Revendicare imobiliară. Decizia nr. 185/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 185/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-02-2013 în dosarul nr. 3240/301/2010
Dosar nr._
(779/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 185
Ședința publică de la 04.02.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă A. D. TUTI MADY, împotriva deciziei civile nr.1063.A. din 07.12.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, S. C. MEȘTEȘUGĂREASCĂ TEHNICA STICLEI și S.C T. AL - SA.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul L. P., în calitate de reprezentant al recurentei-reclamante A. D. Tuti Mady, aceasta fiind prezentă și personal, în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, eliberată de Baroul București, consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. București prin Primarul General, în baza delegației de la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Curtea procedează la identificarea recurentei-reclamante, A. D. Tuti Mady, care prezintă C.I. . nr._ din 27.12.2006, eliberată de SPCEP-S1-Br.1.
Având pe rând cuvântul, avocatul recurentei-reclamante, precum și consilierul juridic al intimatului-pârât, M. București prin Primarul General, arată că nu mai au cereri prealabile.
Curtea ia act de precizarea reprezentanților părților, în sensul că nu mai sunt cereri prealabile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursul declarat.
Având cuvântul, avocatul recurentei-reclamante solicită admiterea
recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și, rejudecând pe fond, admiterea acțiunii reclamantei așa cum a fost formulată.
În subsidiar, solicită casarea deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare, pentru că nu s-au pronunțat pe întreaga suprafață de teren.
Precizează că motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.9 C.p.civ. în sensul că instanța de apel a încălcat dispozițiile legii.
Astfel, autorii reclamantei dețineau în proprietate terenul în suprafață de 367 mp, plus construcția, iar prin Decretul nr. 111/1951, în proprietatea statului au intrat numai 367 mp, terenul aferent construcție și construcția în sine.
Diferența de teren de la 360 mp, până la concurența suprafeței de 687 mp, au rămas în permanență ai autorilor reclamantei.
Decizia din apel este nelegală, pentru faptul că nu face altceva decât să naționalizeze întreaga proprietate a reclamantei, față de faptul că Statul Român, prin Decretul nr. 111/1951, nu face referire decât la suprafața de 360 mp, ceilalți mp, au fost abuziv ocupați de Primărie.
Prin prima decizie, dată de Curtea de Apel București, în primul ciclu procesual, instanța de recurs a menționat, că, dreptul de proprietate a fost recunoscut autorilor reclamantei, sens în care acest aspect nu mai poate fi atacat, ci, numai celelalte aspecte care nu a format obiectul studiului recursului din primul ciclu procesual.
Mai arată că, procesul verbal, împreună cu înregistrarea din Cartea Funciară, fac dovada deplină a dreptului de proprietate, iar statul nu are un act valabil de trecere a terenului în proprietatea sa, deoarece la momentul emiterii sentinței în baza Decretului 111/1951 și a fost dată în baza unei persoane decedate, care nu avea capacitate de exercițiu.
Suprafața de 360 mp a fost primită, la momentul când autorul reclamantei era în pușcărie, iar taxele erau plătite la zi, așadar în opinia sa, sentința respectivă nu le este opozabilă.
Fără cheltuieli de judecată.
Consilierul juridic al intimatului-pârât M. București,solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Consideră hotărârea din apel ca fiind legală și temeinică, menționând că instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare, pentru soluționarea fondului, după apariția deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care în opinia sa, este incidentă în cauză.
Totodată solicită a se reține faptul că reclamanta nu deține un bun în sensul Convenției.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/23.09.2010 Judecătoria Sectorului 3 București a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C.M. TEHNICA STICLEI S.A, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. D. Tuti Mady, în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar General, S.C.M. Tehnica Sticlei, S.C. T. AL S.A, a obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, ., sector 3, compus din teren în suprafață de 360 mp și 3 corpuri de construcție.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Înceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, instanța a reținut că cererea de revendicare este mijlocul juridic prin care proprietarul neposesor al unui bun cheamă în judecată pe posesorul neproprietar pentru ca acesta din urmă să fie obligat să-i respecte dreptul de proprietate. Astfel, în cadrul acțiunii în revendicare, calitatea procesuală activă, aparține persoanei ce se pretinde proprietar al bunului. Reclamanta a susținut că este proprietară în calitatea sa de moștenitoare a defunctului A. P., care a dobândit imobilul prin moștenire de la mama sa, A. A..
