Cereri. Hotărâre din 14-11-2013, Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-11-2013 în dosarul nr. 3311/2/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1932R
Ședința publică de la 14 noiembrie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: GAVRIȘ DUMITRU MARCEL
JUDECĂTOR: M. A. M.
JUDECĂTOR: S. G.
GREFIER: G.-M. V.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta reclamantă N. V. împotriva sentinței civile nr. 146/23.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. R. DE INFORMAȚII – U.M.0198.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns recurenta reclamantă N. V., personal, și intimata pârâtă S. R. de Informații – U.M. 0198, prin consilier juridic G. V., cu împuternicire de reprezentare juridică la fila 11 dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Recurenta reclamantă învederează că nu are cereri prealabile judecății.
Reprezentantul intimatului pârât învederează că nu are cereri prealabile judecății.
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în dezbaterea recursului.
Recurenta reclamantă solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii și restituirii în natură a imobilului în litigiu, precum și a obligării pârâtei la acordarea de despăgubiri în modalitatea expusă în motivele de recurs. Solicită obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate la prima instanță.
Arată că prima instanță nu a dispus restituirea imobilului în litigiu în natură, încălcând astfel dispozițiile art. 1 alin. 1, art. 2 alin. 1 lit. a, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001 și dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la CEDO. Instanța de fond a stabilit că imobilul în litigiu a fost în coproprietatea fraților D. Ș. și D. G., autorii notificatoarei. De asemenea, a stabilit că notificatoarea este moștenitoarea legală a celor 2 coproprietari și că este îndreptățită reclamanta la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, fiind unica moștenitoare a notificatoarei. Numai că, instanța respinge restituirea în natură, făcând referire la rapoartele de expertiză efectuate. Analizând rapoartele de expertiză, se poate constata că cei doi experți – specialitatea topografie și construcții, au identificat imobilul de la adresa în litigiu și expertul topo a constatat că suprafața de 343 mp face parte din fostul imobil expropriat, iar expertul construcții a ajuns la concluzia că cele 2 construcții – C1 și C2, au același amplasament ca cele din anul 1934 și au aceeași configurație interioară. Față de aceste 2 expertize, nu există nici un impediment la restituirea în natură. Aceste imobile nu fac parte decât scriptic din administrarea pârâtului S. R. de Informații, în fapt ele sunt nefolosite. Anumite aspecte au fost bine stabilite de către prima instanță, și anume că imobilul există în natură și atunci nu există nici un impediment la restituire, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 165/2013, prin art. 1 alin. 1 și art. 2 alin. 1, stabilește imperativ că acolo unde există posibilitatea, imobilele să se restituie în natură.
Reprezentantul intimatului pârât solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței apelate, ca fiind temeinică și legală. Arată că, la termenul din 19.12.2012 a depus la instanța de fond note de ședință, prin intermediul cărora a arătat că în cadrul imobilului în litigiu sunt desfășurate activități specifice la nivelul instituției pe care o reprezintă, acesta constituind sediul unității. Solicită a se avea în vedere motivele prezentate în cadrul întâmpinării și, de asemenea, concluzii scrise care au fost depuse la instanța de fond.
În replică, recurenta reclamantă depune la dosar decizia nr. 2065 din 22.03.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Calea Victoriei nr. 4. În cadrul respectivei cauze s-a efectuat expertiza P. D., care se află la dosar, expertiză care a fost avută în vedere și de către expertul A. D.. Dacă se compară cele 2 expertize, se poate constata că ambii experți au identificat în același mod fostul imobil expropriat, cel situat în Piața I. L. Stalin nr. 34, în suprafață de 1600 mp, iar în prezent această suprafață se află distribuită la 3 adrese. Prin decizia nr. 107/2011 s-au primit despăgubiri pentru clădirea situată în Calea Victoriei nr. 4 și terenul aferent de 552 mp. Cu privire la componența acestei construcții, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că a fost alcătuită din 3 locuințe și o prăvălie – spațiu comercial și că în mod corect Curtea de Apel București a acordat despăgubiri pentru o construcție, care era formată din 3 locuințe și o cameră destinată activităților comerciale. Deci, prin acea hotărâre nu s-au acordat despăgubiri și pentru celelalte imobile care fac parte din fostul imobil expropriat, ci numai pentru o parte – suprafața de 552 mp și o clădire demolată.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea din data de 08.11.2011, înregistrată la Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, reclamanta N. V. a chemat în judecată pârâtul S. R. de Informații UM 0198 solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 admiterea notificării formulate de defuncta Mitrofanu S. M. înregistrată sub nr. 354/07.08.2001, restituirea în natură a imobilului situat în Ploiești, . nr. 3, județul Prahova compus din două clădiri și terenul aferent acestora și obligarea unității pârâte să predea de îndată imobilul către reclamantă, cu cheltuieli de judecată.
