reclamanți, instanța a reținut că, la sfârșitul anului 2004-începutul anului 2005, aceasta și soțul său de la acea dată, pârâtul G. G. S., au demarat căutările unei locuințe pe care intenționau să o cumpere în București, oraș în care locuiau, dar întrucât nu aveau banii necesari, au apelat la ajutorul dat de părinții pârâtei, reclamanții din prezenta cauză, iar banii obținuți de aceștia de pe urma tranzacției cu apartamentul din V. au fost de fapt folosiți în totalitate de către pârâți, o parte dintre aceștia fiind plătiți firmei South Pacific, dezvoltatorul care urma să construiască pârâților apartamentul din București, ..
Aceste susțineri ale pârâtei D. V. se coroborează cu înscrisurile depuse la dosar. Astfel, potrivit convenției nr. 335/14.02.2005, reclamantul D. D. a achiziționat din banii primiți de la BCR 19 certificate de depozit cu discount în suma totală de 18.989,93 euro, dintre care 4 certificate au fost răscumpărate de pârâta D. (fostă G.) V. la data de 08.04.2005, în baza clauzei de împuternicire din convenție, fiindu-i plătite acesteia sumele de 3.988 euro și 20.400 rol, conform ordinelor de plata nr._ și_, sume care corespund ca valoare cu suma de_ rol menționată în factura fiscală nr._ emisă la data de 11.04.2005 de către . SRL pe numele pârâtului G. G. S.. Instanța a mai reținut că, la data de 01.09.2005, pârâta D. (fostă G.) V. a răscumpărat celelalte 15 certificate de depozit, în valoare de 15.019 euro, conform ordinului de plată nr._, iar la aceeași dată pârâtul G. G. S. a depus în numerar într-un cont deschis la BCR suma de 15.000 Euro, așa cum rezultă din ordinul de încasare nr._. De altfel, pârâtul G. G. S. a recunoscut la întrebarea nr. 7 din interogatoriu că, împreună cu soția sa de la acea dată, a decis cumpărarea din banii virați de bancă în contul reclamantului, a unor certificate de depozit pe care ulterior tot aceștia le-au răscumpărat. În plus, pârâtul a recunoscut la întrebarea nr. 8 că fosta soție a fost împuternicită să scoată banii din cont și aceștia au fost folosiți pentru achiziționarea unui teren cumpărat de pârâți, iar o parte au mers ca avans pentru apartamentul din București, . condiții, instanța a constatat că suma primită de reclamanți prin intermediul Băncii Comerciale Române București-Sucursala Unirea, în forma împrumutului acordat pârâților, a fost folosită de fapt de către aceștia din urmă pentru achiziționarea unor bunuri comune, iar pentru cei 800 de euro care trebuiau achitați din surse proprii de către pârâți, nu s-a probat cu aceștia ar fi fost plătiți reclamanților.
Referitor la sumele de 9.000 euro și respectiv 7.000 euro, pe care vânzătorii au declarat că le-au primit de la cumpărători anterior autentificării contractului de vânzare-cumpărare, în baza antecontractului autentificat sub nr. 2668/13.12.2004 și actului adițional autentificat sub nr. 185/31.01.2005, în cuprinsul acestora se precizează ca s-au plătit sumele respective, dar nu este menționat că această plată s-a făcut în fața notarului, iar doctrina și jurisprudența au stabilit că împotriva mențiunilor din actul autentic se poate face proba contrară, când această probă nu are drept scop combaterea faptelor atestate de autoritatea care autentifică, ci declarațiile făcute de părți și consemnate în act.
Or, în cauză, prin răspunsurile la întrebările 1 și 2 din interogatoriu, reclamanta D. V. a contestat că ar fi primit vreun ban în baza convenției precontractuale autentificate sub nr. 2668/13.12.2004 și actului adițional autentificat sub nr. 185/31.01.2005, învederând că a încheiat convenția respectivă pentru a-i ajuta pe fiica și ginerele său cu un avans pentru a-și cumpăra apartamentul din București.
În aceste condiții, instanța a considerat că prețul de 36.000 euro menționat în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.290/08.02.2005 a avut caracter fictiv, nefiind în realitate datorat de pârâți, mai ales că nu s-a făcut dovada că reclamanții aveau o situație materială precară, de natură să îi determine să își înstrăineze apartamentul în care locuiau, ci părțile au convenit de la început să realizeze o operațiune având ca scop să permită pârâților obținerea creditului în sumă de 19.200 Euro de la BCR, care a fost folosit de aceștia pentru achitarea avansului pentru apartamentul din București și pentru achiziționarea unui teren.
