Pretenţii. Decizia nr. 49/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 49/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-01-2013 în dosarul nr. 662/3/2012
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IX-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.49 R
Ședința publică de la 10.01.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – I. R. D.
JUDECĂTOR –M. S.
JUDECĂTOR – A. C. B.
GREFIER – I. P.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă G. A. împotriva sentinței civile nr.1673/19.09.2012 pronunțată de Tribunalul București –Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, având în vedere solicitarea recurentei-reclamante de judecare a cauzei în lipsă, urmează să rețină recursul de față în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 10.01.2012 sub nr._, reclamanta G. A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al deportării mamei sale în URSS pentru muncă de reconstrucție în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949 și obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei al sumei de 500,000 EURO, reprezentând daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare a adoptării măsurii administrative cu caracter politic a deportării in URSS pentru munca de reconstrucție dispusă împotriva mamei sale în baza Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944 în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949.
În drept cererea a fost întemeiată pe art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 din C.civ. din 1864, art. 504 și urm. din Codul de procedură penală, art. 52 și art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 2, art. 3, art. 6 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, Legea nr. 221/2009, art. 15 lit. f) și t) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbre
Prin sentința civilă nr.1673/19.09.2012, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.
A reținut prima instanță că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea Statului român la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 5.000 Euro pentru perioada în care mama sa Schenn M. a fost deportată la muncă forțată în URSS, respectiv în perioada 01.1945-oct.1949.
Reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că mama sa a fost deportată în URSS, unde a fost supusă la muncă forțată, din chiar cuprinsul acțiunii rezultând că a participat la munca de reconstrucție.
Din adresa nr._/10.03.1959 emisă de M.A.I. rezultă, de asemenea, că mama reclamantei a participat la munca de reconstrucție (fila 5).
Pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada imposibilității obținerii acestor înscrisuri, astfel încât să poată solicita dovada prin alte mijloace de probă, de exemplu martori.
Or, potrivit art. 129 alin. 1 C.proc.civ. coroborat cu art. 1169C.civ. îi revenea obligația de a-și dovedi pretențiile.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 ”(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…).”
Potrivit art. 4 alin. 2 din legea nr. 221/2009: ”Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”
În decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională reținea că: „aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate.”
Pe de altă parte, tribunalul a reținut că unul dintre motivele care au condus la declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 lit. a din legea nr. 221/2009 a fost și acela că legea încalcă principiul „evitării paralelismului” din Legea nr. 24/2000, legiuitorul prevăzând în acte normative succesive reparații morale și materiale.
Astfel, Curtea reține că: „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de-o parte, Decretul - lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu numeroase modificări și completări, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, iar, pe de altă parte, Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.”
Curtea Europeană a Drepturilor Omului precum și Curtea Constituțională din România au apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Totodată, Curtea E.D.O. are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
În ceea ce privește jurisprudența C.E.D.O. tribunalul a reținut, de asemenea, că în Cauza B. împotriva României, Curtea a statuat următoarele: „32. Curtea reafirmă imediat că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau prejudiciile cauzate înainte de a ratifica Convenția (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr._/98, paragraful 35, CEDO 2004-IX).”
De asemenea, tribunalul a reținut că, prin numeroase declarații publice efectuate ulterior schimbării regimului politic, în România a fost recunoscut public caracterul politic al unor condamnări suferite în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar ulterior datei de 22 decembrie 1989, s-au putut declara recursului în anulare potrivit Codului de procedură penală pentru a se obține, atât achitarea celor condamnați, cât și, fie în cadrul acestor hotărâri, fie ulterior, posibilitatea obținerii unor reparații morale și materiale.
De asemenea, tribunalul a apreciat că, alături de dispozițiile Legii nr. 221/2001, amintite, în care se recunoaște expres caracterul unor condamnări prin indicarea dispozițiilor legale care au condus la condamnare, actele de recunoaștere efectuate de S. R., reprezintă și ele o reparație morală echitabilă și suficientă, prin raportare și la restul argumentelor reținute de tribunal.