La data de 21.01.2009 reclamanta și-a completat acțiunea principală și a solicitat inclusiv obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul preluat abuziv de stat și nerestituit începând cu luna ianuarie a anului 2006.
Pârâtul a formulat întâmpinare, invocând excepția prematurității și arătând că, în cauză, lipsește dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și dovada dreptului de proprietate al autorului reclamantei.
Prin sentința civilă nr. 293/04.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei sub aspectul lipsei calității de persoană îndreptățită la restituire și s-a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.
Prin decizia civilă nr. 656/14.12.2009 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile menționată anterior.
Prin decizia civilă nr. 4302/08.09.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._/3/2008, s-a admis recursul declarat de către reclamantă, casându-se atât decizia, cât și sentința și dispunându-se (prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 03.02.2011) trimiterea cauzei pentru a fi rejudecată în primă instanță de către Tribunalul București.
În motivarea deciziei Înaltei Curți, s-a reținut că numita Mitrofanu S. M. (titularul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 și autoarea reclamantei) a acceptat succesiunea de pe urma lui D. Ghe. G., tocmai prin formularea notificării, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Față de acest aspect, Înalta Curte a arătat că instanțele de fond ar fi trebuit să stabilească dacă vocația la măsurile reparatorii se limitează doar la succesiunea lui D. Ghe. G., persoana care figurează exclusiv în actul de expropriere sau privesc inclusiv succesiunea tatălui numitei Mitrofanovici S. M., respectiv D. Ghe. Ș.. De asemenea, instanța supremă a arătat că este necesar să se verifice dacă probele existente la dosar pot dovedi dreptul de proprietate al persoanelor de pe urma cărora se solicită transmiterea acestui drept și existența dreptului de proprietate însuși.
Reținând că greșit s-a admis excepția lipsei calității procesuale active în condițiile în care acceptarea succesiunii de pe urma numitului D. Ghe. G. a avut loc în condițiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, fără a dezlega alte probleme de drept.
În vederea rejudecării, dosarul a fot înregistrată la Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, sub nr._/3/2008*.
La data de 08.01.2013, în cursul rejudecării dosarului de către prima instanță, reclamanta N. V. a formulat o precizare la cererea completatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de_ euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului ce face obiectul dosarului și obligarea aceluiași pârât la plata sumei de 1600 euro lunar reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a aceluiași imobil, începând cu data de 01.01.2013 și până la predarea efectivă a acestuia.
Prin sentința civilă nr. 146/23.01.2013 pronunțată în dosarul nr._/3/2008*, s-au respins ca neîntemeiate cererea de chemare în judecată, cererea completatoare și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
În motivarea sentinței s-au reținut punctual următoarele: reclamanta a făcut dovada existenței în patrimoniul autoarei notificatoarei a imobilelor pentru care s-a formulat notificarea, operând prezumția că la momentul preluării de către stat, ambii frați erau coproprietari; preluarea imobilului s-a făcut de către stat în baza Decretului de expropriere nr. 92/1950, de la numitul Dobresacu Ghe. G. fiind preluate 4 apartamente; reclamanta este atât succesoarea defunctului D. Ghe. G., cât și a numitului D. Ș., tatăl notificatoarei; reclamanta este legatar cu titlu universal al numitei Mitrofanovici S. care a formulat notificarea nr. 534/07.08.2001; imobilul pentru care s-a solicitat restituirea în natură este situat în Ploiești, ., colț cu C.T G., fiind compus din 7 camere și dependințe cu o suprafață construită de 300 mp, plus un alt imobil compus din parter și etaj cu 4 camere și dependințe, în suprafață de 50 mp, plus terenul aferent în suprafață de aproximativ 600 mp, actualmente Policlinica Unității Militare_; reclamanta are calitate de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii care, față de concluziile raportului de expertiză, nu pot fi acordate decât prin echivalent, dar o astfel de măsură nu poate fi dispusă față de principiul disponibilității, în condițiile în care, s-a solicitat exclusiv restituirea în natură, atât în faza administrativă, cât și în faza judiciară.