Instanța a mai reținut că voința juridică reprezintă un element fundamental al actului juridic, fiind guvernată de două principii și anume cel al libertății actelor juridice și cel al voinței reale. Codul civil român a consacrat concepția subiectivă privind raportul dintre voința internă, reală a părților și voința declarată, exteriorizată, acordând prioritate voinței interne, putându-se pune în discuție valabilitatea actului juridic prin care s-a transmis dreptul subiectiv civil pe motiv de neconcordanță între voința internă și cea exprimată.
Cauza actului juridic nu se confundă cu consimțământul, ci dimpotrivă, împreună cu acesta formează voința juridică, aceasta din urmă cuprinzând și scopul urmărit de parte atunci când și-a dat consimțământul la încheierea actului juridic.
Din declarația martorei Mihăila V., nașa de cununie a pârâților, instanța a reținut că ambii pârâți i-au spus că apartamentul din V. era proprietatea familiei D. și a fost vândut pentru ca pârâții să poată achiziționa apartamentul din București. Conform declarației aceluiași martor, cei doi pârâți i-au spus că aveau nevoie să facă dovada în fața băncii că dețin un bun imobil în proprietate pentru a obține creditul pentru apartamentul din București.
Din susținerile concordante ale părților, instanța a reținut că reclamanții D. D. și D. V. au continuat să locuiască în apartamentul din V. și după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aceștia nedeținând o altă locuință, iar pârâții le-au permis acest lucru. Or, în ipoteza în care reclamanții ar fi intenționat să transmită pârâților dreptul de proprietate asupra acestui apartament, ar fi avut posibilitatea de a-și rezerva prin contract un drept de uzufruct sau un drept de abitație viageră, însă nu au făcut-o pentru că nu au avut niciun moment reprezentarea mentală că înstrăinează apartamentul, așa cum nici pârâții nu au considerat că acest apartament a devenit proprietatea acestora, până la introducerea acțiunii de partaj.
Față de probele administrate în cauză, instanța a reținut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 290/08.02.2005 reclamanții nu au urmărit obținerea unui preț pentru apartamentul acestora din V., iar pârâții nu au avut reprezentarea mentală că devin proprietarii acestui apartament, ci părțile au urmărit constituirea unei garanții imobiliare în favoarea băncii pentru obținerea unui credit de către pârâți și, pe cale de consecință, ne aflăm în situația lipsei cauzei imediate a contractului de vânzare-cumpărare, datorată lipsei contraprestației.
Prin decizia civilă nr.61/22.01.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul G. G. S. împotriva sentinței civile nr.5479/28.03.2012 a Judecătoriei Sectorului 1 București și cererea de intervenție accesorie formulată în apel de către BCR SA.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că prima instanță a fost învestită cu o cerere de nulitate absolută a unui contract, motivul de nulitate invocat fiind lipsa cauzei.
Art. 967 Cod civil, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului și al formulării cererii de chemare în judecată, instituie prezumția de valabilitate a cauzei și prezumția de existență a cauzei, însă ambele prezumții sunt relative și cel ce invocă lipsa cauzei poate dovedi faptul contrar.
Fiind vorba despre un fapt juridic stricto sensu, este admisibil orice mijloc de probă, deci inclusiv proba testimonială și indiferent de caracterul autentic sau nu al actului contestat pentru lipsa cauzei.
Este adevărat că, pentru a dovedi lipsa cauzei, reclamanții au susținut că sumele de 9000 euro și de 7000 de euro, pe care vânzătorii au declarat că le-au primit de la cumpărători anterior autentificării contractelor de vânzare-cumpărare, în baza antecontractului autentificat sub nr. 2668/13.12.2004 și a actului adițional autentificat sub nr. 185/31.01.2005 nu au fost efectiv plătite, însă, tribunalul a constatat că, și cu privire la acest aspect, este admisibilă proba testimonială, în condițiile în care, așa cum corect a reținut prima instanță, din cuprinsul actelor autentice nu rezultă că sumele s-ar fi plătit în fața notarului, fiind o constatare a sa ex proprii sensibus, care ar fi făcut dovadă până la înscrierea în fals; notarul a luat act de declarația părților cu privire la acest aspect, astfel încât proba contrară poate fi făcută cu orice mijloc de probă, predarea sumei de bani fiind un fapt juridic.
