Revendicare imobiliară. Decizia nr. 453/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 453/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 9223/302/2006
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.453 R
Ședința publică din data de 28.02.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: S. G.
JUDECĂTOR: G. D. M.
JUDECĂTOR: M. A. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol pronunțarea în recursurile declarate de recurenții reclamanți A. G., I. I. O., respectiv de recurentul reclamant M. C., împotriva deciziei civile nr.919A/17.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți B. I., PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, intimații chemați în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și intimata reclamantă G. V. – decedată pe parcursul procesului, cauza având, ca obiect, „revendicare imobiliară”.
Dezbaterile cauzei și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 21.02.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, precum și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 28.02.2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei sectorului 5 la data de 29.06.2006 reclamantele M. M. și G. V. au chemat în judecată pe pârâții B. I. și P. M. B. prin Primarul General solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, sa constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului apartament nr. 19, situat in București, . nr. 194-196, . si sa fie obligat paratul B. I. sa le lase in proprietate si posesie imobilul si terenul de sub construcție.
In motivare, s-a arătat că în anul 1932, tatăl reclamanților, A. G., a devenit proprietarul imobilului situat in București, Calea 13 Septembrie nr. 194-196, compus din teren in suprafața de 3675 mp, un corp de casa si anexe, prin actul de adjudecare nr. 818/23.01.2932, transcris în Registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov, Secția notariat. Ulterior, pe acest teren a construit trei corpuri de clădire, conform autorizațiilor de construire nr. 305 S/16.06.1932, pentru ca prin Decretul 92/1950, poziția 1691 si a deciziei nr. 1099/11.06.1960 a sfatului Popular V I Lenin, sa fie trecut in proprietatea Statului, insa tatăl lor fusese lipsit de folosința imobilului cu mult înainte de acest moment.
Reclamanții au arătat ca în anul 1997 imobilul in cauza a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/25.03.1997 către B. I. de către Primăria M. București, deși reclamanții au adus la cunoștința Primăriei intenția de a revendica imobilul in cauza. In ce privește calitatea procesuala activa, reclamantele sunt moștenitoarele fostului proprietar, A. G., in temeiul actelor de stare civila si al certificatelor de moștenitor nr. 25/01.01.1996 si 27/08.04.1996. Cat privește lipsa de temei al statului asupra proprietății imobilului in cauza s-a invocat faptul ca Decretul 92/1950 era neconstituțional, astfel ca, in esența, dispozițiile acestuia contravin dispozițiilor Legii 10./2001 si art. 480 C.Civ.
In drept au fost invocate dispozițiile art. 480-481 C.Civ, Declarația Universala a drepturilor Omului, art. 6 din Legea 213/1998, art. 2 din Legea 10/2001, art. 154 Constituția României, Legea 30/1994.
In apărare si în termen legal paratul M. București a formulat întâmpinare prin care a invocat:
- excepția lipsei de interes si a inadmisibilității acțiunii în revendicare întrucât Legea nr. 247/2005 nu mai face distincție intre imobilele preluate de stat cu sau fără titlu valabil, ci considera ca toate imobilele preluate in perioada 6.03._89 au fost preluate abuziv, astfel încât instanța nu poate sa constate altceva decât însăși legea prevede.
- excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pentru ca revendicarea întemeiata pe dispozițiile dreptului comun nu poate fi admisibila in condițiile in care exista o lege care prevede o procedura administrativa pentru repararea prejudiciilor si aceasta este Legea 10/2001, care deroga de la dispozițiile dreptului comun, invocând in susținerea acestei excepții Decizia 3164//30.04.2004 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție si care a decis ca după . Legii 10/2001 revendicarea in condițiile dreptului comun este inadmisibila.
In drept au fost invocate dispozițiile art. 115-118 C.prociv.
La termenul de judecata din 13.11.2006 reclamanții au chemat in judecata in calitate de persoana care ar putea pretinde aceleași drepturi ca si reclamanții pe numitul A. G. care, in temeiul art. 57-59 C.procIv a fost citat in proces in calitate de intervenient in interes propriu.
Prin întâmpinarea formulata la data de 13.11.2006 paratul B. I. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor.