Împotriva sentinței, a declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 1 alin. 2, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, principiul restituirii în natură consacrat prin HG nr. 250/2007, cap. I pct. 1 lit. a, și dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Recurenta a mai arătat că instanța de fond a afirmat, fără să motiveze, că imobilul pentru care a fost formulată notificarea nr. 534/0.708.2001 nu poate fi restituit în natură, deși există, făcând trimitere la concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză.
Recurenta precizează că din raportul de expertiză întocmit de ing. A. D. și din raportul de expertiză efectuat de expertul G. C. rezultă clar că imobilul putea fi restituit în natură.
În final, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată, restituirea în natură a imobilului situat în Ploiești, . nr. 3, jud. Prahova compus din două clădiri: corpul C1 (în suprafață construită și desfășurată de 289,42 mp), corpul C 2 (în suprafață construită de 43,12 mp și desfășurată de129,36 mp) și din teren în suprafață de 543,29 mp și în suprafață măsurată de 540 mp; obligarea pârâtului SRI la predarea întregului imobil restituit în natură și la plata sumei de 135.252 euro sau echivalentul în lei reprezentând valoarea lipsei de folosință a construcției C1 și a terenului aferent acesteia în perioada 01.01.2006 – 31.12,2012; obligarea pârâtului la plata sumei de 1600 euro sau echivalentul în lei lunar reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a aceluiași imobil începând cu 01.01.2013 și până la predarea efectivă a acestuia și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de_ lei efectuate la prima instanță și în recurs.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că potrivit notificării nr. 534 formulată de autoarea reclamantei la data de 07.08.2001 și înregistrată la Primăria Ploiești, solicitarea de restituire se referă la un imobil situat în Ploiești, .. În conformitate cu HG nr. 610/27.06.2001 imobilul proprietate publică transmis în administrarea SRI este situat în Municipiul Ploiești . nr. 3 și pentru acesta nu există notificare.
Intimatul susține că nu s-a dovedit dreptul de proprietate a autorului reclamantei cu privire la imobilul revendicat și că nu s-a stabilit modalitatea de preluare a imobilului de către stat, în condițiile în care Decretul nr. 92/1950 se referă la 4 apartamente iar experții au arătat că actele depuse la dosar nu demonstrează dreptul de proprietate al autorilor reclamantei. Raportul de expertiză topografică nu constată că terenul revendicat reprezintă fosta proprietate a autorilor reclamantei.
Intimatul precizează că în alte 4 dosare au fost respinse solicitările reclamantei având ca obiect constatarea dreptului de proprietate a autorilor acesteia asupra imobilului în litigiu.
Părțile au depus la dosar note scrise și practică judiciară.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Hotărârea pronunțată de către prima instanță în rejudecare conține în dispozitiv soluția de respingere a tuturor cererilor reclamantei. Întrucât sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865 instanțele respingeau ca lipsite de interes căile de atac formulate de partea care nu a căzut în pretenții, pârâtul nu a declarat apel ci și-a expus prin întâmpinare poziția față de cele reținute în considerentele hotărârii primei instanțe.
Curtea consideră necesar să precizeze că schimbarea motivării unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care se respinge calea de atac, nu intră sub incidența dispozițiilor art. 296 alin. 1 teza ultimă Cod procedură civilă de la 1865. Pentru incidența regulii neagravării situației părții în propria cale de atac - non reformatio in pejus - este necesar ca instanța de control judiciar să admită calea de atac și să schimbe soluția materializată în dispozitivul hotărârii.
În considerentele hotărârii atacate s-a arătat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită, la obținerea de măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001. Această aserțiune a fost justificată, în opinia primei instanțe, inclusiv de cele statuate cu putere obligatorie de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4302/08.09.2010. Or, aprecierea primei instanțe în sensul arătat este eronată, deoarece decizia de casare pronunțată de către Înalta Curte a stabilit exclusiv faptul că prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, autoarea reclamantei Mitrofanofici S. M. a acceptat succesiunea defunctului D. Ghe. G..
Instanța supremă a precizat în decizia de casare că, în rejudecare, se va stabili (1) în ce măsură numita Mitrofanovici S. M. are vocație succesorală concretă și utilă, la succesiunea tatălui ei, numitul D. Ghe. Ș., (2) în ce măsură există probe cu privire la dreptul de proprietate al foștilor proprietari și (3) în ce măsură s-a probat transmiterea dreptului de proprietate.