Nu în ultimul rând, tribunalul a reținut ca fiind corectă și aprecierea primei instanțe în sensul că în cauză, fictivitatea contractului de vânzare-cumpărare contestat, respectiv faptul că părțile au disimulat total realitatea, creând aparența existenței unui contract de vânzare-cumpărare, scopul fiind obținerea de presupușii cumpărători al unui credit bancar, când în realitate acest contract nu a existat, poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, nefiind necesară existența unui contraînscris ca instrumentum în formă scrisă, față de relațiile dintre părți, cumpărătorii fiind fiica și ginerele (la momentul încheierii actului) vânzătorilor.
Or, potrivit disp. art. 1198 cod civil și de relațiile sus-menționate, existența voinței reale a părților, chiar și la încheierea unui act autentic cu valoare peste 250 de lei, poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
Toate probele administrate în cauză, cum de altfel în mod corect a reținut prima instanță, converg spre concluzia faptului că, atât vânzătorii D. D. și D. V. cât și cumpărătorii G. G. S. și D. (G. la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare) nu au intenționat încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.290/8.02.2005, respectiv că, la încheierea acestui act au disimulat total realitatea, acesta fiind un act aparent încheiat doar cu scopul de a crea Băncii Comerciale Române aparența de proprietari a cumpărătorilor, astfel încât B. să le acorde acestora un credit ipotecar garantând cu apartamentul pe care s-au declarat proprietari.
Față de fictivitatea totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 290/8.02.2005, deci de inexistența acestuia, motivul de nulitate privind lipsa cauzei apare ca fiind total întemeiat, deoarece fictivitatea contractului se confundă cu nulitatea absolută a acestuia, ca și contract de vânzare-cumpărare, așa cum a reținut instanța de fond.
Trecând la interpretarea probelor, tribunalul a reținut că, pe lângă afirmațiile reclamanților, confirmate de pârâta D. V., fiica acestora, pârâtul apelant G. G. S. a recunoscut la interogatoriu că fosta sa soție, D. V., a fost împuternicită să scoată bani din contul părinților săi, vânzătorii și că banii virați de bancă în contul prețului vânzătorilor reclamanți au fost ridicați de aceasta, fiind folosiți de soți pentru achiziționarea unui teren și plata avansului la apartamentul din București.
Tribunalul a reținut ca fiind corecte și susținerile primei instanțe cu privire la lipsa plății avansului, respectiv a sumelor de 9000 și de 7000 de euro, în condițiile în care pârâții nu au putut proba deținerea vreunor sume de bani la acel moment, tot ei folosind ulterior și suma de bani virată de bancă ca preț.
Acest aspect coroborat cu toate celelalte aspecte reținute de prima instanță, respectiv faptul că reclamanții au continuat să locuiască în apartamentul din V., fără a fi deranjați de pârâți, că soții cumpărători nu au intenționat niciun moment să se mute în V., precum și de declarația martorei M. V., tribunalul a constatat că în mod corect prima instanță a reținut lipsa cauzei contractului de vânzare-cumpărare încheiat.
Tribunalul a înlăturat susținerile apelantului cum că toate aceste aspecte, inclusiv folosirea banilor dați de bancă sunt aspecte ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare și deci nu pot dovedi lipsa cauzei, cauză de nevalabilitate la momentul încheierii acestuia.
S-a avut în vedere că întreaga situație de fapt, perfect reținută sub aspectul interpretării probelor de prima instanță, duce la concluzia clară a faptului că, la momentul încheierii contractului, înțelegerea reală a părților nu a fost în sensul prefigurării transmiterii dreptului de proprietate și al plății prețului, ci al obținerii de către cumpărători, ca act aparent, în fața băncii, a calității de proprietar, pentru a obține un credit pentru plata prețului, bani de care tot ei s-au folosit.
Față de aceste considerente, în baza art. 296 Cod de procedură civilă, tribunalul a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât.
În ceea ce privește cererea de intervenție accesorie formulată de B. C. Română, față de soluția pe cererea de apel, de argumentele avute în vedere la respingerea apelului, în condițiile în care apărările intervenientei nu au adus elemente noi, tribunalul, în baza art. 50 și urm. C.proc.civ., a respins-o ca neîntemeiată.
