Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 727/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 727/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-04-2013 în dosarul nr. 45370/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 727 R
Ședința publică de la 03.04.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- D. Y.
JUDECĂTOR:- P. F.
JUDECĂTOR:- M. A.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă H. E., împotriva Sentinței civile nr. 2171/06.12.2011 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect, despăgubiri Legea nr. 221/2009 – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror M. B..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București solicită repunerea cauzei pe rol.
Deliberând, Curtea dispune repunerea cauzei pe rol.
Reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 2 iunie 2011, reclamanta H. E., în temeiul Legii nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, a formulat cerere de chemare în judecată împotriva Statului R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare la muncă forțată în URSS, din 14. ianuarie 1945 până 13.12.1949, a soțului decedat, H. D., născut la 14.8.1927 și decedat la data de 20.8.2001 și să fie obligat S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la acordarea unei despăgubiri în cuantumul de cel puțin 10.000 €, reprezentând contravaloarea prejudiciului material si moral suferit ca urmare a măsurii suferite de petenta si de soțul ei.
În motivare, reclamanta a arătat că soțul decedat este persoana urmărită în sensul Legii 221/2009. Acesta a fost deportat la muncă forțată în perioada menționata în URSS. Consideră că de această măsură abuzivă, îndreptată de administrația de interne a României pe motive etnice contra minorității germane din România, au suferit aproape 100.000 de mii de persoane, în exclusivitate din minoritatea etnică germană, toți fiind în acea perioadă cetățeni români cu domiciliu în România.
In perioada de urmărire au fost obligați la muncă forțată, au fost separați de restul familiei si au avut de suferit psihic si fizic din cauza condițiilor vitrege, a hranei insuficiente, a frigului puternic specific zonei geografice fara îmbrăcăminte adecvată. In urma lipsei de îngrijire medicala sănătatea si viața a fost pusă in pericol. Persoanele urmărite au trebuit să execute în mod forțat munci deosebit de grele, in condiții deosebit de nesănătoase, iar în urma subnutriției și a condițiilor vitrege, s-au înbolnăvit.
Reclamanta a precizat că nu s-a acordat nicio despăgubire pentru aceste măsuri, legislația precedentă Legii 221/2009 excluzând pe urmărit de la orice măsură reparatorie pe baza lipsei cetățeniei române, pierdută prin plecarea din România, datorită urmăririi la care era suspus înainte de revoluția din anul 1989 și solicită suma de cel puțin 10.000 € ca despăgubire justă pentru urmărirea suferita și daunele produse prin aceasta.
Menționează că plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a pe baza Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010, deoarece cel puțin în volumul cerut, petenta și familia sa, a avut o pierdere materială, și nu numai morală, prin deportarea forțată pentru o perioadă de mai mulți ani.
Susține că în această perioadă, familia sa a fost privată de posibilitatea de dobândire de venituri și de întreținerea familiei, forța de muncă a fost absorbită forțat și în mod abuziv prin măsura criticată.
Valoarea acestei forțe de muncă depășește în mod evident suma cerută, considerând că scopul legii obligă pe pârât la reparația acestei daune, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin.l lit a. ci litera b.
Reclamanta a arătat de asemenea că până în prezent nu a beneficiat de un cadru legal de reparare a daunelor ca urmare a măsurii abuzive suferite din partea Statului român comunist, deoarece art. 12 din Decretul-lege nr. 118/1990 îl exclude pe petent din cercul celor îndreptățiți, așa că nu poate fi vorba de o concurență în drepturi între cele din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 din Legea 221/2009.
Apreciază că scoaterea din vigoare a art. 5 lit. a din Legea 221/2009 în cazul petentului nu este justificată, că Decretul 118/1990 conform art. 12, vizează numai cetățenii români si exclude grupul de persoane etnice germane, care în timpul regimului comunist au plecat din țară cu pierderea cetățeniei române și că din acest motiv, pentru un grup întreg de persoane de etnie germană, care a suferit ca urmare a deportării în URSS la muncă obligatorie, nu există concurența în drepturi, evocată de Curtea Constituțională pentru a motiva scoaterea din vigoare a art. 5. alin. 1 lit. a din Legea 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 2171/06.12.2011 Tribunalul București- Secția a V-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei H. E..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că fostul soț al reclamantei, H. D., născut în anul 1927, în ., a fost cetățean român, iar în perioada 14 ianuarie 1945 - 13 decembrie 1949, a fost deportat din România, în URSS și a participat la lucrări de reconstrucție în acest stat, prestând diferite munci.
Așa cum s-a reținut din adeverința analizată mai sus, această perioadă de muncă forțată i-a fost luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă și a pensiei, însă după anul 1990 nu a beneficiat de nicio măsură reparatorie din partea Statului R., fiind prezumat că în timpul deportării și al supunerii la muncă forțată în beneficiul altui stat, a fost supus unor suferințe fizice și psihice de natură să-i cauzeze prejudicii morale și chiar materiale, în condițiile în care, forța sa de muncă nu a fost folosită în beneficiul propriu sau al familiei sale.