La termenul de judecata din 08.01._ instanța a admis excepția de litispendența invocata fata de dosarul nr._/302/2007 care a fost litispendat dosarului de fata, cauza care avea drept reclamanți pe M. M., G. V. si A. G. si ca parat,pe B. I., iar ca obiect, acțiune in revendicarea apartamentului nr. 19 situat in B., Calea 13 septembrie nr. 194-196, etaj 1, sector 5.
La termenul de judecata din 23.04.2007 paratul B. I. a formulat cerere de chemare in garanție a M. București prin Primarul General si a Ministerului Finanțelor Publice solicitând acestora ca,in cazul in care ar cădea in pretenții, sa ii restituie prețul de 1340 lei actualizat, plătit de parat pentru cumpărarea apartamentului în cauză.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 1336-1351C.Civ, art. 51 Legea 10/2001, art. 60-63 Cod procedură civilă.
La termenul de judecata din 14.05.2007 paratul M. Economiei si Finanțelor a depus întâmpinare fata de cererea de chemare in garanție prin care a invocat excepția lipsei calitatii sale procesuale pasive întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 si urm C.Civ, garanția pentru evicțiune revine vânzătorului, adică M. București prin Primarul General.
Instanța a admis excepția inadmisibilității si a lipsei de interes in ceea ce privește nevalabilitatea titlului statului, excepție invocata de pârâtă pe cererea principala, M. București prin Primarul General în raport de petitul acțiunii din care rezultă că acest imobil a fost trecut in mod abuziv in proprietatea statului in baza Hotărârii Consiliului de Miniștrii nr.693/02.06.1960 prin care se completează listele anexe la Decretului nr.92/1950, poziția 1961 si a deciziei nr.1099/11.06.1960 a Sfatului Popular V.I.Lenin si de prevederile art.2 din Legea 10/2001 prin care s-a stabilit nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilele preluate in temeiul Decretului nr.92/1950,
Instanța a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității formulării acțiunii in revendicare, invocata de parata M. București prin primarul General, având in vedere, pe de o parte, ca exista Legea 10/2001 care da dreptul fostului proprietar de a primi in natura imobilul preluat in mod abuziv de stat sau despăgubiri reprezentând contravaloarea acestuia; pe de alta parte, dispozițiile legii speciale nu pot exclude demersul aceluiași proprietar de a se adresa instanței cu o cerere in revendicare in care sa se compare titlurile de proprietate in sensul preferabilitatii acestora. Totodată, a considerat că Legea 10/2001 are in vedere in primul rând acordarea de despăgubiri, finalitatea acestei legi nefiind acea de restituire in natura a imobilului. Prin urmare, a considerat ca reclamanții au dreptul recunoscut de lege de a formula separat acțiune în revendicare.
Prin sentința civila nr. 3025/21.04.2008 Judecătoria sector 5 a dispus declinarea soluționării cauzei in favoarea Tribunalului București- Secția a III-a Civilă.
Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului București Secția a III a civila la data de 23.07.2008.
Prin sentința civila nr. 1236/09.11.2009 Tribunalul București- Secția a III a civila a constatat conflict negativ de competenta si a trimis cauza către Curtea de Apel București, instanța care prin sentința civila nr. 20F din 9.03.2010 a stabilit competenta de soluționare a cauzei in favoarea Judecătoriei sector 5 București.
Prin sentința civilă nr. 6200/27.09.2010 Judecătoria sectorului 5 a admis cererea principală și a obligat pe paratul B. I. sa lase reclamanților M. M., G. V. și A. G. (Reclamant pe cererea conexa si intervenient pe cererea principala), in deplina proprietate si posesie apartamentul nr. 19 situat in București, Calea 13 Septembrie, nr. 194-196, etaj 1, sector 5 și a disjuns cererea de chemare în garanție.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
În anul 1932 A. G., a devenit proprietarul imobilului situat in București, Calea 13 Septembrie nr. 194-196, compus din teren in suprafața de 3675 mp, un corp de casa si anexe,prin actul de adjudecare nr. 818/23.01.2932, transcris in registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov, Secția Notariat, după cum rezulta din înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Ulterior, pe acest teren a construit trei corpuri de clădire, conform autorizațiilor de construire nr. 305S/16.06.1932.Instanta constata astfel ca A. G. avea calitatea de proprietar atât asupra imobilului teren situat la adresa indicata, cat si asupra construcțiilor edificate cu îndeplinirea condițiilor legale de autorizare.