Conform certificatului de moștenitor nr. 939/1971 eliberat de notariatul de Stat al Sectorului 3 (fila 32 din dosarul inițial), A. P. a decedat la data de 3.10.1961, de pe urma sa rămânând ca moștenitoare soția supraviețuitoare, A. S.-S.. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 57/1977 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 3 București (fila 34 din dosarul inițial), de pe urma defunctei A. S. S. a rămas ca moștenitoare testamentară, sora acesteia, A. V.. Reclamanta este fiica adoptivă a defunctei A. V. și a defunctului A. A. (decedat anterior defunctei A. V.), potrivit sentinței civile nr. 482/1948 a Judecătoriei 2 Populară București (filele 38-39 din dosarul inițial).
Ca atare, având în vedere că reclamanta este moștenitoarea defunctului A. P., despre care se susține că a fost proprietarul imobilului situat în București, ., sector 3, reclamanta justifică calitatea sa procesuală activă în cadrul acțiunii de față.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta . a reținut că și această excepție este neîntemeiată. Astfel, prin acțiunea în revendicare se solicita obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului, care este folosit în prezent de către pârâta . baza contractului de închiriere nr.2312/30.11.1984. Susținerea pârâtei . a eliberat imobilul nu atrage lipsa calității procesuale pasive a sa, atâta timp cât din procesul - verbal depusă la fila 23 din dosar nr._ rezultă că pârâta a eliberat doar parterul imobilului revendicat, iar prin cererea de chemare în judecată reclamanta dorește să-și realizeze toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv posesia și folosința.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut următoarele:
Reclamanta a invocat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în ., sector 3 în calitate de moștenitoare a autorului său, A. P., care la rândul său a dobândit acest imobil prin moștenire de la defuncta sa mama, A. A.. S-a susținut, de asemenea, că aceasta, la rândul său, a dobândit imobilul prin moștenire de la defuncta sa sora, A. P., decedată în anul 1916.
Potrivit procesului-verbal de Carte Funciară nr._/1940 al Comisiunii pentru Înființarea Cărților Funciare în București, pentru imobilul situat în ., compus din teren în suprafață de 687 mp și 3 corpuri de casă, figurează ca proprietar A. P., ca moștenitor al defunctei sale mame, A. A., decedată în 18.11.1937 (conform certificatului de deces . nr._ - fila 12 din dosarul inițial).
Acest înscris se coroborează cu jurnalul nr._/09.11.1942 emis de Tribunalul Ilfov, prin care s-a constatat că de pe urma defunctei A. A. a rămas ca moștenitor, fiul acesteia, A. P.. Din înscrisul depus la fila 14 din dosarul inițial rezultă ca la data de 16.05.1946 impozitul succesoral declarat de P. A. pentru averea rămasă de pe urma defunctei A. A. compusă din imobilul din ., a fost lichidat complet, certificatul eliberându-se pentru trimiterea în posesie, la cererea moștenitorului asupra averii ramase.
La data de 03.10.1961, acesta a decedat, așa cum reiese din adresa nr._/06.10.1971 emisă de Direcția Generală a Penitenciarelor (fila 30 din dosarul inițial). La data decesului său, A. P. era căsătorit cu numita A. S.-S..
Prin adresa nr. 2478/13.04.2006 emisă de DITL Sector 3 (fila 25 din dosarul inițial), se arată că din anul 1942 pe rolul fiscal al imobilului situat în București, ., sector 3, a figurat ca plătitor de impozit numita A. A., pentru construcție și teren în suprafață totală de 360 mp, impunere ce s-a făcut în baza declarațiilor și proceselor-verbale.
Prin sentința civilă nr. 6576/1967 a Tribunalului Popular al Raionului T. V. (filele 16-17 din dosarul inițial), s-a dispus trecerea din proprietatea numitei A. A. în proprietatea statului a imobilului situat în București, ., raionul T. V., compus din 3 corpuri de clădire și a suprafeței de teren construită și neconstruită de 360 mp, în temeiul dispozițiilor art.1 pct.d din Decretul nr.111/1951. Ulterior, prin decizia nr.420/16.05.1968 a Consiliului Popular al Sectorului 4, imobilul a trecut în administrarea Întreprinderii de Administrație Locativă a Sectorului 4 (fila 18 din dosarul inițial).
Imobilul care face obiectul prezentei cereri se numără, conform art. 2 alin.1 li.e din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate de stat abuziv în perioada 1945-1989. Prin urmare, imobilul situat în București, . a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Pentru a compara titlurile de proprietate ale părților, instanța va avea în vedere criteriile prevăzute de art. 480 Cod civil.
