Cereri. Decizia nr. 688/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 688/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-03-2013 în dosarul nr. 17972/299/2008
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 688R
Ședința publică de la data de 29.03.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - Z. D.
JUDECĂTOR - C. M. STELUȚA
JUDECĂTOR - I. L.- M.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta – pârâtă A. C., împotriva deciziei civile nr. 412A/18.04.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți M. D. V., M. R. A. E. și M. S. M. M., cauza având ca obiect „ pretenții”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns intimații – reclamanți M. D. V., M. R. A. E. și M. S. M. M. – reprezentați de avocat substituent B. Ș., în baza delegației de substituire a doamnei avocat A. C., apărătorul titular al intimaților – reclamanți, în baza împ.av. . nr._/2012., lipsind recurenta – pârâtă A. C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că, recurenta – pârâtă nu s-a conformat dispoziției instanței, în sensul că nu a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2455 lei și timbrul judiciar de 0,5 lei.
S-a mai învederat că la data de 13.02.2013, la registratura secției s-au înregistrat notele scrise formulate de intimații – reclamanți M. A. R., M. M. M. și M. D. V..
Curtea din oficiu, pune în discuție excepția de netimbrare a recursului.
Intimații – reclamanți M. D. V., M. R. A. E. și M. S. M. M., prin avocat, solicită admiterea excepției și anularea recursului ca netimbrat.
Curtea constatând închise dezbaterile reține în pronunțare excepția de netimbrare a recursului.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1457/27.01.2011 pronunțată în dosarul nr._ , Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanții MUSETESCU D. V., MUSETESCU S. M. M. și MUSETESCU R. A. E., în contradictoriu cu parata A. C.; a obligat parata sa plătească reclamantei suma de 38.562 Euro în echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat in Bucuresti, ..3, parter, ., calculata pentru perioada 23.02._08; a dat în debit pe reclamanții cu suma de 1.729,19 lei, reprezentând diferența de taxa judiciara de timbru aferenta acțiunii precizate și a obligat parata sa plătească reclamanților suma de 4.909,19 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această hotărâre, s-au reținut următoarele:
Prin decizia civilă nr.1869/23.10.2006 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă, în dosarul nr.2811/2004, a fost admis recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei civile nr.1736A/02.10.2003 a Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, a fost admis apelul declarat de recurenții-reclamanți împotriva sentinței civile nr.2470/07.04.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, și a fost admisă pe fond acțiunea precizată formulată de reclamanții M. D. V., M. S. M. M. și M. R. A. E., constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2861/_/27.12.1996, încheiat în baza Legii nr.112/1995, între P.M.B. prin ., în calitate de vânzătoare, și numiții A. C. și A. M., în calitate de cumpărători, având ca obiect apartamentul nr.1, situat în București, .. 3, parter, sector 1.
Totodată, prin decizia civilă nr.112R/22.02.2007 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IX-a în dosarul nr._, a fost admis recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei civile nr.1736A/02.10.2003 a Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, s-a modificat în parte decizia recurată, în sensul că a fost obligat pârâtul Municipiul București să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul din București, .. 3, sector 1, compus din 6 apartamente și teren aferent în suprafață de 522 mp.
Imobilul în litigiu a fost atribuit în lotul pârâtei A. C. prin sentința civilă nr.5331/02.04.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr.8201/1998, odată cu desfacerea căsătoriei dintre aceasta și A. M..
Din înscrisurile depuse la dosar prima instanța a reținut că pârâta, inițial împreună cu soțul său A. M., au ocupat apartamentul nr.1 situat în imobilul din București, .. 3, parter, sector 1, proprietatea reclamanților, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.2861/_/27.12.1996 încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, prin decizia civilă nr.1869/23.10.2006 a Curții de Apel București, irevocabilă, fiind constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între familia A. și P.M.B.
Prin acțiunea de față, astfel cum a fost precizată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 38.562 Euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul situat în București, ..3, ., aferentă perioadei 23.02._08 (data introducerii acțiunii, conform precizării reclamanților de la termenul de judecată din 29.01.2009).
Având în vedere situația de fapt anterior expusă, prima instanță a constatat că pârâta nu mai justifică pentru folosirea imobilului proprietatea reclamanților niciun titlu locativ, inclusiv pentru perioada 02._, interval de timp cu privire la care s-a solicitat prin prezenta cerere obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință.