Prin Decretul nr. 92/1950, poziția 1691 și decizia nr. 1099/11.06.1960 a Sfatului Popular VI Lenin, întregul imobil a fost trecut în proprietatea Statului.
Potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea 10/2001 modificata prin Legea 1/2009 imobilele trecute in proprietatea statului prin naționalizare in baza Decretului 92/1950 sunt preluate in mod abuziv, astfel încât, ex lege s-a statuat ca statul nu deține un titlu cu privire la acestea.
Reclamantele și intervenientul A. G. sunt moștenitorii fostului proprietar, A. G., în temeiul actelor de stare civila si al certificatelor de moștenitor nr. 25/01.01.1996 si 27/08.04.1996, astfel încât calitatea procesuala activa a acestora este dovedita.
Aflat în patrimoniul statului si în administrarea unității administrativ-teritoriale – M. București, în anul 1997 imobilul în cauza a fost înstrăinat parțial pârâtului B. I. (numai sub aspectul apartamentului nr. 19 de la etajul 1 al clădirii situate in București, Calea 13 Septembrie nr. 194-196, apartament compus din vestibul, doua camere, dependințe, pivnița, o cota indiviza de 3,69% din partile de folosința comune ale imobilului si 43,39 mp teren situat sub constructie) prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/25.03.1997, la cererea acestuia, de către Primăria M. București prin mandatar . reclamanții au adus la cunoștința Primăriei intenția de a revendica imobilul in cauza, aspect care rezulta din “sesizarea” semnata de A. M., G. V. si A. G., în calitate de moștenitori ai defunctului proprietar A. G., sesizare adresata Primarului M. București din care rezulta intenția de a-și valorifica drepturile derivate din calitatea de proprietar a autorului cu privire la imobilul situat in București, Calea 13 Septembrie nr. 194-196.
Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 si urm C.Civ in concurs cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificata.
Prin Decizia nr. 33/2008 pronunțata în recursul în interesul legii de câtre Înalta Curte de Casație si Justiție, obligatorie potrivit art. 329 C.prociv, Inalta Curte a statuat:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Paratul a solicitat prin cererea nr. 4456/1997 cumpărarea apartamentului in discuție, in temeiul Legii 112/1995, cu toate ca reclamanții făcuseră anterior demersuri pentru afirmarea dreptului lor de proprietate asupra întregului imobil. Chiar daca data la care aceste demersuri au fost înregistrate de către Primăria M. București- 30.03.1992 este anterioara datei la care legea 112/1995 a intrat in vigoare, aceasta cerere nu trebuia ignorata, ci avuta in vedere ca si solicitare de restituire in natura a întregului imobil, de către unitatea deținătoare, la momentul înstrăinării apartamentului către paratul fost chiriaș. Pe de alta parte, statul nu era proprietar al imobilului in cauza, întrucât naționalizarea acestuia contravenea Constituției din 1948 care garanta dreptul de proprietate, astfel ca nu putea înstrăina in mod valabil un bun imobil care nu ii aparținea. In același sens sunt si prevederile art. 1 alin 1 din Legea 112/1995 potrivit cărora foștii proprietari-persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare in proprietatea statului sau a altor persoane, după 6 martie 1945, cu titlu, [..] beneficiază de masuri reparatorii prevăzute de prezenta lege. Rezulta astfel ca înstrăinarea apartamentului in cauza către parat nu a respectat prevederile Legii 112/1995, întrucât bunul nu putea fi înstrăinat chiriașilor.
Astfel fiind, instanța a constatat că, . si, prin preluarea drepturilor acestuia, si reclamanții (inclusiv intervenientul A. G., reclamant pe cererea conexa) au fost privați de proprietatea lor, in sensul Protocolului 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, ratificata de România prin Legea 30/1995.
În final, paratul B. I. a susținut prin concluziile scrise depuse, ca reclamanții ar fi beneficiat de masuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul înstrăinat paratului, insa nu a depus nicio dovada in acest sens.