Prima instanță nu a analizat în concret nici unul dintre aspectele menționate anterior.
Aserțiunile regăsite în considerentele hotărârii primei instanțe nu sunt rezultatul unor silogisme juridice prin care să se aplice legea la situația de fapt dovedită în condițiile Codului de procedură civilă și ale Legii nr. 10/2001. Mai mult, sumara situația de fapt reținută de către prima instanță nu este în concordanță cu probele administrate în cauză.
În sensul celor arătate, Curtea constată că prima instanță debutează în expunerea propriilor considerente cu expresii de genul „s-a făcut dovada de către reclamantă”, „apreciază că s-a făcut dovada calității succesorale” și „reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii”. Cu toate acestea, Curtea nu a identificat mijlocul de probă din care prima instanță a dedus că reclamanta a dovedit existența în patrimoniul autorilor notificatoarei, anterior naționalizării, a imobilelor pentru care s-a reținut dreptul la măsuri reparatorii. De asemenea, Curtea nu a identificat prezumția din care rezultă că la momentul preluării imobilului de către stat, ambii frați erau proprietari. În fine, Curtea nu a identificat de ce, față de concluziile rapoartelor de expertiză, imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură.
Un singur aspect poate fi considerat clar în considerentele hotărârii recurate. Este vorba despre faptul că, în opinia tribunalului, titlul de proprietate al statului ar fi Decretul nr. 92/1950, în anexele căruia figura unul dintre cei doi frați, și anume D. Ghe. G., cu 4 apartamente.
Pornind de la aspectul menționat anterior, Curtea constată că cele reținute de către tribunal, deși sunt clare, nu sunt corecte. Astfel, deși este adevărat că la poz. 130 din anexa la Decretul nr. 92/1950, figurează numitul D. Ghe. G., cu 4 apartamente situate în Ploiești, . nr. 34, nu există nici o probă care să justifice aserțiunea reclamantei, conform căreia, cele 4 apartamente la care se referă decretul menționat anterior, ar include imobilul revendicat în cauză, care a făcut obiectul notificării nr. 534 din 2001 (fila 14 dosar fond). Din contră, există probe care dovedesc că reclamanta a obținut măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru toate apartamentele preluate de la D. Ghe. G. în baza Decretului nr. 92/1950. O astfel de probă este decizia civilă a Curții de Apel Ploiești nr. 107/11.04.2011 prin care s-a constatat dreptul reclamantei de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul situat în Ploiești, P-ța Victoriei nr. 4 (fostă IV Stalin nr. 34 jud. Prahova) compus din construcție formată din trei locuințe și un spațiu comercial - prăvălie, alcătuit din pivniță, parter și etaj (mansardă), construcție din zidărie de cărămidă, planșeu din beton armat și învelitoare din tablă, suprafață construită 26,50 mp, precum și teren în suprafață de 552 mp. Această decizie a rămas irevocabilă prin constatarea nulității recursului de către Înalta Curte (decizia nr. 2065/22.03.2012). În dosarul soluționat prin decizia nr. 2065/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat nulitatea recursului declarat de către reclamantă. Motivul recursului din respectivul dosar era acela că instanța de apel, în rejudecare, a acordat despăgubiri inclusiv pentru trei locuințe care nu au făcut obiectul notificării nr. 535/2001. Despre cele trei locuințe recurenta susținea că sunt situate în Ploiești, două la adresa CT G. nr. 3, și una în . și formează obiectul altor notificări (nr. 534/2001, respectiv nr. 531/2001).
Cele arătate anterior dovedesc indubitabil că reclamanta a obținut prin hotărâre judecătorească irevocabilă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de la D. Ghe. G. în baza Decretului nr. 92/1950.
Susținerile reclamantei conform cărora, prin decretul respectiv, s-ar fi preluat și alte imobile decât cele care au făcut obiectul dosarului nr._ nu au nici o bază faptică deoarece reclamanta nu arată care era titlul de proprietate al numitului D. Ghe. G. cu privire la celelalte imobile, printre care și imobilul în cauză.
Intimatul a arătat corect prin întâmpinarea depusă la dosar că adresa nr. 1423/08.08.1929 a Primăriei Ploiești, potrivit căreia, respectiva instituție a dat „permisiune d-nului Ș. Ghe. D. de a construi pe proprietatea sa din ., colț cu . … un corp de casă…”, și adresa nr._ din 19.06.2001, potrivit căreia din registrul de revizuirea numerotării clădirilor și apartamentelor în Municipiul București pentru anii 1948-1950, reiese că pe actuala . înscris ca proprietar D. F., nu dovedesc dreptul de proprietate al autorului inițial al reclamantei.