În ceea ce privește dispozițiile art. 998-999C.civ. și art. 504-506 C.proc.pen. tribunalul a reținut că nu sunt incidente în cauză, situația de fapt pretinsă de reclamantă fiind supusă reglementării Legii speciale nr. 221/2009, ca lege specială de reparație, care se aplică prioritar, potrivit principiului specialia generalibus derogant, motiv pentru care ele nu vor fi analizate.
Pentru toate aceste motive, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta G. A., solicitând modificarea în tot a acesteia în sensul constatării caracterului politic al deportării mamei sale în URSS pentru muncă de reconstrucție în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949; obligării Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului în lei al sumei de 500.000 Euro, reprezentând daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare a adoptării măsurii administrative cu caracter politic a deportării in URSS pentru munca de reconstrucție dispusă împotriva mamei sale în baza Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944 în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală la data de 3.12.2012 sub nr._ .
În dezvoltarea criticilor, întemeiate în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod Proc.Civ., recurenta reclamantă a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală întrucât prin adoptarea Legii nr. 221/2009 și a raportului final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România se recunoaște responsabilitatea Statului R. pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora s-au dispus măsuri administrative cu caracter politic. în același timp, acesta recunoaștere este asimilată unei renunțări exprese la prescripția dreptului său material la acțiune de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de mama mea, în baza 1357 din C.civ. (art. 998-999 din C.civ. de la 1864).
Adoptarea Legii nr. 221/2009 reprezintă o recunoaștere a Statului R. a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic a deportării în URSS.
Consecința recunoașterii responsabilității Statului R. pentru prejudiciului moral cauzat, este aceea că, ulterior adoptării Legii nr. 221/2009, persoanelor împotriva cărora s-au dispus măsuri administrative cu caracter politic, au fost repuse în termenul de a solicita repararea prejudiciului moral suferit. Această recunoaștere este asimilată renunțării la prescripție prevăzută de prevederilor art.2507 și urm. din C.civ., ceea ce înseamnă că ulterior acestei renunțări începe să curgă un nou termen de prescripție. Cu alte cuvinte termenul de prescripție de a solicita prejudiciul moral suferit de reclamantă a reînceput să curgă de la data adoptării Legii nr. 221/2009 de unde rezultă că acțiunea înaintată de recurentă la data de 10.01.2012 a fost formulată în termen.
În ceea ce privește recunoașterea prejudiciului cauzat de S. R. și implicit a renunțării acestuia la prescripție, nu trebuie omis din vedere nici faptul că luând act de Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Președintele României a susținut în decembrie 2006 prima declarație oficială a Statului R. de condamnare a regimului comunist din România. în Raportul final al Comisiei Prezidențiale se constată că persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt victime ale regimului totalitar comunist și au fost supuse unui regim de exterminare programată, unei represiuni criminale și a unui genocid social.
Prin această declarație, similar Legii nr.221/2009, se recunoaște responsabilitatea Statului R. pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora s-au dispus măsuri administrative cu caracter politic ceea ce implică o renunțare la prescripția dreptului material la acțiune de a solicita repararea prejudiciului moral cauzat și implicit curgerea unui nou termen de prescripție, în raport de care acțiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost formulată în termen.
A mai arătat recurenta că, în pofida declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, repunerea în termenul de prescripție de a solicita repararea prejudiciului material suferit de mama sa subzistă. Deciziile Curții Constituționale nr. 358/21.10.2010 și nr. 1360/21.10.2010 produc efecte doar în ceea ce privește promovarea unor acțiuni în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, neavând efecte asupra demersurilor fundamentate pe art. 1357 din C.civ. (art. 998-999 din C.civ. de la 1864), întrucât în cuprinsul acestora nu se analizează existența sau inexistența recunoașterii prejudiciului moral cauzat de S. R., ci strict constituționalitatea reparării acestuia în baza legii speciale. D. urmare recunoașterea prejudiciului moral cauzat de S. R. nu împiedică solicitarea reparării acestui prejudiciu, potrivit normelor dreptului comun, în termen de 3 ani de la data realizării acestuia.