Împotriva acestei sentințe, la data de 29.09.2010 pârâtul B. I. a formulat apel prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
La data de 09.12.2010 pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat apel prin care a arătat că în mod greșit, prima instanță a disjuns cererea de chemare în garanție întrucât nu este vorba de mai multe pricini ci de o singură acțiune clasică prin care se solicită restituirea prețului actualizat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin decizia civilă nr. 919 A/17.10.2012 Tribunalul București- Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 6200/27.09.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, a admis apelul declarat de apelantul-pârât B. I. împotriva aceleiași decizii, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiate acțiunea principală și acțiunea conexă și a menținut dispoziția din sentința apelată privind disjungerea cererii de chemare în garanție.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, constatarea nulității absolute a contractului deși instanța nu a fost învestită cu un astfel de capăt de cerere are drept consecință eludarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 privind prescripția dreptului la acțiune. Mai mult, Tribunalul are în vedere pasivitatea reclamanților, care nu au înțeles să învestească instanța cu o astfel de cerere, cu consecința confirmării, în mod irevocabil, a existenței unui bun în patrimoniul cumpărătorului.
Prin urmare, prima instanță a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 apreciind că valabilitatea contractului poate fi analizată în cadrul acțiunii în revendicare.
Tribunalul a reținut, pornind de la premisa că, în speță, există două titluri de proprietate valabile, al reclamanților - pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilul și al pârâților - în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a nulității acestuia, procedând la compararea celor două titluri de proprietate, că pârâtul este cel care trebuie să păstreze bunul în natură.
Astfel, apartamentul în litigiu intră în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, ce reglementează condițiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foștilor proprietari, care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul acestei legi.
Legea specială în materie se referă la imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a legii, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres reglementate de art. 18 lit. c și art. 29.
Tribunalul a reținut că reclamantele au înțeles să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, finalizată, în ceea ce privește apartamentul în cauză, cu recunoașterea unui drept de creanță, impedimentul la restituirea în natură fiind chiar înstrăinarea anterioară, de către stat, a imobilului către foștii chiriași, cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Or, raportat la situația concretă din prezenta cauză, Tribunalul a avut în vedere cele reținute în Decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Pentru aceste motive, Tribunalul a constatat că apelul apelantului B. I. este întemeiat, raționamentul primei instanțe privind preferabilitatea titlului reclamanților fiind greșit.
Tribunalul a reținut, referitor la apelul formulat de apelantul Ministerul Finanțelor Publice, că acesta privește exclusiv soluția de disjungere a cererii de chemare în garanție, fără însă a fi criticat și raționamentul instanței privind tardivitatea depunerii acesteia. Or, în raport de dispozițiile art. 165 Cod procedură civilă. Tribunalul a constatat că măsura disjungerii este o simplă măsură administrativă, ce nu aduce atingere drepturilor procesuale ale părților, iar lipsa de contradictorialitate cu privire la aceasta a fost determinată în mod obiectiv de soluționarea cererii principale prin sentință. Mai mult, susținerile apelantului cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive sunt neîntemeiate, neexistând nicio astfel de mențiune în dispozitivul sentinței.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanții A. G. și I. I. O., cât și reclamantul M. C..
În motivarea recursului declarat de către reclamanții A. G. și I. I. O., se arată că respectând termenul de 6 luni de la . Legii nr. 112/1995, reclamanții au depus la data de 4 iulie 1996 dosarul complet al proprietății lor solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Calea 13 Septembrie 194-196, sector 5.
Răspunsul autorităților la această solicitare a fost încheierea cu pârâtul la data de 25 martie 1997 a contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului parte integrantă din imobilul solicitat și emiterea abia în anul 2000 a hotărârii Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 cu nr. 3587/17.10.2000, hotărâre necomunicată nici până în prezent reclamanților.
Recurenții-reclamanți au arătat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, în baza Decretului nr. 92/1950 care contravenea dispozițiilor Constituției în vigoare referitoare la dreptul de proprietate, așa cum s-a stabilit în mod expres în Legea nr. 213/1998 și ulterior în Legea nr. 247/2005 prin care s-a modificat Legea nr. 10/2001.