Raportul de expertiză topografică și raportul de expertiză în specialitatea construcții civile și industriale identifică fără dubii imobilul deținute de către pârât, dar aceasta nu înseamnă că respectivul imobil ar fi aparținut autorului reclamantei și ar fi fost preluat de la acesta de către stat. Este adevărat că notificarea nr. 534 din 07.08.2001 se referă la imobilul situat în Ploiești,. colț cu C. T. G., dar nici notificarea, nici celelalte înscrisuri depuse de reclamantă și nici rapoartele de expertiză nu arată titlul de proprietate al autorilor reclamantei.
Curtea nu primește susținerile reclamantei conform cărora, ar fi dovedit dreptul de proprietate al autorului prin prezumțiile instituite de Legea nr.10/2001, din moment ce decretul de expropriere nr. 92/1950 nu indică numărul de clădiri și terenul aferent acestora.
Singura prezumție legală de care ar putea beneficia reclamanta este aceea că în lipsa unui titlu, (cum este cazul în speță) existența și întinderea dreptului de proprietate este cea din actul de expropriere. Or, după cum s-a arătat anterior, reclamanta a profitat în totalitate de respectiva prezumție în dosarul nr._ soluționat irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 2065/2012.
Tribunalul trebuia să observe că hărțile din 1902 și din 1934 (aflate în copie la filele 23-24 primul dosar fond), care s-ar putea înscrie în noțiunea de orice alte mijloace de probă regăsite în Legea nr. 10/2001, nu se coroborează cu nici un mijloc de probă pentru a dovedi că autorii reclamantei ar fi fost proprietarii imobilului situat actualmente în Ploiești, .. 3, jud. Prahova. Din contră, coroborarea conținutului anexei la Decretul nr. 92/1950 cu borderourile cenzorului din 1941 și cu dovezile relative la construirea prăvăliei, respectiv la exproprierea unei suprafețe de 27 mp teren de la frații D. în anul 1931, duce la concluzia certă că reclamantei i s-au acordat măsuri reparatorii în baza Legii nr.10/2001 pentru toate bunurile care au fost preluate de la autorul ei D. Ghe. G..
Curtea nu analizează situația imobilului din . în care funcționează Muzeul I.L C., deoarece face obiectul altui dosar.
Chiar dacă ipotetic s-ar putea accepta susținerile reclamantei conform cărora frații D. (Ș. și G.) ar fi avut în proprietate și alte imobile, decât cele care au fost preluate prin Decretul nr. 92/1950 (pentru care au fost acordate măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001) iar statul le-ar fi preluat, inclusiv pe acestea, în speță nu s-au dovedit aceste susțineri. Or, din punct de vedere juridic, ceea ce nu s-a dovedit nu există (idem est non esse . adevărat că Legea nr. 10/2001 conține dispoziții care ușurează sarcina probei persoanelor îndreptățite, dar la fel de adevărat este că, nici în aceste condiții, reclamanta nu a făcut dovada că autorii acesteia au fost proprietarii imobilului care a fost preluat abuziv de către stat de la aceștia din urmă. Oricum, legea nr. 10/2001 nu derogă de la dispozițiile Codului de procedură civilă, potrivit cărora, cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
Prin urmare, notificarea nr. 534/07.08.2001 trebuie respinsă, deoarece nu s-a făcut dovada că imobilul situat actualmente în Ploiești .. 3, jud. Prahova a aparținut în proprietate autorilor reclamantei D. Ghe. G. și D. Ghe. Ș., după cum nu s-a făcut dovada că respectivul imobil ar fi fost preluat de către stat de la autorii reclamantei.
Cele arătate anterior dovedesc că soluția din dispozitivul primei instanțe este corectă, dar motivarea sentinței este substituită cu motivele din prezenta decizie, care fac inutilă analizarea distinctă a pretențiilor pecuniare formulate de reclamantă pentru lipsa de folosință a imobilului.
Pentru toate cele arătate anterior, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă N. V. împotriva sentinței civile nr. 146/23.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. de Informații – U.M.0198.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. D. M. M. A. M. S. G.
GREFIER
G.-M. V.
Red. GDM
Tehnored. GC – 2 ex
22.11.2013
Jud. fond. C. P.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 2/2013. Curtea de Apel... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 18/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