Astfel, instanța a apreciat că este preferabil titlul reclamantei care provine de la adevăratul proprietar și este mai bine caracterizat, în timp ce titlul pârâților este afectat de modalitatea trecerii imobilului din proprietatea autorului reclamantei în posesia statului în baza unui act neconstituțional, respectiv Decretul nr. 111/1951 și sentința civilă nr. 6576/1967 a Tribunalului Popular al Raionului T. V. pronunțată în temeiul acestui decret.
Din perspectiva art.1 din Protocolul 1 al Convenției EDO s-a reținut că reclamanta a făcut dovada unui bun actual, dovedind că este singura moștenitoare a fostului proprietar al imobilului, imobil care nu a ieșit niciun moment din patrimoniul acestuia, reclamanta deținând singurul titlu valabil.
Prin decizia civilă nr.1063/A/7.12.2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. D. Tuti Mady, ca nefondat, a admis apelul declarat de apelantul-pârât M. București prin Primar General, împotriva sentinței civile nr._/2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele S.C.M. Tehnica Sticlei, S.C. T. Al S.A., a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâtului, ca neîntemeiată și a menținut restul dispozițiilor sentinței civile.
Pentru a decide astfel, tribunalul a apreciat că prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii in revendicare, întrucât reclamantul nu a justificat existența unui bun actual în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidența textului din Convenție menționat.
Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1974, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
Aprecierea reclamantei că dreptul de proprietate există și solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cele ale pârâților nu sunt suficiente pentru a reține existența unui bun actual. Noțiunea autonomă de bun care circumscrie domeniul de aplicare al articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului presupune că reclamanții să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Or, în cauza de față, reclamanta nu are nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza P. c. României cererea nr._/99 decizia Curții de inadmisibilitate din 13.11.2001).
Analizând cauza în continuare din perspectiva deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, tribunalul a mai reținut:
"Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția (în Cauza P. contra României, reafirmându-se de fapt opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.
Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, Curtea a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza P. contra României, paragraful 84).
Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Înalta Curte a concluzionat că: „Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.”
Așa fiind, tribunalul a constatat că, din orice perspectivă ar analiza cererea reclamantei, aceasta apare ca fiind neîntemeiată, întrucât la data sesizării instanței, reclamanta nu mai avea un titlu de proprietate apt de a produce efecte juridice în patrimoniul acesteia, indiferent în patrimoniul cui se afla bunul în litigiu.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul, în temeiul art. 296 Cod de procedură civilă, a admis apelul declarat de M. București, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâtului, ca neîntemeiată.
A respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă reținând, alături de motivele avute în vedere pe criticile concrete formulate de aceasta, și soluția pronunțată asupra apelului declarat de apelantul-pârât M. București, prin care a analizat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta A. D. Tuti Mady, criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv statul nu a fost proprietarul acestui imobil niciodată, fiind naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, astfel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate, Curtea a constatat că recursul este nefondat și în baza art.312 Cod de procedură civilă l-a respins, pentru următoarele considerente:
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în baza Decretului nr.111/1951, la baza preluării fiind sentința civilă nr.6576/20.11.1967, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului T. V. București în dosarul nr.8006/1967.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.10/2001, în mod corect instanțele au apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art.480-481 C.civ., invocate de reclamant în acțiune.
Imobilul a fost preluat abuziv dar nu fără titlu, titlul statului fiind hotărârea judecătorească mai sus menționată, fiind de subliniat faptul că imobilul se înscrie printre imobilele care sunt reglementate prin Legea nr.10/2001.
Recurenta – reclamantă nu a solicitat restituirea imobilului potrivit dispozițiilor Legii nr.10/2001.
Acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamantă, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Decizia nr.33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanțele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare. în temeiul art.480 - 481 C.civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
Or, în speță, reclamanta nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție îi era asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care ar fi formulat și notificare.
Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.
Referindu-se la prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art.17 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, precum și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la convenție, critică care însă nu poate fi primită.
La fila 36 din prezentul dosar există răspunsul Curții de Justiție a Uniunii Europene către recurentă în care se precizează competențele Curții și faptul că nu are competență să interpreteze și să aplice prevederile de drept intern al statelor, competența sa vizând interpretarea și aplicarea tratatelor Uniunii Europene.
Este adevărat că dreptul european garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care se constată că nici această critică nu subzistă.
Din perspectiva acestor considerente, nu se poate reține critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - reclamantă A. D. TUTI MADY împotriva deciziei civile nr.1063/A/7.12.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații - pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, S. C. MEȘTEȘUGĂREASCĂ TEHNICA STICLEI și S.C. T. AL S.A.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehnored.R.L.
2 ex/06.02.2013
T.B.-S.4– C.Segărcianu; E.R.
Jud.Sector 3 – D.M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 507/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1886/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