Astfel, Judecătoria a reținut că, începând cu data de 23.02.2007, pârâta a deținut fără titlu apartamentul menționat, având în vedere că, prin decizia civilă nr. 1869/23.10.2006 a Curții de Apel București s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2861/_/27.12.1996, prin care imobilul fusese cumpărat în baza Legii nr.112/1995 de către A. C. și A. M., iar prin decizia civilă nr.112R/22.02.2007 a Curții de Apel București s-a restituit în natură în proprietatea reclamanților imobilul în cauză.
Dispozițiile art.998-999 C.civ. reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, instituind obligația de reparare a prejudiciului de către persoana care l-a cauzat prin fapta sa ilicită. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ condițiile existenței prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și prezența vinovăției. Fapta ilicită ca element al răspunderii delictuale reprezintă acea faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv au fost cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane sau intereselor acestuia.
S-a reținut că ocuparea fără titlu a imobilului proprietatea altei persoane constituie o fapta ilicită și o încălcare a caracterului exclusiv și absolut a dreptului de proprietate recunoscut de art.480 C.civ. și art.44 din Constituție, prejudiciul cauzat proprietarului bunului folosit fără drept reprezentându-l tocmai lipsa de folosință a imobilului.
De asemenea, instanța a reținut îndeplinirea în cauză și a celeilalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, constând în existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, aceasta rezultând din însăși situația de fapt reținută.
Forma de vinovăție este intenția indirectă, întrucât pârâta, deși nu a urmărit, a acceptat producerea acestui prejudiciu în patrimoniul reclamanților. De altfel, în materia răspunderii civile delictuale, este suficientă sub aspectul condiției analizate și culpa cea mai ușoară.
Câtă vreme reclamanții au obținut o hotărâre judecătorească, prin care li s-a recunoscut, în mod irevocabil, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.1 din ..3, aceștia trebuie să aibă posibilitatea de a exercita în mod liber atributele dreptului de proprietate, or este evident că ocuparea imobilului de către pârâtă fără un titlu locativ (pe care, de altfel, aceasta nici nu a contestat-o), a reprezentat o ingerință în dreptul exclusiv și absolut de care se bucură reclamanții cu privire la imobilul menționat, de natură să le cauzeze un prejudiciu.
În consecință, față de aspectele anterior arătate, s-a constatat că sunt întrunite în cauză condițiile cerute de art.998-999 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în persoana pârâtei A. C..
Evaluarea prejudiciului se face ținând cont de nivelul mediu al chiriei ce ar fi putut fi obținută dacă, în condițiile în care pârâta nu ar fi deținut în mod abuziv imobilul, s-ar fi încheiat, pe perioada în discuție, un contract de locațiune de către proprietari, indiferent cu cine. Acest nivel al chiriei se stabilește pe piața liberă în funcție de chiriile practicate în zonă și de caracteristicile imobilului în discuție, prejudiciul având un caracter cert, această caracteristică având-o și un prejudiciu determinabil, cum este cazul de față.
Față de concluziile raportului de expertiză specialitatea construcții-evaluare proprietate imobiliară, întocmit de către expertul P. M., Judecătoria reține că fapta ilicită a pârâtei a creat reclamanților un prejudiciu total de 38.562 Euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul situat în București, .. 3, parter, ., pentru perioada 23.02._08.
Judecătoria a apreciat, având în vedere și aspectele menționate anterior, că deși în cauza de față au fost întocmite două expertize pentru determinarea cuantumului prejudiciului suferit de reclamanți, respectiv o expertiză contabilă și o expertiză construcții civile, se impune omologarea raportului de expertiză tehnică imobiliară specialitatea construcții, considerând că expertiza imobiliară identifică mai riguros și mai apropiat de realitatea obiectivă caracteristicile apartamentului în discuție, în raport de care se poate stabili în mod corect (dincolo de cererea și oferta de pe piața imobiliară) cuantumul chiriei percepute pentru imobilul respectiv.
De altfel, prima instanță a avut în vedere faptul că reclamanții au optat pentru această variantă, solicitând omologarea raportului de expertiză specialitatea construcții-evaluare proprietate imobiliară, iar pe de altă parte, pârâta nu și-a exprimat poziția procesuală vizavi de cele două expertize efectuate în cauză.
