Pretenţii. Decizia nr. 1571/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1571/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-09-2013 în dosarul nr. 35755/3/2009*
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1571R
Ședința publică din data de 27.09.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - M. A. M.
JUDECĂTOR - Y. D.
JUDECĂTOR - G. D.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții – reclamanți C. P. și C. F. C. împotriva sentinței civile nr. 913/22.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cauza având ca obiect „pretenții – Legea nr.221/2009- daune morale”.
Dosarul se află la primul termen în recurs și a fost strigat la ora 11,30 stabilită de instanță.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenții – reclamanți C. P. și C. F. C. – ambii reprezentați de avocat N. A. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, lipsind intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Președintele completului de judecată informează pe reprezentanta recurenților – reclamanți că, urmare admiterii cererilor de abținere formulate de doamnele judecători Z. D., C. M. Steluța și S. C. M., dosarul urmează să fie luat în complet compus din: Președinte – doamna judecător M. A. M. și doamnele judecători Y. D. și G. D..
Reprezentanta recurenților–reclamanți depune la dosar împuternicirea avocațială și arată că nu are de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului declarat în cauză.
Recurenții – reclamanți C. P. și C. F. C. prin avocat solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, schimbarea în tot a sentinței recurate și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
În susținerea motivelor de recurs, reprezentanta recurenților – reclamanți arată că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală cu privire la capătul de cerere privind imobilul compus din construcție și teren, situat în București, Calea Rahovei nr. 102(fostă . 5, deoarece apreciază că pentru a se dispune restituirea bunurilor sau echivalentul bunurilor pierdute sau confiscate este necesară ca și condiție premisa prevăzută de art. 15 lit.b din Legea nr.221/2009, ca aceste bunuri să fi fost confiscate prin măsura administrativă dispusă prin sentința penală nr. 197/24.09.1957 a Tribunalului M. a regiunii a II a Militare.
Or, din conținutul sentinței penale indicate anterior, pe lângă faptul că tatăl recurenților a fost condamnat la 15 ani de închisoare și la 6 ani degradare civică(muncă silnică), s-a dispus și confiscarea averii tatălui.
De asemenea, arată că tatăl recurenților a decedat la 3 ani după ce a fost condamnat, în închisoare, la Periprava.
Cu privire la procesul verbal întocmit la data de 12.03.1958, aflat în dosarul de fond, sunt enumerate doar o parte din bunurile din . unde tatăl recurenților a avut ultimul domiciliu, mai puțin imobilul ce face obiectul prezentului litigiu.
Din declarațiile notariale depuse în dosarul de fond, rezultă că au fost mai multe bunuri confiscate și care au fost revendicate și obținute de recurenți, mai puțin imobilul.
Din sentința penală, de asemenea depusă în dosar, rezultă foarte clar că se dispune confiscarea averii în întregime a tatălui recurenților, în temeiul art. 4 din decretul nr. 199/1950.
Prin decizia nr. 33/22.06.1998, Curtea Supremă de Justiție, Completul de 9 judecători, a admis recursul în anulare declarat de procurorul general, a dispus casarea acestei hotărâri și achitarea inculpatului, precum și înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii aplicată inculpatului.
În raport de jurisprudența CEDO, solicită să se constate că neexecutarea hotărârii definitive nr.33/1998, prin care s-a constatat caracterul general al măsurii confiscării averii dispuse în baza hotărârii penale nr.197/24.09.1957, definitivă prin decizia penală nr. 65/12.12.1957 constituie o ingerință în dreptul recurenților la respectarea proprietății recurenților.
De asemenea, arată că există răspunsul Direcției Generale a Finanțelor Publice(filele 105, 122 și 123 dosar fond), din care rezultă că recurenții nu au primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu.
Cu privire la măsura exproprierii la care face referire instanța de fond, consideră că aceasta este o măsură abuzivă, nelegală și netemeinică, deoarece statul român nu deține un titlu valabil cu privire la imobil, recurenții fiind privați de un bun fără o justă și prealabilă despăgubire.