Cu privire la apărarea intervenientei în sensul că ar fi direct prejudiciată, deoarece situația de fapt și de drept creată se datorează exclusiv culpei vânzătorilor și cumpărătorilor, tribunalul a reținut că, într-o eventuală acțiunea privind nulitatea contractului de ipotecă bazată pe aplicarea principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, B. s-ar putea apăra prin invocarea calității sale de terț dobânditor de bună credință cu titlu oneros și, cu atât mai mult, prin aplicarea acestei excepții în regimul de carte funciară, intervenienta înscriindu-și cu bună-credință dreptul încă din anul 2005 și putând invoca prescripția acțiunii în rectificarea cărții funciare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelantul – pârât G. G. S. și intervenienta BCR SA, criticând-o ca nelegală prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Pârâtul – apelant critică decizia recurată pentru următoarele motive de recurs:
- întreaga motivare a instanței de apel are în vedere o acțiune în simulație, pe care, de altfel a avut-o în vedere și instanța de fond. Ori, în speța de față, reclamanții nu au formulat o acțiune în simulația actului juridic, ci o acțiune în nulitate absolută, pentru lipsa cauzei.
Instanța de fond și instanța de apel, prin hotărârile date, au acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul în care au admis cererea reclamanților cu motivarea unei acțiuni în simulație, care are în vedere existența unui act secret, motivând chiar existența în speța de față a unui "fapt secret, o convingere a părților" fără a și avea temei de drept în legislația aplicabilă.
- referitor la critica privind admisibilitatea probei testimoniale în dovedirea susținerii reclamanților privind lipsa prețului, recurentul – pârât consideră că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii.
În art.1191 alin. 2 C.Civ. se prevede că nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-a zis înainte, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o sumă ce nu depășește 250 de lei.
- instanța de apel motivează, cu privire la susținerile reclamanților că sumele de 9.060 euro și 7.000 euro, pe care vânzătorii au declarat că le-au primit de la cumpărători anterior autentificării contractului de vânzare-cumpărare, în baza antecontractului autentificat sub nr. 2668/13.12.2004 și a actului adițional autentificat sub nr. 185/31.01.2005 nu au fost efectiv plătite, tribunalul constată că, și cu privire la acest aspect, este admisibilă proba testimonială, în condițiile în care, așa cum corect a reținut prima instanță, din cuprinsul actelor autentice nu rezultă că sumele s-ar fi plătit în fața notarului, fiind o constatare a sa ex proprii sensibus, care ar fi făcut dovada până la înscrierea în fals; notarul a luat act de declarația părților cu privire la acest aspect, astfel încât proba contrară poate fi făcută cu orice mijloc de probă.
Prin această motivarea instanța aduce o gravă atingere principiului de drept unanim cunoscut ad validitatem, respectat Ia data încheierii actelor autentice, în condițiile în care reclamanții au declarat la momentul încheierii actelor autentificate de notar că și-au primit sumele de bani înscrise în contracte, iar după 7 ani se răzgândesc, vin în fața instanței, își invocă propria culpă susținând că nu au intenționat de fapt niciodată să-și înstrăineze imobilul și solicită anularea contractului de vânzare-cumpărare și reintrarea imobilului în patrimoniul lor.
Mai mult decât atât, prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat și principiul stabilității actelor juridice, în condițiile în care pârâtul – recurent a învederat încă de la fond și a dovedit că, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul în litigiu a fost ipotecat în favoarea BCR, s-a acordat un credit celor doi foști soți, credit aflat în prezent în derulare, nici instanța de fond și nici cea de apel nemotivând în nici un fel care va fi soarta contractului de ipotecă, în condițiile în care, reclamanții sunt terți față de contractul de ipotecă și pot invoca asta ulterior rămânerii definitive și irevocabile a prezentei sentințe, dacă ea va rămâne în forma actuală.
- cu privire la respingerea cererii de intervenție accesorie a BCR, deși admisă în principiu a fost respinsă pe fond cu motivarea – față de soluția pe cererea de apel, de argumentele avute în vedere la respingerea apelului, în condițiile în care apărările intervenientei nu au adus elemente noi, tribunalul, în baza art.50 și următoarele Cod de procedură civilă o va respinge ca neîntemeiată.