Față de considerentele expuse, Judecătoria a admis acțiunea reclamanților, astfel cum a fost precizată, și a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 38.562 Euro în echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în București, ..3, parter, ., calculată pentru perioada 23.02._08.
Având în vedere că, în raport de evaluarea lipsei de folosință a apartamentului în discuție, făcută prin raportul de expertiză specialitatea construcții, a cărui omologare s-a solicitat de către reclamanți, taxa de timbru datorată este în cuantum total de 4.904,19 lei, din care reclamanții au achitat suma de 3.175 lei în momentul introducerii acțiunii, prima instanță a dispus darea în debit a acestora pentru diferența rămasă de achitat ca taxă de timbru, în valoare de 1.729,19 lei.
În temeiul art.274 C.pr.civ., Judecătoria a obligat pârâta, aflată în culpă procesuală, să plătească reclamanților suma de 4.909,19 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru și timbrul judiciar suportate de reclamanți cu prilejul soluționării prezentei cauze.
Împotriva acestei sentințe, comunicată la data de 15.02.2011, a formulat apel pârâta A. C., înregistrat la 02.03.2011, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Prin motivele de apel înregistrate la dosar prin fax la data de 21.12.2011, apelanta a arătat următoarele:
1. Hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală deoarece în toată perioada de referință, pârâta – apelantă susține că a locuit cu titlu în imobilul în litigiu, așa cum rezultă și din sentința civilă nr. 6431/07 05 2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul civil nr._/299/2007. Astfel, susține apelanta că este chiriașul care a devenit proprietar și care are dreptul de a locui în imobilul în discuție, conform dispozițiilor art.6, art. 10 și art.11 din O.U.G. nr.40/1999. Acest aspect esențial nu a fost avut în vedere de instanța de fond, motiv pentru care hotărârea atacata este netemeinică și nelegală.
2. În termen legal, a înaintat obiecțiuni față de raportul de expertiză privind evaluarea lipsei de folosință a imobilului, dar instanța a avut în vedere numai raportul de expertiză efectuat în cauză, care nu îndeplinește în niciun caz condițiile de legalitate și temeinicie necesare soluționării procesului. Pentru acest motiv, solicită încuviințarea efectuării unei noi expertize tehnice în cauză, cu respectarea criteriilor legale.
În drept, apelul se întemeiază pe dispozițiile art. 282-299 C.pr.civ.
În dovedire, a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri, precum și orice probă admisibilă legal.
Aferent cererii de apel, s-a achitat o taxă de timbru în cuantum de 2455 lei și timbru judiciar de 5 lei, potrivit art. 11 alin. 1 rap. la art. 2 alin. 1 din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din OG nr. 32/1995.
Legal citați, intimații – reclamanți nu au depus la dosar întâmpinare, dar s-au prezentat la judecarea cauzei prin reprezentant convențional – avocat ales, solicitând administrarea probei cu înscrisuri, sens în care au depus, între altele, decizia civilă nr. 1350R/01.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă și decizia civilă nr. 1157/17.12.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, precum și respingerea apelului ca nefondat.
Tribunalul a încuviințat administrarea probei cu înscrisurile atașate la dosar, dar a respins cererea apelantei – pârâte de administrare a probei cu expertiză de evaluare.
Prin decizia civilă nr. 412 A/18.04.2012 Tribunalul București- Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamanta A. C., împotriva sentinței civile nr.1457/27.01.2011 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut cu privire la primul că este lipsit de fundament.
După cum corect a reținut prima instanță, Tribunalul a arătat, la fel ca și Judecătoria, că atâta vreme cât reclamanții au obținut o hotărâre judecătorească prin care li s-a recunoscut în mod irevocabil dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.1 din ..3, aceștia trebuie să aibă posibilitatea de a exercita în mod liber atributele dreptului de proprietate, fiind evident că ocuparea imobilului de către pârâtă a reprezentat o ingerință în dreptul exclusiv și absolut de care se bucură reclamanții cu privire la imobilul menționat, de natură să le cauzeze un prejudiciu.