După apariția Legii nr. 213/1998, prin art. 6 alin.2, s-a creat posibilitatea ca bunurile preluate de stat fără titlu valabil să poată fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
În cazul admiterii recursului, solicită să se aibă în vedere că recurenții acceptă cele trei oferte din raportul de expertiză întocmit în cauză cu privire la teren și construcție; fără cheltuieli de judecată.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 09.09.2009, reclamanții C. P. și C. F. C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului: la plata sumei de 10 milioane euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada cuprinsă între anii 1957 – 1989, în care familia reclamanților a fost persecutată de regimul comunist, despăgubiri ce reprezintă raportul dintre gravitatea faptelor ilicite săvârșite de regimul comunist și suferințele produse familiei împotriva cărora, din motive politice au fost dispuse măsuri administrative abuzive, prin care tatăl reclamanților, C. A. a fost condamnat la 15 ani închisoare, decedând la Periprava (probabil ucis acolo) și la 6 ani degradare civica și confiscarea întregii averi; din care 9 milioane euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada cuprinsă intre anii 1957 - 1989 în care familia reclamanților a fost persecutata de regimul comunist prin care tatăl reclamanților C. A. a fost condamnat la 15 ani închisoare, și la 6 ani degradare civica, decedând în închisoare, la Periprava (probabil ucis acolo), în urma căruia mama lor a rămas cu doi copii mici, fără nicio posibilitate materială întrucât toate bunurile i-au fost confiscate; ulterior, reclamanții, copii, fără posibilitatea de a avansa profesional și sa fie încadrați conform pregătirii, întrucât erau respinși fiind copii de „fost condamnat politic” și un milion euro reprezentând despăgubiri - echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare nr. 197/1957, a imobilului-teren situat în București, Calea Rahovei nr. 102, (fosta . 5.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat condițiile în care a fost luată măsura condamnării cu caracter politic împotriva autorului lor și consecințele pe care aceasta a avut-o asupra familiei reclamanților.
Cu privire la imobilul - teren și construcție, situat în București, Calea Rahovei nr. 102, (fosta . 5 - pentru care solicită despăgubiri în cuantum de 1 milion de euro, s-a arătat că acesta a fost cumpărat de tatăl reclamanților în baza actului de vânzare-cumpărare. Reclamanții au arătat că acest teren, împreuna cu alte bunuri i-au fost confiscate autorului lor prin sentința nr. 197/24.09.1957 a Tribunalului M. al Regiunii a II-a Militare și a deciziei nr. 65/12.12.1957 a Tribunalului Suprem - Colegiul M..
Reclamanții au apreciat că măsura exproprierii este o măsura abuzivă nelegală și netemeinică, statul român nedeținând un titlu valabil cu privire la imobilul în litigiu. Prin modalitatea în care s-a efectuat măsura exproprierii niciodată nu au avut posibilitatea contestării acesteia, câtă vreme actul normativ în temeiul căruia a fost efectuată exproprierea nu a fost niciodată publicat în Monitorul Oficial, fiind un act secret.
De asemenea, pretinsele despăgubiri de care se face vorbire în adresa menționata mai sus nu au fost niciodată încasate de reclamanți, necunoscând până în prezent nici cuantumul acestor despăgubiri, cată vreme actul normativ ce a efectuat exproprierea nu a fost niciodată publicat în Monitorul Oficial.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și masurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, art.21 din Constituția României; Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice și juridice.
Prin sentința civilă nr. 571/23.03.2011, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea precizată, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții C. P. și C. F. C..