Recurentul – pârât consideră că respingerea cererii de intervenție este nelegală și netemeinică, deoarece argumentul BCR pentru depunerea și susținerea cererii de interventie în interesul apelantului-pârât era acela al menținerii contractului principal, respectiv contractul de vânzare-cumpărare ce face obiectul prezentei cereri, cu consecința menținerii contractului accesoriu de ipotecă în favoarea BCR, pentru recuperarea creditului acordat pârâților și aflat în prezent în derulare.
Recurenta – intervenientă BCR SA critică decizia recurată pentru următoarele motive de recurs:
Cumpărătorii imobilului - dobânditori prin act translativ de proprietate, cu titlu oneros, dețin ca și titlu un act autentic de vânzare - cumpărare (înscris care se bucură de prezumția de autenticitate) care îndeplinește toate condițiile de formă și fond prevăzute de lege, act înscris în Cartea Funciară.
Pentru ca un act juridic să fie valabil încheiat, trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art.948 C.civ, respectiv capacitatea de a încheia actul juridic, consimțământul, obiectul și cauză.
În mod greșit instanța de apel a reținut că contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți îi lipsește obiectul - prețul și cauza, întrucât, așa cum s-a arătat, prețul a fost achitat parțial din sursele proprii ale cumpărătorilor, parțial din creditul acordat acestora de către BCR SA, aceste aspecte fiind dovedite prin probele administrate în cauză.
Pe de altă parte, cumpărătorii au declarat în fața notarului public care a autentificat actul, faptul că au primit atât suma de 9.000 euro cât și suma de 7.000 euro în baza antecontractului de vânzare-cumpărare (act de asemenea autentificat) și a actului adițional la acesta.
Potrivit art.966-968 C.civ, cauza constituie un element esențial de fond al actului juridic civil, constând în obiectivul urmărit de părți la încheierea actului juridic, iar pentru a fi valabilă și deci susceptibilă de a produce efecte juridice, este necesar să existe, să fie licită, să fie conformă bunelor moravuri și ordinii publice.
Potrivit contractului de vânzare cumpărare încheiat între părți (act autentic), părțile s-au obligat la prestații reciproce, respectiv plata prețului și predarea imobilului, cauza imediată fiind dată de înstrăinarea imobilului, împrejurarea acceptată și însușită de vânzători prin perfectarea actului.
Motivația invocată de aceștia, cum că vânzarea s-ar fi făcut pentru a veni în ajutorul cumpărătorilor (intimata-pârâtă D. V. fiind fiica acestora) nu poate duce la concluzia instanței de apel în sensul lipsei cauzei contractului de vânzare cumpărare încheiat.
Mai mult decât atât, recurenta – intervenientă consideră că în condițiile în care instanța admite posibilitatea răsturnării unei situații de fapt și de drept (plata prețului și voința reală a părților) materializată printr-un act autentic prin administrarea probei testimoniale, se ajunge la situația inadmisibilă, ca prezumția de autenticitate de care se bucură contractul autentic să fie înlăturată printr-o probă inferioară.
Mai mult decât atât, în condițiile în care instanța ar ratifica aceste argumente (pretenții), recurenta – intervenientă consideră că, în calitate de creditoare a cumpărătorilor (creditor garantat), ar fi prejudiciată în drepturile sale, întrucât situația de fapt creată se datorează inclusiv culpei vânzătorilor, sancțiunea fiind tocmai aceea de a menține ca valabil și legal încheiat contractul de vânzare cumpărare, iar argumentele reținute de către instanța de apel se referă la ipoteza în care banca ar avea calitate de terț dobânditor de bună credință în acte translative de proprietate cu titlul oneros.
Ori, în speță, recurenta – intervenientă BCR SA are calitate de creditor în contractul de ipoteca încheiat în vederea garantării creditului contractat de cumpărătorii imobilului, aceștia fiind cei care au dobândit imobilul printr-un act translativ de proprietate cu titlu oneros.
Potrivit dispozițiilor art.312 alin.2 Cod de procedură civilă, Curtea va găsi fondate recursurile pentru următoarele considerente:
Curtea constată că instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în nulitate absolută a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.290/08.02.2005 pentru: neachitarea prețului – art.1303 Cod civil și lipsa cauzei contractului – art.966 Cod civil și nu cu o acțiune în simulație.