Cât privește modalitatea de exercitare a folosinței de către partea pârâtă – apelantă asupra imobilului litigios, Tribunalul mai adaugă faptul că prin decizia civilă nr. 1157/17.12.2010 pronunțată în apel de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 1350R/01.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții M. D. V., M. S. M. M. și M. R. A. E., dispunându-se evacuarea pârâtei A. C. din apartamentul nr. 1, parter, situat în imobilul din București, .. 3, sector 1.
Or, prin considerentele deciziei Tribunalului nr. 1157/2010 se arată că din examinarea prevederilor art. 6 din OUG nr. 40/1999 « se constată că în ipoteza contractelor de vânzare – cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, și desființate prin hotărâre judecătorească, fostul chiriaș beneficiază de dreptul de a încheia un contract de închiriere la solicitarea sa. Cum în cauza dedusă judecății, nu a rezultat din probatoriul administrat că pârâta A. C. ar fi declanșat într-un termen rezonabil, un asemenea demers anterior solicitării reclamanților în sensul evacuării, tribunalul apreciază că nu poate fi reținută incidența prevederilor legale evocate (…). (…) în mod eronat prima instanță a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 10 alin. 1 din OUG nr. 40/1999 și implicit a sancțiunii prevăzute de art. 11 alin. 1 din același act normativ, întrucât textele legale vizează situația prelungirii unui contract de închiriere anterior, ipoteză ce nu se regăsește în cauză, întrucât pârâta era titulara unui contract de vânzare – cumpărare desființat, astfel că nu se poate pune problema prelungirii unui contract de închiriere, ci a încheierii unui contract în sensul dat de art. 6 alin. 1. În consecință, față de toate considerentele expuse, tribunalul a apreciat că soluția menținerii intimatei în spațiul locativ nu se justifică, întrucât aceasta nu deține un titlu care să poată fi opus apelanților ». Aceste considerente nu au fost înlăturate sau substituite în recurs de Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 1350R/2011, ci confirmate implicit prin trimiterile făcute la jurisprudența CEDO în materie, reținându-se în acest sens și aprecierea expresă a Curții de Apel în sensul că «(…) just a fost admisă acțiunea în evacuare de instanța de apel ».
Pe cale de consecință, din analiza considerentelor deciziilor civile menționate, care explicând soluția pronunțată în dispozitiv, fac corp comun cu acesta, Tribunalul a constatat că, în acțiunea de evacuare, s-a lămurit raportul juridic dintre părțile reclamante M. și partea pârâtă A. în sensul că aceasta din urmă nu a justificat deținerea unui titlu care să poată fi opus proprietarilor, pentru a-i permite folosința bunului, înlăturându-se expres de judecători și incidența disp. art. 6, art. 10 și art. 11 din OUG nr. 40/1999 în beneficiul dnei. A. în raport de situația de fapt a speței.
Cum hotărârea prin care s-a dispus evacuarea, fiind irevocabilă, beneficiază de putere de lucru judecat, se bucură atât de efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, în sensul că partea care a câștigat procesul se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă sau irevocabilă, dar și de aspectul negativ al acesteia pentru partea care a pierdut procesul, întrucât nu mai poate pune în discuție dreptul într-un alt proces.
Pe cale de consecință, a admite punctul de vedere al părții apelant – pârâte A. C. cum că ar fi exercitat folosința în temeiul unui titlu și a accepta incidența art. 6, 10 și 11 din OUG nr. 40/1999 ar implica ignorarea și nesocotirea puterii de lucru judecat a deciziilor civile nr. 1157/2010 și nr. 1350R/2011 pronunțate de Tribunalul București, respectiv Curtea de Apel București, în precedent.
Or, o astfel de ipoteză nu este de admis, câtă vreme, în cauza de față, în discuție este lămurirea aceleiași chestiuni a raportului juridic stabilit între proprietarii M. și persoana care a exercitat folosința asupra imobilului litigios, adică A. C., premisă esențială atât pentru soluționarea cererii de evacuare, cât și a celei privitoare la pretenții pentru lipsă de folosință.