Tribunalul a apreciat însă, că cererea reclamantei este neîntemeiată și va fi respinsă, nefiind posibilă acordarea unor despăgubiri în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care, textul de lege a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/21 octombrie 2010, iar reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată, după această dată, în temeiul unor dispoziții legale rămase fără efecte juridice.
În concluzie, nu suntem în ipoteza în care, reclamanta ar fi formulat acțiunea sub imperiul art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, invocând expres acest temei de drept, iar pe parcursul judecății a intervenit declararea neconstituționalității și pierderea efectelor juridice, conform art. 147 alin. 1 din Constituția României, astfel că instanța nu poate rezolva cauza reclamantei în temeiul normelor de drept internațional, care ar fi permisive și prin ignorarea măsurilor legislative interne luate anterior sesizării instanței.
În același sens s-a stabilit și prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de ÎCCJ – Secțiile Unite, în cadrul recursului în interesul legii, instanța supremă stabilind că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor, situația fiind aplicabilă, cu atât mai mult, referitor la cererile adresate după declararea neconstituționalității.
Conform art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, invocat expres de către reclamantă, ca al doilea temei juridic al cererii sale, “orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Dispoziția legală se referă astfel, în mod expres la “echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative”, situație care nu se regăsește în cazul de față, în care ar fi vorba, eventual, de daune morale și daune materiale, acestea din urmă, cauzate prin folosirea forțată și fără drept a rezultatului eforturilor fizice ale autorului, în timp ce el și familia sa au fost lipsiți de întreținere și de aceste beneficii materiale.
În final, tribunalul a reținut că daunele solicitate nu pot fi acordate nici pe acest temei, astfel că cererea reclamantei a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta H. E..
În motivarea recursului, s-a arătat că în mod greșit a fost respinsă acțiunea formulată deoarece recurenta a fost deportată la muncă forțată în URSS împreună cu aproape 100.000 persoane de apartenență etnică germană, cetățeni români, măsură asimilată unei condamnări cu caracter politic bine cunoscută în România.
Măsurile represive au început imediat după 23 august 1944, recurenta fiind dislocată din localitatea de domiciliu, de organele de stat române și deportată de acestea într-o colonie de muncă în URSS.
Constatarea calității de urmărit politic este un drept stipulat expresis verbis în legea nr. 221/2009 iar instanța a încălcat art. 4 alin. 2 din această lege.
Modul de abordare este insultător pentru victimele supraviețuitoare ale acestei măsuri administrative colective îndreptate de statul român împotriva propriilor cetățeni din motive legate strict de apartenență etnică și continuată activ până la sfârșitul anilor 1950.
Plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin. 1 lit.b a legii nr. 221/2009 deoarece cel puțin în volumul cerut recurenta a avut o pierdere în avere prin deportarea forțată pentru o perioadă îndelungată de timp. Instanța ar fi putut proceda la estimarea daunei materiale prin absorbirea forțată a forței de muncă pentru mai mulți ani prin expertiză. Valoarea acestei forțe de muncă depășește în mod evident suma cerută, așa că scopul legii obligă pe pârât și la reparația acestei daune.
Examinând criticile formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat.
In Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 837 din 12 decembrie 2012, a fost publicata Decizia ICCJ nr. 15 din 12 noiembrie 2012 (Decizia 15/2012) privind examinarea recursului in interesul legii declarat de procurorul General al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie privind interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din acelasi act normativ si art. 2 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, in ceea ce privește stabilirea caracterului politic al deportării si prizonieratului in fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.
Înalta Curte a considerat ca se impune admiterea recursului, stabilind că deportarea si prizonieratul in fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă masuri administrative cu caracter politic, in sensul Legii nr. 221/2009.
Ca atare, solicitarea recurentei reclamante de a-i fi admisă cererea nu poate fi primită, problemele de drept dezlegate de instanța supremă în urma unui recurs în anulare, fiind obligatorii pentru instanța de judecată conform dispozițiilor art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă.
În crea ce privește pretenția de plată a despăgubirilor în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, critica este de asemenea nefondată deoarece prejudiciul material invocat nu poate fi estimat de instanță din oficiu. În procesul civil reclamantului îi revine sarcina dovedirii pretențiilor formulate, conform art. 1169 din vechiul cod civil.
Legea specială nu conține norme speciale privind sarcina probei în procesele izvorâte din dispozițiile acesteia, astfel încât în măsura în care reclamanta pretinde a că ar fi suferit un prejudiciu material, era obligată să-l cuantifice și să-l dovedească.
Pentru considerentele expuse în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă H. E. împotriva sentinței civile nr. 2171/06.12.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03.04.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. Y. P. F. M. A.
GREFIER
F. J.
Red. D.Y.
Tehnored. GC/TI. – 2 ex
03.06.2013
Jud. fond S. V.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 352/2013. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 507/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