Se menționează că analizând criteriile de preferabilitate a unui titlu în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, astfel cum sunt ele consacrate de doctrină și în mod constant analizate în practica judecătorească, în mod legal instanța de fond a dat eficiență titlului de proprietate al reclamaților, mai caracterizat și a înlăturat apărările paratului cu privire la buna sa credință, bună-credință care nu poate consolida titlul autorului lor și care nu are relevanță în materia revendicării, neputand valora prin sine, în lumina art. 644-645 C.civ, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamanților.
În opinia recurenților-reclamanți, în mod greșit instanța de apel a apreciat că în cauză, deși există două titluri de proprietate valabile "pârâtul este cel care trebuie să păstreze bunul în natură ".
Recurenții reclamanți au precizat că Înalta Curte de Casație și Justiție a României - Secțiile Unite - a stabilit, în vederea aplicării unitare a legii, prin hotărârea nr. 33/9.06.2008 pronunțată în examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă această Curte, că: în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritate care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun. Așa cum se arată în motivarea acestei decizii, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Se precizează că în cauză prin modul în care a acționat, statul a realizat o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, ingerință ce nu întrunește condițiile pentru a fi considerată valabilă.
Se arată că titlul reclamanților provine de la adevăratul proprietar (actul de adjudecare 818/1932 transcris în Registrul de Transcripțiuni al Tribunalului Ilfov - Secția Notariat) în timp ce titlul pârâților provine de la un neproprietar, Statul Român (contract de vânzare-cumpărare nr._/1997 încheiat de pârâtă cu Primăria M. București prin .>
Recurenții-reclamanți au mai precizat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, în baza Decretului nr. 92/1950 care contravenea dispozițiilor Constituției în vigoare referitoare la dreptul de proprietate, așa cum s-a stabilit în mod expres în Legea nr. 213/1998 și ulterior în Legea nr. 247/2005 prin care s-a modificat Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, reclamanții nu și-au pierdut niciodată dreptul de proprietate, la momentul intrării in vigoare a Convenției Europene a Drepturilor Omului și în prezent, fiind titularii unui bun în sensul art. l din primul Protocol la CEDO.
Se menționează că în aceste condiții, vânzarea făcută de către stat pârâtului, reprezintă o privare de bun constituind o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, în sensul celei de a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolului nr. l (în acest sens s-a interpretat de către CEDO în multe cauze pronunțate împotriva României: P., Porteanu, R., S., etc).
În opinia recurenților reclamanți, compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispozițiile art. 1 Protocolul l la CEDO, nu poate fi apreciată decât analizând justificarea unei asemenea ingerințe în dreptul de proprietate al reclamanților, justificare care poate fi recunoscută numai dacă privarea de proprietate a intervenit în condițiile legii, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității (criterii stabilite prin jurisprudența constantă a CEDO).
Se mai arată că în ceea ce privește condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege, trebuie subliniat faptul că Legea nr. 112/1995 era aplicabilă numai în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate, nici o altă dispoziție legală nu acorda dreptul statului de a vinde un bun aflat de facto în patrimoniul său și pentru care nu avea titlu.
Se menționează că Legea nr. 112/995 nu definea în mod clar înțelesul sintagmei "cu titlu", fapt care duce la concluzia că aceasta lege nu conținea o normă suficient de accesibilă și previzibilă care să reglementeze o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, titulari ai imobilului preluat în realitate fără titlu.
În opinia recurenților reclamanți, cum la momentul vânzării către pârât statul nu avea titlu asupra apartamentului revendicat, rezultă că ingerința litigioasă era lipsită de bază legală (față de dispozițiile legii nr. 112/1995 care se refereau doar la imobilele deținute de stat cu titlu) încălcându-se astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Se precizează că nici criteriul proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantului nu a existat, față de împrejurarea că dispozițiile legale nu au asigurat un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului.
Recurenții-reclamanți au invocat Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ pronunțată în recursul în interesul legii, prin care se arată că "adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze".