Cum în cauza având ca obiect evacuare s-a lămurit deja irevocabil că folosința exercitată de pârâta A. nu se întemeia pe un titlu, nefiind incidente art. 6, 10 și 11 din OUG nr. 40/1999, puterea de lucru judecat împiedică instanța de față să ajungă la o altă concluzie, deoarece aceasta ar conduce la hotărâri contradictorii, neputându-se admite coexistența celor două teze susținute de fiecare parte litigantă, adică lipsa titlului dnei. A. și inaplicabilitatea OUG nr. 40/1999 pentru a se permite evacuarea, după cum cer reclamanții, respectiv existența unui titlu în favoarea acesteia în condițiile OUG nr. 40/1999 care să determine calculul lipsei de folosință la valoarea chiriei speciale prevăzute de OUG nr. 40/1999, după cum pretinde pârâta.
Coerența impune că, odată stabilit irevocabil că nu se aplică OUG nr. 40/1999 în raportul juridic dintre cele două părți litigante, toate chestiunile în litigiu se soluționează potrivit dreptului comun. În aceste condiții, devin în întregime aplicabile considerentele primei instanțe referitoare la incidența art. 998 – 999 din vechiul Cod civil, considerente pe care Tribunalul și le însușește ca atare, astfel cum au fost dezvoltate de Judecătorie cu raportare la existența faptei ilicite, a prejudiciului și a modalității de evaluare a acestuia, a raportului de cauzalitate și a vinovăției părții pârâte.
Nici al doilea motiv de apel, implicând în esență contestarea evaluării, nu este fondat.
Nu pot fi primite susținerile părții apelante referitoare la greșita determinare a contravalorii lipsei de folosință. În acest sens, Tribunalul a constatat că expertul a utilizat metoda comparației directe, iar pentru aceasta s-a raportat la oferte de închiriere identificate pe piața imobiliară pentru imobile similare. În schimb, alegațiile apelantei nu beneficiază în susținere nici măcar de un început de dovadă de natură a le face verosimile, nefiind atașate dovezi din care să rezulte că expertul ar fi încadrat în mod eronat imobilul în zonă sau că prețurile avute în vedere nu ar fi avut corespondent real în cele existente pe piața imobiliară. Or, câtă vreme partea apelantă nu a administrat nici în fața primei instanțe, dar nici în apel, în cond. art. 1169 C.civ., înscrisuri care să contrazică premisele de la care a pornit expertul și care i-au fundamentat concluzia, susținerile acesteia rămân în zona subiectivismului, fiind subordonate exclusiv intereselor sale și nu sunt de natură a forma în vreun fel convingerea instanței asupra necesității administrării unei contraexpertize.
În acest din urmă sens, Tribunalul a subliniat că disp. art. 295 alin. 2 C.pr.civ. permit instanței de apel să încuviințeze refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, dar nu o obligă la aceasta.
În consecință, pentru ca aprecierea Tribunalului în sensul refacerii sau completării unei probe să nu fie discreționară, este necesar ca partea interesată să propună un minim de probe de natură a forma convingerea judecătorului că proba administrată la prima instanță poate fi viciată, depășindu-se astfel nivelul afirmațiilor pur subiective nesusținute de nicio probă.
În al doilea rând, s-a constatat că, deși prin încheierea de la termenul din data de 25.11.2010 Judecătoria Sectorului 1 București a amânat judecata tocmai pentru a permite părților, inclusiv pârâtei, să ia cunoștință de raportul de expertiză efectuat de expert P. M., totuși dna. A. C. nu s-a mai prezentat la termenul următor de judecată nici personal și nici prin reprezentant convențional – avocat ales, neînregistrând la dosar obiecțiuni la acest raport de expertiză sau vreo cerere de efectuare a unei contraexpertize, motiv pentru care în raport de disp. 212 alin. 2 C.pr.civ. era decăzută din dreptul de a solicita o expertiză contrarie.
În aceste condiții, nu se poate admite că obiecțiunile prezentate direct în fața instanței de control judiciar, fără a se face dovada înregistrării lor cu respectarea disp. art. 212 C.pr.civ. la prima instanță, să justifice încuviințarea administrării unei contraexpertize, date fiind și disp. art. 295 alin. 2 C.pr.civ. care permite instanței de apel să refacă sau să completeze probele deja administrate, fără a o obliga în acest sens, respectiv în lipsa oricărei aparențe de temeinicie a punctului de vedere al părții apelante care s-a limitat doar la a critica evaluarea făcută.
Față de cele arătate mai sus, în raport și de disp. art. 296 C.pr.civ., tribunalul a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei deciziei, a declarat recurs pârâta A. C..