Ca atare, toate argumentele instanțelor de fond și apel privind inexistența și imposibilitatea preconstituirii unui act secret care să cuprinsă convenția reală dintre părți ca parte a simulației vor fi înlăturate având în vedere obligația respectării principiului disponibilității care guvernează procesul civil.
Reclamanții au invocat ca temei al acțiunii lor dispozițiile art.966 Cod civil și art.1303 Cod civil. Instanța de recurs constată că în cauză atât instanța de fond, cât și instanța de apel au făcut o greșită interpretare și aplicare a acestor texte de lege.
Din cuprinsul contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.290/08.02.2005 rezultă că reclamanții au vândut pârâților apartamentul nr.14 din V., ., ., . de 36.000 euro.
Anterior acestui contract de vânzare – cumpărare încheiat în formă autentică părțile au încheiat un antecontract de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.2668/13.12.2004, prin care s-a convenit încheierea contractului de vânzare – cumpărare a aceluiași apartament pentru prețul de 36.000 euro, promitenții vânzători recunoscând că au primit pe data de 13.12.2004 suma de 9.000 euro, parte din preț.
La acest antecontract de vânzare – cumpărare s-a încheiat un act adițional autentificat sub nr.185/31.01.2005. În cuprinsul acestui act reclamanții promitenți vânzători recunosc că din prețul vânzării au mai primit la data autentificării actului adițional și suma de 7.000 euro.
Ca atare, Curtea constată că din cele trei acte autentice semnate de părți rezultă fără dubiu că prețul de vânzare a apartamentului în litigiu a fost stabilit de părțile contractante la suma de 36.000 euro.
Potrivit dispozițiilor art.1303 Cod civil, prețul vânzării trebuie să fie serios și determinat de părți.
Curtea constată că prețul de 36.000 euro este un preț serios (fapt necontestat de reclamanți) și determinat de părți prin voința liber exprimată a acestora în fața notarului, așa cum rezultă din cuprinsul celor trei acte autentice de mai sus.
Ceea ce contestă de fapt reclamanții prin acțiunea introductivă de instanță nu are legătură cu cele două condiții impuse de art.1303 Cod civil, prețului vânzării. Reclamanții invocă „suma prevăzută în contract cu titlu de preț, nu ne-a fost achitată în realitate, cei 19.200 euro care ne-au fost virați de către bancă în urma acordării împrumutului solicitat de pârâți, au fost retrași tot de către aceștia, pârâta D. V. având împuternicire de retragere pe acest cont, restul sumei de 16.800 euro pretins achitată din surse proprii ale pârâților nu ne-a fost niciodată plătită”.
Curtea constată în primul rând că neplata la termen a prețului stabilit într-un contract de vânzare – cumpărare, preț care respectă condițiile prevăzute de art.1303 Cod civil, nu este motiv de nulitate a contractului de vânzare – cumpărare. Neplata prețului naște în patrimoniul vânzătorilor un drept de creanță ce poate fi valorificat pe calea unei acțiuni în pretenții.
Ca atare, în mod greșit instanțele anterioare au administrat probe (testimoniale și cu acte) pe aspectul achitării prețului de către pârâții cumpărători, atâta vreme cât nu au fost învestite cu o acțiune în pretenții, ci cu o acțiunea în nulitatea contractului de vânzare – cumpărare întemeiat pe dispozițiile art.1303 Cod civil.
Pe de altă parte, Curtea constată că reclamanții sunt de rea-credință invocând neplata prețului de către ei.
Astfel, pentru sumele de 9.000 euro și 7.000 euro reclamanții au recunoscut primirea lor în cuprinsul a trei acte autentice încheiate la date diferite (antecontractul și contractul de vânzare – cumpărare reținute mai sus) din anii 2004 – 2005. Nu e posibil să susțină reclamanții după atâția ani, când nu le mai convine existența contractului de vânzare – cumpărare, că nu au primit sumele de bani din antecontract și din actul adițional.
Cu privire la suma de 19.200 euro obținută de cumpărătorii pârâți prin contractul de împrumut de la intervenienta BCR SA, această sumă a fost plătită de bancă direct în contul reclamantului D. D., intrând în patrimoniul reclamanților ca preț al vânzării, fapt recunoscut de aceștia prin acțiune („cei 19.200 euro care nu au fost virați de către bancă în urma acordării împrumutului solicitat de pârâți”).