Se mai arată că reclamanții au demonstrat prin înscrisurile depuse in cauză că, deși soluția de acordare de măsuri reparatori; a fost dată în 2007, ei nu au beneficiat în mod efectiv de aceste masuri confirmând jurisprudența constantă a instanței europene cu privire la nefuncționalitatea propriu-zisă a Fondului Proprietatea, în măsura în care nu s-a dovedit în concret că reclamanții au beneficiat efectiv și nu doar teoretic de măsuri reparatorii.
In cauza T. și T. c. României din 24.03.2009, instanța europeană, având în vedere practica constantă a instanțelor romanești în materie, subliniază că pentru cumpărătorii unui imobil în baza Legii nr. 12/1995, ulterior evinși, fie în cadrul unei acțiuni în revendicare câștigată de către foștii proprietari, fie aflați în situația anulării contractului de vânzare-cumpărare, dreptul intern oferă posibilitatea de a obține, în temeiul Codului Civil, prețul actualizat achitat la cumpărarea imobilului, sau chiar prețul de piață al imobilului (par. 40).
Se precizează că pe cale de consecință, în situația admiterii acțiunii în revendicare intentată de către reclamanți, paratul ar avea posibilitatea efectiva de a primi prețul de piață al imobilului ceea ce corespunde exigentelor convenționale relative la respectarea principiului proporționalității.
Se mai arată că în privința posibilității reclamanților de a primi despăgubiri pentru imobilul preluat fără titlu de către stat, așa cum am arătat, jurisprudența instanței europene este constantă în sensul că mecanismul reparatoriu instituit prin Legea nr. 10/2001 modificata prin Legea nr. 247"2005, nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil sa ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (cauza J. c. României - par. 38, cauza Huber c. României - par. 27).
În recursul declarat de către reclamantul M. C., se arată că instanța de apel ar fi trebuit să facă o comparare a titlurilor părților și să recunoască preferabilitatea titlului înfățișat de către reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat a provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de legalitate, necontestat anterior naționalizării sale, chiar dacă pârâții sunt deținători ai unui titlu încă necontestat.
Deși instanța de apel a făcut aplicarea principiului securității circuitului civil în favoarea pârâților, acest principiu protejează și pe proprietarul care a fost deposedat, și pe chiriașul cumpărător și că securitatea circuitului civil a fost afectată mai mult prin expolierea autorilor reclamanților, decât prin redobândirea de la pârâți.
Recurentul menționează că instanța de apel ar fi trebuit în prezenta acțiune in revendicare sa facă compararea titlurilor pe care părțile le dețin si in consecința sa recunoască preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar si mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul in condiții perfecte de legalitate, necontestat anterior naționalizării sale.
Se arată că analiza cererii de revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art. 480 Cod civ., ci si in considerarea legii 10/2001 si nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. l din Protocolul nr. l al Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor Omului si a libertăților fundamentale, după cum se va dezvolta in cele ce urmează, premisa impusa de altfel prin Decizia in interesul legii nr. 33/2008 a ICCJ.
Recurentul a mai arătat că așa cum s-a stabilit și in cadrul Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, cat timp exista legea speciala ce reglementează modalitatea in care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuziva a imobilelor in perioada 1945-1989, voința legiuitorului trebuie urmata in mod unitar cu referire la toate categoriile de persoane aflate in aceiași situație.
Se precizează că nu poate fi ignorata jurisprudența recenta a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțata in materia respectării dreptului de proprietate privata, consacrata de art. l din Protocolul nr. l la Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului si a libertăților fundamentale, practica ce s-a format chiar in cauzele romanești soluționate de Curte, începând cu cauza P. contra României din 01 decembrie 2005 si continuând cu S. si Poteanu si multe altele.
In aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeana, instanța naționala nu poate decât sa constate inaplicabilitatea art.45 alin 2 din legea nr. 10/2001 in cererea de revendicare, ca efect al dispozițiilor art. l, Protocolul l, la Convenția europeana, ce se aplica prioritar legii naționale, in temeiul art. 11 alin.2 si art.20 alin.2 din Constituția României, dar si al Deciziei in interesul legii nr.33/2008.
Se menționează că C.E.D.O a spus că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de buna-credința, chiar si atunci când este anterioara confirmării injustiție in mod definitiv al unui drept al altuia, combinata cu lipsa efectiva a despăgubirii, constituie o privațiune contrara art. 1 al Protocolului nr. l (cauza S. contra României).