După cum a arătat mai sus, prin adoptarea Legii nr. 221/2009 S. R. și-a recunoscut responsabilitatea pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic a deportării în URSS. Această recunoaștere este asimilată unei renunțări la prescripția dreptului meu material de a solicita repararea prejudiciului moral cauzat de măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva sa, ceea ce atrage curgerea unui nou termen de prescripție în raport de care acțiunea sa este formulată în termen.
Deciziile Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010 și nr.1360/21.10.2010 nu produc efecte asupra repunerii în termen. Recunoașterea prejudiciului moral suferit cauzat de către S. R. subzistă. D. mijlocul de repararea a prejudiciului moral, în baza unor acțiuni fundamentate pe art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat neconstituțional.
Din analiza deciziilor menționate se observă că acestea nu vizează existența sau inexistența recunoașterii producerii prejudiciului moral de către S. R. ci vizează strict neconstituționalitatea promovării unor cerere de reparare a prejudiciului moral suferit în temeiul legii speciale. Prin acestea nu este interzisă promovarea unor cereri de reparare a prejudiciului moral suferit în baza dispozițiilor dreptului comun.
Curtea Constituțională și-a motivat hotărârile menționate prin aceea că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse de condamnările și măsurile administrative cu caracter politic dispuse de fostul regim totalitar arătând că dispozițiile de lege criticate au același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990. De aici a rezultat și concluzia că aceste despăgubiri nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Trebuie remarcat că Legea nr.221/2009, pe de-o parte, reprezintă un act expres de recunoaștere a prejudiciului moral cauzat persoanelor împotriva cărora s-au dispus măsuri administrative cu caracter politic, iar pe de altă parte, instituie un mijloc de reparare a acestui prejudiciu.
D. mijlocul de reparare a prejudiciului moral cauzat de S. R. a făcut obiectul controlului de constituționalitate. în aceste condiții recunoașterea prejudiciului moral cauzat de S. R. subzistă și conduce la repunerea sa în termen de a solicita, în temeiul dispozițiilor dreptului comun, repararea acestuia.
În măsura în care se va considera că recunoașterea prejudiciului moral cauzat de S. R. nu produce efecte în prezenta cauză, se va aduce atingere dispozițiilor art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. în consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii.
Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.
Diferența de tratament devine discriminatorie, în sensul art.14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale introduc „introduc distincții între situații analoage și comparabile” fără să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Pentru ca o asemenea încălcare să se producă „trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă”.
Or, aplicarea deciziilor Curții Constituționale în cauza de față, respectiv lipsirea de efecte a recunoașterii prejudiciului moral cauzat de S. R. în litigiile fundamentate pe dreptul comun este discriminatorie față de aplicarea acestor decizii în litigiile, fundamentate pe prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri, în temeiul art.5 alin. (1) lit.a) din Legea nr.221/2009 pentru prejudiciul moral suferit, este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, recunoașterea prejudiciului moral cauzat producând efecte, în timp ce tratamentul juridic aplicat recurentei nu ține cont de această recunoaștere.
Într-o situație recunoașterea prejudiciului moral cauzat de S. R. produce efecte în timp ce în situația de față aceasta nu produce efecte fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă. Prin urmare, trimiterea primei instanțe la deciziile Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010 și nr.1360/21.10.2010 este nelegală și conduce la încălcarea art. 14 din C.E.D.O.
În considerarea argumentelor prezentate mai sus, solicită admiterea recursului și, pe cale de consecință, modificarea în tot a sentinței civile recurate, în sensul admiterii pretențiilor formulate.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, art. 998-999, art. 1838 -1839 C.civ. din 1864, art. 1349 alin. (1) și (2), art. 2502 alin. (2), art. 2507, art. 2508 din actualul Cod civil, art. 504 și urm. din Codul de procedură penală, art. 52 și art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 14 C.E.D.O.
Examinând sentința atacată prin raportare la prevederile art.304 pct.9 Cod Proc.Civ. și la criticile formulate, curtea constată că recursul este nefondat.