În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea pronunțată este nelegală, deoarece în toată perioada de referință a locuit cu titlu în imobilul în litigiu, așa cum rezultă și din sentința civilă nr. nr. 6431/07.05.2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în dosarul civil nr._/299/2007.
Recurenta pârâtă a arătat că este chiriașul care a devenit proprietar și care are dreptul de a locui în imobilul în discuție, conform dispozițiilor art.6, art.10 și art.11 din O.U.G. nr.40/1999.
Aceste aspecte esențiale nu au fost avute în vedere de instanța de fond, precum și de instanța de apel, motive pentru care hotărârea atacată este nelegală.
In mod cu totul nelegal se susține că, în cauză, sunt întrunite în mod cumulativ cele patru cerințe instituite de art.998-999 din C.civ. în vigoare la data introducerii acțiunii.
Recurenta pârâtă a arătat că nu se consideră vinovată de faptul că a locuit în continuare în imobil, cât timp avea o hotărâre judecătorească, prin care se constata dreptul legal de a locui în continuare în spațiul în discuție (adică, avea titlu legal de folosință a imobilului). Pe de altă parte, culpa vreunei persoane a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau, cel puțin, definitivă, în toată perioada de referință.
Așadar, cel puțin, până la data pronunțării unei hotărâri cu caracter definitiv, aceasta era apărată de prezumția de nevinovăție. Pentru perioada de referință nu există vinovăția sa, motiv pentru care dispozițiile art.998-999 din C.civ. au fost aplicate în mod greșit.
Pe de altă parte, în decizia de apel atacată se face referire la incidența dispozițiilor art. 6 din O.U.G.nr.40/1999 și arată că a solicitat, pe cale de cerere reconvențională, în dosarul în care s-a solicitat evacuarea sa, ca instanța să îi oblige pe intimații-reclamanți la încheierea unui contract de închiriere, în sensul dispozițiilor art.6, art.10 și art.11 din O. U. G. nr.40/1999, iar instanța a considerat că această cerere este rămasă fără obiect, din moment ce a fost respinsă acțiunea în evacuare.
Recurenta pârâtă a precizat că a depus toate demersurile în vederea unui contract de închiriere în sensul O.U.G.nr.40/1999 și consideră că este o persoană apărată de dispozițiile acestui act normativ, din moment ce a fost o chiriașă-cumpărătoare în baza Legii nr.112/1995.
In concluzie, arată că a solicitat încheierea unui contract de închiriere într-un termen rezonabil și consideră că este apărată de dispozițiile legii.
În opinia recurentei-pârâte, acțiunea în pretenții formulată de reclamanți ar fi trebuit să fie respinsă ca inadmisibilă, atâta timp cât pe rolul instanțelor se afla o acțiune în evacuare, excepție care a fost ridicată în fața instanței și fost respinsă în mod nelegal.
Recurenta pârâtă mai arată că în termen legal a înaintat obiecțiuni la raportul de expertiză privind evaluarea lipsei de folosință a imobilului, dar instanța a avut în vedere numai raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul ing. P., care nu îndeplinește în nici un caz condițiile de legalitate și temeinicie necesare soluționării procesului.
De asemenea, recurenta-pârâtă a precizat că acesta este motivul pentru care a solicitat încuviințarea efectuării unei noi expertize tehnice în cauză, cu respectarea criteriilor legale, cerere făcută în faza apelului.
S-a menționat că cererea de efectuare a unei noi expertize a fost respinsă în mod nelegal, instanța de apel încălcându-i astfel dreptul la apărare, un drept constituțional, procedural civil și un drept al omului, în sensul dispozițiilor C.E.D.O.
Recurenta-pârâtă a arătat că în faza fondului a depus obiecțiuni care privesc cuantumul stabilit al lipsei de folosință - aceleași obiecțiuni sunt valabile pentru ambele rapoarte de expertiză, pentru că, în mod extrem de ciudat, ambele ajung la același cuantum al contravalorii lipsei de folosință.
Nu în ultimul rând, raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul ing. P. a fost efectuat cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, în sensul că expertul nu a efectuat acea expertiză la fața locului, în ziua și la ora stabilite chiar de către dumnealui prin convocare.