Raportat si la argumentul dedus din art.2 pct.2 din legea 10/2001, precum si la ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr.10/2001, rezulta evident ca reclamanții-recurenți, sunt deținătorii unui „bun", in sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Recurentul a precizat că premisa evaluării de legalitate presupusa de speța este aceia a existentei dreptului de proprietate in patrimoniul reclamantei la momentul înstrăinării locuinței către fostul chiriași, ce are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetata din perspectiva reglementarii interne, asigurata de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin.2 din legea nr.l0/2001, in forma republicata, după modificarea survenita prin Legea 247/2005, ce prevăd ca actele juridice de înstrăinare cu privire la imobilele preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu buna-credință.
Se arată că în măsura în care se adopta o anumita soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusa de o maniera rezonabil de clara si coerenta, pentru a permite, pe cat posibil, evitarea insecurității juridice si a incertitudinii - fie legislativa, administrativa ori judiciara - pentru subiectele de drept vizate de masurile de aplicare a acestei soluții (cauza P. contra României, paragraful 92).
Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat, a obligației pozitive de a reglementa in timp util si de o maniera coerenta, chestiunea de interes general reprezentata de restituirea sau vânzarea imobilelor, deținute in virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generala ( a se vedea in același sens hotărârea Katz împotriva României din 2009).
In acest context, Curtea a conchis in sensul absentei proporționalității, fiind rupt „justul echilibru" intre exigentele de interes public si imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale ( cauza P. contra României).
Prin urmare, in concursul dintre reclamanții si parații din prezenta cauza, recurentul a arătat că se poate observa ca cei dintâi se afla in posesia titlului original de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmiterilor succesive.
Se menționează că, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil si au un „bun" î n sensul art. 1 din Protocolul nr. I, adițional la Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Liberalităților Fundamentale, in conflictul dintre ele, instanța de apel ar fi trebuit sa recunoască preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar si mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul in condiții perfecte de legalitate, necontestat anterior naționalizării sale.
Se susține că inaplicabilitatea art.45 alin. 2, nu reactivează dreptul comun din care face parte si principiul „error communis facit jus", recunoscut de doctrina si jurisprudența pana la apariția Legii 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin aceasta dispoziție legala, principiu ce validează aparenta in drept, in cazul vânzării bunului altuia, interesând materia efectelor nulității actului juridic.
Curtea Europeana a analizat constant dispozițiile Legii 10/2001, inclusiv după . legii 1/2009, apreciind ca aceasta lege nu funcționează in prezent intru-un mod care ar putea conduce la acordarea efectiva a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate si ca aceasta lege nu ia in calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de ., datorita unei lipsa prelungite a despăgubirii (cauza Poteanu, paragraful 34 sau cauza Faimblat din 2009)
Recurentul a mai arătat că restituirea în natură se impune drept unica măsura reparatorie posibila pentru privarea de proprietate suferita prin vânzarea imobilului reclamanților, constatare ce interesează cererea in revendicare.
În opinia recurentului, caracterul unic al acestei masuri, se impune ca urmare al cadrului procesual fixat deja in prezenta cale de atac, acțiunea fiind formulata in contradictoriu cu parații, chiriași-cumpărători, ce evident nu ar putea fi obligați la plata de despăgubiri către reclamanți.
Se menționează că convingerea paraților cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar poate constitui un argument pentru salvarea contractelor de vânzare-cumpărare de sancțiunea nulității absolute pentru inexistenta calității de proprietar a vânzătorului, insa nu poate produce consecințe juridice in planul acțiunii in revendicare, in condițiile in concrete expuse, raportate si la concursul dintre dispozițiile interne si cele ale convenției europene.
În final, recurentul a arătat că în cauză nu este aplicabilă nici prevederea art.18 lit. d din Legea 10/2001, privind acordarea de masuri prin echivalent, in cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii 112/2005 sau art.18 lit. c din Legea 10/2001, modificata prin Lega 247/2005 si Legea 1/2009, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995.
Analizând recursurile declarate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea de apel constată că acestea sunt nefondate, și urmează a fi respinse, pentru considerentele care vor urma.