Prin decizia civilă nr.1511/2011 pronunțată de C. Secția a IV-a Civilă s-a admis recursul reclamanților, s-a casat parțial sentința civilă recurată și s-a trimis spre rejudecare la Tribunalul București capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
În motivarea deciziei de casare s-a arătat în esență că, în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, referitor la acordarea de despăgubiri în cuantum de 1 milion de euro pentru prejudiciul material, constând în echivalentul bunurilor confiscate prin sentința penală nr. 197/24.09.1957 a Tribunalului M. al Regiunii a II-a Militare, definitivă prin decizia penală nr. 65/12.12.1957 a Tribunalului Suprem, Colegiul M., întemeiat în drept pe prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 soluția pronunțată de tribunal este nelegală, fiind incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. întrucât prima instanță l-a soluționat fără a intra în cercetarea fondului.
Dosarul a fost înregistrat pentru rejudecarea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri materiale pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă sub prezentul număr_ .
În cadrul acestui dosar, prin încheierea de ședință din data de 17.09.2012 Tribunalul a încuviințat efectuarea unei expertize specialitatea construcții cu obiectivele menționate în încheierea de ședință de la această dată, fiind depus în acest sens la dosar raportul de expertiză, efectuat de expert M. V., la care părțile nu au formulat obiecțiuni.
Prin sentința civilă nr. 913 din 22.04.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții C. P., și C. F. C., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, raportat la capătul de cerere trimis spre rejudecare, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 197/24.09.1957 a Tribunalului M. al Regiunii a II-a Militare, definitivă prin decizia penală nr. 65/12.12.1957 a Tribunalului Suprem, Colegiul M., tatăl reclamanților, C. A., a fost condamnat la 15 ani muncă silnică și 6 ani degradare civică pentru favorizarea la crima de uneltire împotriva securității interne și externe a statului prevăzută de art. 6 alin. 1 comb. cu art. 1 lit. c și art. 7 din Decretul nr. 199/1950 și la 8 ani închisoare pentru infracțiunea de deținere ilegală de arme militare, prevăzută de art. 14 din Decretul nr. 163/1950.
De asemenea, prin aceeași hotărâre de condamnare s-a dispus confiscarea în întregime a averii personale a condamnatului C. A., în temeiul art. 4 din Decretul nr. 199/1950.
Măsura confiscării averii tatălui reclamanților a fost pusă în executare, după cum reiese din procesul-verbal întocmit în data de 12.03.1958 de executorul judecătoresc de pe lângă Tribunalul Popular al Raionului Ploiești atașat la fila 24 din dosarul de fond. În acest proces-verbal sunt enumerate bunurile mobile și cele imobile ce au fost confiscate în baza hotărârii de condamnare a autorului recurenților-reclamanți.
Prin decizia nr. 33/22.06.1998, Curtea Supremă de Justiție, Completul de 9 judecători, a admis recursul în anulare declarat de procurorul general, a dispus casarea acestei hotărâri, achitarea autorului recurenților-reclamanți pentru infracțiunea prevăzută de art. 6 alin. 1 comb. cu art. 1 lit. c și art. 7 din Decretul nr. 199/1950, precum și înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii aplicate inculpatului.
În ceea ce privește daunele materiale solicitate, tribunalul a reținut că acestea sunt neîntemeiate, întrucât reclamanții nu au depus la dosarul cauzei nici un înscris din care să rezulte că imobilul situat în București, Calea Rahovei nr. 102, (fosta . 5 a fost confiscat prin sentința penală nr. 197/24.09.1957 a Tribunalului M. al Regiunii a II-a Militare, definitivă prin decizia penală nr. 65/12.12.1957 a Tribunalului Suprem, Colegiul M., în sensul prevăzut de art.5 lit.b din legea nr.221/2009.
Pentru a se dispune restituirea bunurilor sau echivalentul bunurilor pierdute sau confiscate este necesar ca și condiție premisă prevăzută de art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 ca aceste bunuri să fi fost confiscate prin măsura administrativă dispusă, sau prin sentința penală aplicată or, din nici un act depus la dosarul cauzei nu rezultă că prin sentința penală aplicată a fost luată și măsura confiscării acestui imobil teren și construcție, ulterior construcția fiind demolată .