Recurenta-pârâtă a menționat că în ziua respectivă împreună cu apărătorul său Av. H. G., l-a așteptat pe domnul expert și nu s-a prezentat, nu a vizat imobilul și nu cunoaște modalitatea în care a ajuns să efectueze raportul de expertiză pe care l-a atacat.
În opinia recurentei pârâte, îndreptățirea la efectuarea unei noi expertize, cerere care a fost respinsă cu încălcarea dreptului legitim la apărare.
În final, recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului cu toate consecințele ce decurg din aceasta.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299-316 Cod procedură civilă și art. 304 pct. 5 și 9 Cod procedură civilă.
La termenul de judecată din data de 29.03.2013, instanța a pus în discuția părților excepția netimbrării recursului.
Cu privire la excepția netimbrării, se rețin următoarele:
La data înregistrării dosarului, recurentei i s-a pus în vedere prin citație acestora să achite taxa de timbru în cuantum de 2455 lei și timbru judiciar de 5 lei sub sancțiunea anulării recursului, ca netimbrat.
Taxa de timbru datorată de către recurentă a fost stabilită, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin.1 din Legea nr.146/1997, respectiv 50% din taxa de timbru, stabilită de către prima instanță în sarcina reclamanților, în raport de obiectul pretențiilor deduse judecăți.
Se constată că recurenta-pârâtă a fost citată cu această mențiune pentru termenul de judecată din data de 14.12.2012, așa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 8 din dosarul de recurs.
La acel termen de judecată, recurenta-pârâtă a formulat cerere de ajutor public judiciar, în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr.51/2008.
Cererea de ajutor public a fost soluționată prin încheierea de Camera de Consiliu din data de 25.01.2013, prin respingerea acesteia.
În motivarea încheierii de respingere a cererii de ajutor public judiciar formulată s-a reținut că, la data de 14.12.2012 i s-a pus în vedere recurentei – pârâte, prin intermediul reprezentantului acesteia să depună la dosar toate înscrisurile prevăzute de art. 14 din OUG nr.51/2008, respectiv, înscrisuri din care să rezulte starea materială a solicitantului și a familiei sale, precum și dovezi cu privire la obligațiile de întreținere sau de plată, precum și o declarație pe propria răspundere în sensul de a preciza dacă în cursul ultimelor 12 luni a mai beneficiat de ajutor public judiciar. S-a constatat, că petenta nu a depus înscrisurile solicitate de către instanță și, ținând cont de dispozițiile art. 14 alin.3 din OUG nr.51/2008, a fost respinsă cererea de ajutor public judiciar, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei încheieri a fost formulată cerere de reexaminare, în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr.51/2008.
Cererea de reexaminare a fost înaintată spre competență soluționare, în conformitate cu Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.425/2011.
Prin încheierea pronunțată în Camera de Consiliu la data de 25.02.2013, pronunțată de către completul următor legal învestit, a fost respinsă cererea de reexaminare, reținându-se că nu a fost depus nici un înscris pentru dovedirea stării materiale, înscrisuri solicitate, în conformitate cu art.14 din O.U.G. nr.51/2008.
Ca urmare a respingerii cererii de reexaminare, a fost citată recurenta pentru termenul de judecată din data de 29.03.2013, termen la care avea obligația de achitării taxei de timbru, așa cum a fost stabilit la primul termen de jduecată.
Curtea constată că recurenta nu a depus nicio dovadă privind achitarea taxei de timbru datorate, neîndeplinindu-și obligația de plată a taxei de timbru.
Având în vedere că recurenta nu s-a conformat obligației procedurale dispuse, în conformitate cu art. 20 alin.3 coroborat cu art. 11 alin.1 din Legea nr.146/1997 cu aplicarea art.312 din Codul de Procedură Civilă, va constata că recursul este netimbrat motiv pentru care va anula, ca netimbrat recursul formulat de recurenta – pârâtă A. C., împotriva deciziei civile nr. 412A/18.04.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți M. D. V., M. R. A. E. și M. S. M. M..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de recurenta – pârâtă A. C., împotriva deciziei civile nr. 412A/18.04.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți M. D. V., M. R. A. E. și M. S. M. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 29.03.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
Z. D. C. M. Steluța I. L. -M.
Grefier.
D. L.
Red. DZ
Tehnored. GC - 2 ex
Jud. apel B. C.
L. P.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 453/2013. Curtea de Apel... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 79/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