Astfel, pe de o parte se constată ca fiind străine cauzei criticile care valorifică problema prescripției dreptului material la acțiune, deoarece prima instanță nu a examinat acest aspect, nefiind învestită cu excepția prescripției și respingând cererea ca neîntemeiată, nu ca prescrisă.
Prin urmare, curtea nu va analiza aceste susțineri, deoarece nu au nicio relevanță în cauză.
O altă critică privește chestiunea efectelor deciziilor Curții Constituționale amintite de prima instanță, asupra cererilor de chemare în judecată aflate pe rol la data publicării deciziilor în Monitorul Oficial.
Or, curtea reține că, urmare a trecerii termenului menționat de art.147 alin.1 din Constituție, fără ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, prevederile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță, deoarece textul declarat neconstituțional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și dreptul la acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de reclamanta recurentă.
În această privință s-a pronunțat și instanța supremă, prin decizia nr. 12/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din_, în sensul admiterii recursului în interesul legii, stabilind că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, acesta este cazul în speță, unde la data publicării deciziilor Curții Constituționale, 15.11.2010, cererea de chemare în judecată nu se afla pe rolul instanțelor (fiind înregistrată la data de 10.01.2012), astfel că, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la problemele de drept ce fac obiectul recursului în interesul legii, curtea constată că în mod corect a reținut tribunalul că reclamanta nu se mai poate prevala de dispozițiile art.5 alin.1 lit.a ale Legii n.221/2009.
În consecință, completând cu aceste considerații argumentele primei instanțe pentru înlăturarea de la aplicare în speță a prevederilor legale ce constituie temeiul acțiunii pendinte, curtea constată legalitatea și temeinicia sentinței sub aspectul analizat.
Ultima critică a privit pretinsa încălcare a prevederilor art.14 din Convenția EDO.
Curtea reține că recurenta reclamantă a afirmat că a primit un tratament diferit față de alte persoane, deși s-a aflat într-o situație similară, iar o asemenea susținere poate fi analizată numai prin raportare la prevederile art.1 al Protocolului nr.12 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art.14 al menționatei Convenții.
Or, instanța constată că situația evocată de recurentă ca fiind una de discriminare - și anume tratamentul juridic pretins diferențiat acordat persoanelor care au solicitat despăgubiri pe temeiul prevederilor Legii 221/2009, în raport de celeritatea cu care instanțele judecătorești au soluționat cererile având un asemenea obiect – nu numai că nu se circumscrie niciunuia dintre criteriile de natură personală enunțate în primul articol al Protocolului nr. 12, respectiv: „sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere, sau oricare altă situație”, dar nici nu se referă la exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție (în sensul art.14 din aceasta) – care nu impune statelor membre obligația de a acorda măsuri reparatorii pentru abuzurile săvârșite în timpul regimului comunist, și nici nu reglementează în conținutul ei dreptul la un astfel de tip de despăgubire în beneficiul cetățenilor statelor membre – ori a unui drept care să își fi găsit suport în ansamblul legislației naționale (din care nu poate fi exclusă Constituția) existentă în perioada derulării procedurii judiciare.
Mai mult decât atât, recurenta reclamantă nu se află în aceeași situație cu persoanele ale căror cereri întemeiate pe Legea nr. 221/2009 au fost admise, deoarece aceasta a sesizat instanța ulterior declarării neconstituționalității textelor legale în discuție.
Pentru toate aceste considerații, curtea reține legalitatea și temeinicia sentinței recurate, iar în temeiul art.312 Cod Proc.Civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat recurenta-reclamantă G. A., cu domiciliul ales la SCPA S. & Asociații în Timișoara, .. 4, județul T., împotriva sentinței civile nr. 1673/19.09.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, .. 13, sector 2, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. R. M. S. A. C.
D. B.
GREFIER
I. P.
Red. IRD
Tehnored. NC/IRD
2 exemplare/19.04.2013
Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă- Judecător E. R.
| ← Anulare act. Decizia nr. 1730/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 280/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