Dimpotrivă, din înscrisurile depuse la dosar, respectiv adresa nr. 1756/2013 emisă de AFI și din anexa la Decretul 133/1985 (file 19-23 dosar în rejudecare) a rezultat cu evidență că imobilul ce formează obiectul cauzei și pentru care se solicită despăgubiri a fost expropriat și trecut în proprietatea statului în baza Decretului 133/1985, anexa nr. 1 poziția nr. 72 de la fostul proprietar C. A..
Așadar, imobilul a fost preluat de stat de la autorul reclamanților în baza decretului 133/1985 și nicidecum prin sentința penală sus menționată, astfel încât reclamanții nu pot obține nici un fel de despăgubiri pentru acest imobil în baza legii nr.221/2009.
Tribunalul a făcut precizarea că măsura confiscării averii tatălui reclamanților a fost pusă în executare, după cum reiese din procesul-verbal întocmit în data de 12.03.1958 de executorul judecătoresc de pe lângă Tribunalul Popular al Raionului Ploiești atașat la fila 24 din dosarul de fond. În acest proces-verbal sunt enumerate bunurile mobile și cele imobile ce au fost confiscate în baza hotărârii de condamnare a autorului recurenților-reclamanți or, imobilul ce formează obiectul cauzei nu este menționat printre bunurile imobile confiscate prin sentința penală de la autorul reclamanților, singurul bun imobil confiscat fiind o casă de locuit din . alte terenuri arabile, în nici un caz terenul sau construcția situate în București, Calea Rahovei nr. 102, sector 5.
Pentru a fi incidente dispozițiile art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 era necesar ca aceste bunuri să fi fost confiscate prin măsura administrativă dispusă, sau prin sentința penală aplicată, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății.
Așadar, imobilul a fost expropriat și nu confiscat, pentru că un bun se confiscă în baza unei sentințe penale doar prin emiterea procesului verbal de confiscare în baza legii penale, nu se confiscă bunurile „in abstracto”, ci bunuri individual determinate ce trec în proprietatea statului de la data procesului-verbal de confiscare.
Fiind expropriat și nu confiscat, imobilul a rămas în proprietatea autorului și putea face obiectul legii nr.10/2001, nicidecum a Legii nr. 221/2009.
Deși reclamanții nu au indicat prin vreo cerere în vreun moment că solicită și alte bunuri cu excepția imobilului din București, în măsura în care ar fi vorba de bunurile mobile confiscate, Tribunalul a constatat că acestea nu pot fi restituite și nu se pot acorda despăgubiri întrucât prin decizia nr.6 pronunțată în dosarul nr.3/2013 de ÎCCJ s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, s-a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație, prin urmare tribunalul a reținut că nu se pot acorda daune pentru eventualele bunuri mobile confiscate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurentul – reclamant C. P..
În motivarea recursului, recurentul a arătat că hotărârea este nelegală și netemeinică, în mod greșit apreciind instanța de fond că pentru a se dispune restituirea bunurilor sau echivalentul bunurilor pierdute sau confiscate, este necesar ca și condiție premisă prevăzută de art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, ca aceste bunuri să fi fost confiscate prin măsura administrativă dispusă sau prin sentința penală nr. 197/24.09.1957 a Tribunalului M. a Regiunii a II-a Militară.
Or, din conținutul sentinței penale menționate rezultă că s-a dispus și confiscarea averii în total, iar prin decizia nr. 33/22.06.1998, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General, a dispus casarea acestei hotărâri, achitarea inculpatului, precum și înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii aplicate inculpatului.
Recurentul a arătat că imobilul cu privire la care se solicită despăgubiri, teren și construcție, situat în București, Calea Rahovei nr. 102 (fostă . cu alte bunuri i-au fost confiscate autorului său prin sentința penală menționată, iar după admiterea recursului în anulare prin sentința penală nr.33/1998, a formulat o cerere la P.M.B. Direcția Evidența Proprietății la care i s-a răspuns că imobilul figurează expropriat și trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 133/9.05.1985, neabrogat sau declarat caduc și fiind un document secret.