Faptul că, ulterior acestei plăți reclamanții au permis fiicei lor, pârâta – intimată, să ridice această sumă și să o folosească în scopuri personale, nu echivalează cu neplata prețului. Ca atare, nu se poate reține că prețul ar fi fost fictiv, atâta vreme cât el a intrat în patrimoniul reclamanților.
Cel de al doilea motiv de nulitate invocat de reclamanți vizează inexistența cauzei vânzării, motiv de nulitate întemeiat pe dispozițiile art.966 Cod civil.
Reclamanții – intimați susțin că adevăratul scop urmărit de ei la încheierea contractului de vânzare – cumpărare nu l-a reprezentat obținerea prețului de 36.000 euro ci „scopul disimulat al acestei vânzări l-a constituit obținerea de către pârâți a unui credit bancar” întrucât pârâții nu aveau în patrimoniu nici un bun imobil pe care să-l constituie garanție.
Având în vedere că prețul de 36.000 euro a fost încasat, așa cum s-a reținut mai sus, Curtea consideră că voința reală a părților contractante a fost aceea de a se transfera proprietatea apartamentului în litigiu din patrimoniul reclamanților în acela al pârâților.
Dacă instanța ar ratifica pretențiile reclamanților în sensul că voința reală a părților contractante din contractul de vânzare – cumpărare a fost în sensul de a nu se transfera proprietatea apartamentului în patrimoniul pârâților, ci doar de a înșela, a induce în eroare banca, în mod voit, în scopul acordării creditului bancar de 19.200 euro pârâților, urmând ca aceștia să-și însușească în nume propriu acești bani dobândiți din creditul ipotecar, ar însemna ca instanța să ratifice o ilegalitate, ceea ce nu ar fi posibil.
Curtea apreciază că în speță cauza actului juridic de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.290/08.02.2005 a fost pentru reclamanți obținerea prețului și crearea în patrimoniul fiicei și a ginerelui lor a unui drept de proprietate asupra unui apartament cu care aceștia să garanteze în viitor cumpărarea unui alt apartament în București.
Această cauză care, potrivit dispozițiilor art.967 alin.2 Cod civil este prezumată de lege, este legală și nu se poate pretinde instanței să ia act de o altă cauză ilegală.
Mai mult, Curtea reține și faptul că actul juridic de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.290/08.02.2005 a intrat în circuitul civil și intervenienta a încheiat cu pârâții contractul de ipotecă nr.222/07.02.2005 autentificat sub nr.291/08.02.2005 asupra acestui apartament existând constituită ipoteca de rangul I în favoarea BCR SA.
Ca atare, respingerea acțiunii se impune și ca o necesitate a respectării principiului securității circuitului civil, cu atât mai mult cu cât creditul ipotecar contractat de pârâți pentru suma de 19.200 euro nu a fost încă achitat.
Față de aceste considerente, Curtea va admite recursurile formulate de recurentul – pârât și de recurenta – intervenientă BCR SA și, modificând în tot decizia recurată, va admite apelul pârâtului G. G. S. și va respinge ca nefondată acțiunea.
Potrivit dispozițiilor art.274 Cod de procedură civilă vor fi obligați reclamanții – intimați la 7.820 lei cheltuieli de judecată față de recurentul – pârât și la 1.905 lei cheltuieli de judecată față de intervenienta accesorie BCR SA, reprezentând onorarii avocat și taxe de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurenta-intervenientă BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA și de către recurentul-pârât G. G. S., împotriva deciziei civile nr.61 A din 22.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți D. D., D. V. și cu intimata-pârâtă D. V..
Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul formulat de pârâtul G. G. S. împotriva sentinței civile nr.5479/28.03.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București și cererea de intervenție accesorie a Băncii Comerciale Române SA.
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că:
Respinge ca nefondată acțiunea.
Obligă intimații – reclamanți la plata sumei de 7.820 lei cheltuieli de judecată, în toate fazele procesuale către recurentul – pârât și la 1.905 lei cheltuieli de judecată față de intervenienta accesorie BCR SA.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 30.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
E. V. I.-A. H.-P. M. G. R.
GREFIER
Ș. P.
Red.I.A.H.P.
Tehdact.R.L.
2 ex./14.03.2014
TB-S.4 – A.G.Țambulea; A.P.
Jud.S.1 – A.L.V.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 18/2013. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 49/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