În litigiul de față, reclamanții nu dețin nici o hotărâre judecătorească, nici anterioară, și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu M. București, hotărâre prin care să se constate faptul că statul deține un titlu nevalabil asupra imobilului în cauză, și prin care să se constate de asemenea, existența unui drept de proprietate al acestora asupra imobilului în cauză, sau prin care să fie obligate persoanele juridice anterior menționate, să le lase apartamentul în deplină proprietate și liniștită posesie.
De asemenea, reclamanții nu au formulat nici o acțiune prin care să solicite constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul în litigiu.
Reclamanții au formulat o notificare în baza Legii nr.10/2001, fiind emise dispozițiile P.M.B nr. 8004 și 8005/2007 prin care li s-a restituit în natură imobilul din Calea 13 Septembrie nr. 194-196, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, așadar, fiind exceptat și apartamentul în litigiu, cumpărat de către intimatul B. I..
Contestația formulată de către reclamanți împotriva deciziei de acordare a despăgubirilor a fost soluționată în mod irevocabil, prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție,
Astfel, în lipsa unor hotărâri judecătorești, în baza cărora să se stabilească nulitatea absolută a titlului de proprietate al reclamanților, sau prin care să se stabilească restituirea proprietății, se poate concluziona că reclamanții nu au un bun în sensul C.E.D.O, în timp ce intimatul deține un drept actual asupra bunului, dobândind proprietatea în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către nici o instanță judecătorească.
În mod corect, în cauză s-a dat aplicare principiului stabilității raporturilor juridice, în spiritul practicii C.E.D.O, Cauza Pinkota și Pinc contra Cehiei și Cauza R. contra României, fiind relevantă în acest sens.
Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 dată în recursul în interesul legii, a stabilit că, în fapt, concursul dintre legea specială și legea generală s rezolvă în favoarea legii speciale, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
În aplicarea acestei decizii, se constată că în raport de împrejurările concrete ale speței, nu există neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât, procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 permite accesul la justiție.
În aceste condiții, reclamanții au urmat legea specială, iar prin Dispoziția nr. 8805/2007 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul de 448 mp și cele 8 apartamente vândute în baza Legii nr. 112/1995, contestația formulată împotriva acestei dispoziții fiind respinsă în mod irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv a persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul I adițional la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței C.E.D.O să fie vorba de un bun actual al acestei persoane, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe baza unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul acesteia, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Așa cum s-a arătat, reclamanții nu dețin vre-o hotărâre de constatare a nevalabilității titlului statului sau a existenței dreptului lor de proprietate asupra imobilului în cauză și nici nu au contestat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul în cauză, astfel că numai intimatul pârât beneficiază de protecția dreptului său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. I adițional la Convenție, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și neatacat în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, conferindu-i un „bun” în înțelesul Convenției. În Hotărârea R. contra României s-a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință constituit în baza Legi nr. 112/1995, validat în dreptul intern, (în litigiul de față contractul nefiind atacat în justiție) este protejat prin art. 1 Protocolul I la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, diminuarea vechilor atingeri netrebuind să creeze noi prejudicii disproporționate.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea de Apel constată că sunt nefondate ambele recursuri declarate de către reclamanți, astfel că potrivit art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea de Apel va respinge ca atare aceste recursuri.
Potrivit art. 274 Cod procedură civilă, Curtea îi va obliga pe recurenți la 1000 lei cheltuieli de către intimatul B. I. reprezentând onorariul de apărător, în acest sens, fiind depusă chitanța la fila 43 din dosarul Curții de Apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții reclamanți A. G. și I. I. O., respectiv de recurentul-reclamant M. C. împotriva deciziei civile nr.919A/17.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. I., Primăria M. București prin Primarul General, intimații chemați în garanție Ministerul Finanțelor Publice, M. București prin Primarul General și intimata-reclamantă G. V. - decedată pe parcursul procesului.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S. G. G. D.-M. M. A.-M.
GREFIER
M. D.
Red. G.S.
Tehnored. G.C. 2 ex.
05.03.2013
Jud. apel A. I. T.
R. N.
| ← Partide politice. Decizia nr. 486/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 688/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