Totodată, recurentul a arătat că a formulat o cerere și în baza Legii nr. 247/2005, prin care a solicitat restituirea imobilului menționat.
S-a mai arătat că tribunalul face referire la procesul – verbal întocmit în data de 12.03.1958, unde sunt enumerate doar o parte din bunurile din . tatăl recurentului a avut ultimul domiciliu, mai puțin acest imobil.
Recurentul a arătat că instanța de fond avea obligația conform art. 20 din Constituția României de a acorda prioritate dispozițiilor internaționale referitoare la drepturile fundamentale ale omului, or, unul dintre aceste drepturi consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție, este garantarea și respectarea dreptului de proprietate.
În raport de jurisprudența Curții europene, recurentul a arătat că neexecutarea hotărârii prin care s-a constatat caracterul nelegal al măsurii confiscării averii constituie o ingerință în dreptul recurenților la respectarea proprietății, în sensul primei teze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Cu privire la măsura exproprierii la care face referire instanța de judecată, recurenții apreciază că aceasta era o măsură abuzivă, nelegală și netemeinică, S. R. nedeținând un titlu valabil cu privire la imobilul în litigiu, iar nevalabilitatea titlului statului poate fi constatată de instanțe, conform Legii nr. 213/1998 (art. 6).
Recurenții au arătat că măsura exproprierii în baza decretului nr. 133/1985 este o măsură abuzivă, nelegală și netemeinică, aceștia fiind privați de un bun fără justă și prealabilă despăgubire, astfel cum prevăd atât Constituția României, precum și Declarația Universală a Drepturilor Omului ce garantează dreptul de proprietate.
Mai mult decât atât, prin modalitatea în care s-a efectuat măsura exproprierii, recurenții nu au posibilitatea contestării acesteia, câtă vreme actul normativ în temeiul căruia a fost efectuată exproprierea nu a fost niciodată publicat în Monitorul Oficial, fiind un act secret.
Recurenții au mai invocat jurisprudența Curții Europene, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătând că atâta vreme cât voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr.221/2009, adoptând actul normativ menționat, acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera în mod legitim la acordarea despăgubirilor.
Aplicând jurisprudența C.E.D.O, recurenții arată că dețin o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv decizia nr. 33/1998 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, după data intrării în vigoare a Legii nr. 30/1994 prin care s-a constatat nelegalitatea luării măsurii confiscării totale a averii.
În consecință, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată.
Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Prin hotărârea recurată s-a soluționat capătul de cerere trimis spre rejudecare, având ca obiect acordarea de despăgubiri în cuantum de un milion euro reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare nr. 197/1957 a Tribunalului M. al Regiunii a II-a Militară, respectiv a imobilului teren situat în București, Calea Rahovei, nr. 102 (fostă . 5.
Prin sentința penală menționată, definitivă prin decizia penală nr. 65 din 12.12.1957 a Tribunalului Suprem, Colegiul M., autorul reclamanților, C. A., a fost condamnat la 15 ani muncă silnică și 6 ani degradare civică pentru favorizarea la crimă de uneltire împotriva securității interne și externe a statului, prevăzută de art. 6 alin. 1 combinat cu art. 1 lit. c și art. 7 din Decretul nr. 199 /1950 și la 8 ani închisoare pentru infracțiunea de deținere ilegală de arme militare, prevăzută de art. 14 din decretul nr. 163/1950.
Prin aceeași hotărâre s-a dispus confiscarea în întregime a averii personale a condamnatului C. A., în temeiul art. 4 din Decretul nr. 199/1950.
Măsura confiscării averii a fost pusă în executare, astfel cum reiese din procesul verbal întocmit în data de 12.03.1958 de executorul judecătoresc de pe lângă Tribunalul Popular al Raionului Ploiești (fila 24 dosar fond).
În acest proces – verbal sunt enumerate bunurile mobile și cele imobile ce au fost confiscate în baza hotărârii de condamnare a autorului recurenților – reclamanți.
Printre aceste bunuri nu se numără și imobilul situat în Calea Rahovei nr. 102, fost . 5, pentru care se solicită despăgubiri în cauza de față, iar reclamanții nu au pretins în acest proces despăgubiri și pentru alte bunuri menționate în hotărârea de condamnare.
În aceste condiții, prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, care prevăd posibilitatea oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989… precum și, după decesul acestei persoane, a soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-a inclusiv de a solicita instanței de judecată… obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare … dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, în condițiile în care imobilul pentru care se solicită despăgubiri nu a fost confiscat prin hotărârea de condamnare, în mod corect a reținut instanța că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul legal menționat.
Dimpotrivă, astfel cum a reținut instanța de fond, imobilul pentru care se solicită despăgubiri a fost expropriat și trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 133/1985, anexa nr. 1, poziția nr. 72, de la fostul proprietar, C. A..
Prin urmare, imobilul intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii ce se cuvin reclamanților pentru preluarea abuzivă urmând a fi analizată în procedura prevăzută de această lege, pe care, de altfel, recurenții – reclamanți au învederat că au urmat-o.
Recurenții–reclamanți susțin că au dreptul la despăgubiri, deoarece prin decizia penală nr. 197 /24.09.1957 a Tribunalului M. a Regiunii a II-a militară, s-a dispus confiscarea averii în total, iar prin decizia nr. 33 din 22.06.1998, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General, a dispus casarea acestei hotărâri, achitarea autorului recurenților–reclamanți precum și înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii aplicate inculpatului.
Însă, așa cum s-a arătat mai sus, măsura confiscării averii s-a reflectat în procesul verbal întocmit în data de 12.03.1958 în care sunt enumerate bunurile confiscate în baza hotărârii de condamnare, iar imobilul pentru care se solicită despăgubiri nu a fost menționat în cuprinsul acestuia, astfel că susținerile recurenților reclamanți sub acest aspect sunt nefondate.
Imobilul a fost expropriat în baza decretului nr.133/1985, iar caracterul abuziv al acestei măsuri nu poate fi examinat în cadrul procesual de față, respectiv în cadrul cererii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci poate face obiectul analizei în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 20 din Constituția României prin raportare la prevederile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că recurenții–reclamanți nu dețin un „bun” în sensul articolului menționat, cu privire la dreptul de restituire a contravalorii imobilului în litigiu.
Astfel, decizia nr.33 din 22.06.1998 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție la care fac referire recurenții reclamanți, prin care s-a dispus înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii aplicate autorului recurenților reclamanți prin decizia penală nr.197/24.09.1957 a Tribunalului M. a Regiunii a II-a militară nu constituie un „bun” cu privire la imobilul în litigiu, deoarece, astfel cum s-a arătat mai sus, printre bunurile confiscate în baza deciziei menționate nu se numără și acest imobil.
Pe de altă parte, apariția Legii 221/2009 nu creează un „bun” de care recurenții reclamanți se pot prevala, deoarece, potrivit jurisprudenței CEDO, simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului (cauza Slavov contra Bulgariei).
În cauză, astfel cum s-a arătat mai sus, situația de fapt dedusă judecății nu se încadrează în prevederile Legii 221/2009, recurenții reclamanți având posibilitatea valorificării dreptului pretins în procedura prevăzută de Legea 10/2001.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții reclamanți.
Văzând și disp. art. 377 alin. 2 pct. 4 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul – reclamant C. P., împotriva deciziei civile nr. 913/22.04.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 27.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. M. G. D. F. Y. D. M.
GREFIER
D. L.
Red/Tehnored A.M.
Tehnored. T.I../08.10.2013
2 ex .Jud. fond: I. Târțău
| ← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 42/2013. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 1568/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
